Cateheze despre Sacramentul Preoției: rezumat

Am intrat în Postul Mare și, conform programului pastoral trasat de ÎPS Aurel Percă, vom aprofunda, în mod sistematic, „Sacramentele de slujire a comuniunii: Preoția și Căsătoria”. Pr. Claudiu Eva, responsabilul Oficiului pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB, a pregătit mai multe cateheze, cuprinse în broșura „Sacramentele de slujire a comuniunii: preoția și căsătoria”, disponibilă la Librăria „Sf. Iosif”.

Materialul Părintelui Claudiu Eva este un GHID comun pentru comunitățile parohiale și religioase din ARCB, în acest an pastoral.

Cateheza nr. 1

1. SACRAMENTUL PREOȚIEI: DE LA VECHIUL LA NOUL LEGĂMÂNT

„În timpul primelor celebrări ale Sf. Liturghii, după hirotonirea sacerdotală, un tânăr preot tremura în fața altarului, datorită ideii înalte, a emoțiilor puternice în fața misterului care urma să-l celebreze. După câțiva ani de experiență pastorală, devine sigur pe sine, uneori cu atâta prezumție și activism. Acum când merge la altar pentru a celebra e altarul care începe să tremure în fața lui”. Aceste cuvinte le spunea unul din preoții mai în vârstă, formator al unui seminar din Italia.

A fi preot este o vocație sau/și o profesie? Ce așteaptă lumea de la un preot al lui Dumnezeu? Cum se pregătesc tinerii pentru „a deveni” preoți: ca și ceilalți „muncitori” sau urmează o formare specifică? Finalitatea studiilor este preoția ca sacrament sau slujirea poporului lui Dumnezeu? Aleg să „devin” preot sau sunt ales? De ce nu se căsătoresc preoții romano-catolici? Dacă ar face acest lucru multe probleme s-ar rezolva (sic!!!) … și multe altele s-ar ivi?! Care sunt provocările de astăzi cărora preoții ar trebui să le facă față și să dea un răspuns? Câteva întrebări ce ar putea să se nască în inimile celor care au întâlnit un preot sau sunt obișnuiți să stea împreună cu preoții.

Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa, scrisă împreună cu Cardinalul Robert Sarah, Din adâncul inimii noastredespre preoția catolică expune motivul pentru care a dorit să scrie acest text: „În fața acestei crize persistente prin care trece preoția de mulți ani, am considerat necesar să merg înapoi la rădăcinile profunde ale acestei probleme (…) la rădăcinile situației grave în care se află astăzi preoția se găsește un defect metodologic în primirea Sfintei Scripturi drept Cuvânt al lui Dumnezeu”[1].

Catehismul Bisericii Catolice[2] subliniază importanța preoției în economia mântuirii rezumând și concentrând în cinci paragrafe importanța preoției veterotestamentare.

În ritul latin, Biserica se adresează lui Dumnezeu în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea episcopilor după cum urmează:

„Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, (…) de-a lungul Vechiului Legământ, Tu ai început să dai chip Bisericii tale; încă de la origine, Tu ai rânduit poporul ieșit din Abraham să devină un popor sfânt; ai instituit conducători și preoți și te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău…”[3].

La hirotonirea preoților, Biserica se roagă:

„Doamne, Părinte preasfânt, (…) încă din Vechiul Legământ, prevestind parcă sacramentele viitoare, Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoți însărcinați să-l călăuzească, dar ai ales și alți oameni, pe care i-ai unit cu ei în slujire și care i-au ajutat în misiunea lor. Astfel, Tu le-ai împărtășit celor șaptezeci de bărbați, plini de înțelepciune, duhul pe care i-l dăruiseși lui Moise și i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtași la consacrarea pe care o primise tatăl lor.”[4].

Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor, Biserica mărturisește:

„Părinte preasfânt, (…) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica), Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite – episcopii, preoții și diaconii -, însărcinați cu toții să te slujească, așa cum altădată, în Vechiul Legământ, pentru a sluji la cortul tău, i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi și Tu le erai lor moștenire.”[5].

Toate prefigurările preoției din Vechiul Legământ își găsesc împlinirea în Isus Cristos, „singurul […] mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1Tim 2, 5).

Instituirea Sacramentului Preoției

La Cina cea de Taină, Isus își manifestă voința de a-i face pe apostolii săi părtași la preoția sa, exprimată drept consacrare și misiune: „După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,18-19). Această participare, în timpul ministeriului lui Cristos, se verifică în diferite momente care pot fi considerate ca pregătire pentru instituirea sfintei Preoţii: când îi cheamă pe apostoli, constituindu-i drept colegiu (cf. Mc 3,13-19), când îi instruiește și îi trimite să predice (cf. Lc 9,1-6), când le încredințează misiunea universală (cf. Mt 28,18-20), în sfârșit când le porunceşte să celebreze Euharistia: „faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24).

Diaconatul, prezbiteratul și episcopatul sunt legate printr-o relație intrinsecă, ca grade ale unei singure realități sacramentale a ordinului sacru, primite succesiv într-o manieră incluzivă. La rândul lor, ele se disting în funcție de realitatea sacramentală conferită și de funcțiile corespunzătoare în Biserică.

Episcopatul este „plenitudinea sacramentului Preoției, pe care uzanța liturgică a Bisericii și glasul sfinților părinți o numesc preoția supremă, culmea slujirii sacre” (LG 21). Episcopilor le este încredințată „misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutați de preoți și de diaconi, conducând în numele lui Dumnezeu turma ai cărei păstori sunt, ca învățători ai doctrinei, preoți ai cultului sacru și având drept slujire conducerea Bisericii” (LG 20).

Episcopii sunt:

• succesori ai apostolilor și membri ai colegiului episcopal, la care sunt imediat încorporați în virtutea hirotonirii, menținând comuniunea ierarhică cu Papa, capul colegiului, și cu ceilalți membri;
• sunt responsabili mai ales de funcția de a conduce, atât în Biserica universală, cât și în prezidarea Bisericilor locale, pe care le guvernează „ca vicari și delegați ai lui Cristos”, și fac acest lucru „prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar și prin autoritatea și puterea sacră” (LG 27);
• sunt adevărații învățători, îmbrăcați cu autoritatea lui Cristos, care vestesc poporului încredințat lor credința pe care trebuie să o îmbrățișeze și să o pună în practică”, iar „când învață în comuniune cu pontiful roman, trebuie să fie venerați de toți ca martori ai adevărului divin și catolic” (LG 25);
• administrează sacramentele într-o manieră sănătoasă și rodnică: „Ei orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoția împărătească a lui Cristos. Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă ordinele sacre și reglementează disciplina penitențială; îndeamnă și instruiesc cu grijă poporul ca să-și îndeplinească cu credință și respect rolul pe care îl are în liturgie și mai ales în sfânta jertfă a Liturghiei” (LG 26).

 Prezbiteratul a fost instituit de Dumnezeu pentru ca slujitorii săi „să fie înzestrați cu puterea sacră a Preoției pentru a aduce jertfa și a ierta păcatele și să exercite în mod public funcția sacerdotală pentru oameni, în numele lui Cristos” (PO. 2).

Preotului îi este conferită funcția de slujire: „a fost transmisă în grad subordonat preoților pentru ca aceștia, constituiți în starea preoțească, să fie colaboratorii episcopatului pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredințată de Cristos” (PO 20).

Preotul „participă la autoritatea cu care Cristos însuși își zidește, sfințește și cârmuiește trupul său” şi, prin sacramentul primit, sunt însemnați cu un caracter special și, astfel, sunt făcuți asemenea chipului lui Cristos Preotul, așa încât să poată acționa în numele şi în persoana lui Cristos Capul” (PO 20).

Preoții „alcătuiesc, împreună cu episcopul lor, o unică preoție distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri și își îndeplinesc misiunea în contact direct cu oamenii. Mai precis, prezbiterii „au ca primă îndatorire să vestească tuturor evanghelia lui Dumnezeu pentru ca, împlinind porunca Domnului: «Mergeți în lumea întreagă și predicați evanghelia la toată făptura» (Mc 16,15), să constituie și să sporească poporul lui Dumnezeu” (PO 4).

Preoții „își exercită însă în cel mai înalt grad funcția sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acționând in persona Christi și proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa capului lor și, în jertfa Liturghiei, actualizează și aplică până la venirea Domnului (cf. 1Cor 11, 26), jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evr 9,11-28) (LG 28).

Acest lucru trebuie să fie unit cu „slujirea de reconciliere și de mângâiere faţă de credincioșii penitenți sau bolnavi”. Ca adevărați păstori, „exercitând, în limitele autorității lor, misiunea lui Cristos, păstor și cap, ei adună familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însuflețită de un singur scop și o aduc, prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Dumnezeu Tatăl” (LG 28).

Diaconatul constituie gradul inferior al ierarhiei. Asupra diaconilor se impun mâinile „nu pentru preoție, ci pentru slujire”, pe care o exercită ca rapraesentatio Christi Servi.

Datoria diaconului este „să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze și să distribuie Euharistia, să asiste la căsătorie și să o binecuvânteze în numele Bisericii, să ducă Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioșilor, să instruiască și să îndemne poporul, să prezideze cultul și rugăciunea credincioșilor, să administreze sacramentaliile, să săvârșească ceremoniile funeraliilor și înmormântărilor” (LG 29).

Cateheza 2

2. IDENTITATEA PREOTULUI

„Cine are o credință clară, conform Crezului Bisericii, de multe ori i se aplică eticheta de fundamentalist. În timp ce relativismul, adică, a se lăsa purtat în derivă de orice vânt doctrinar, pare să fie unica atitudine adecvată în timpurile actuale. Se constituie o dictatură a relativismului care nu recunoaște nimic ca fiind definitiv și care are ca ultimă măsură propriul eu și poftele sale”[6].

Dincolo de crizele, căutările și dezbaterile interioare ale omului de azi descoperirea propriei vocații, a chemării lui Dumnezeu face parte din drumul de regăsire a omului, acea regăsire cu sacrul și umanitatea, cu harul și fragilitatea, cu puterea și slăbiciunea, cu forța divină și libertatea creaturii.

Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor, au misiunea de a transmite acest dar spiritual şi apostolic[7]. Materia și forma sacramentului Preoției sunt stabilite conform Constituţiei Apostolice Sacramentum Ordinis promulgată de Papa Pius al XII-lea pe data de 30 noiembrie 1947 şi a cărei doctrină este valabilă şi astăzi: materia sacramentului Preoţiei pentru toate cele trei grade –  episcopatul, prezbiteratul şi al diaconatul –  este una singură, şi anume, impunerea mâinilor. Acelaşi document proclamă că forma sacramentului Preoţiei este constituită din cuvintele care determină aplicarea acestei materii, cuvinte prin care sunt exprimate efectele sacramentale  – puterea ordinului sacru şi harul Duhului Sfânt[8].

Cine poate primi sacramentul Preoţiei?

 În conformitate cu tradiţia ei pluriseculară, Biserica Catolică proclamă fără echivoc:  „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”[9]. Pentru Biserica Catolică, faptul că Isus Cristos a ales pentru misiunea de Apostoli doar bărbaţi şi faptul că înşişi Apostolii la rândul lor au ales ca urmaşi ai lor doar bărbaţi, exprimă voinţa lui Isus Cristos de a conferi sacramentul Preoţiei doar unor bărbaţi aleşi de El.

Ca atare, Biserica recunoaşte obligaţia sa de a conferi acest sacrament doar unor bărbaţi chemaţi de Dumnezeu la această misiune şi de a nu admite femeile la Ordinele sacre. În acest sens, în Scrisoarea Apostolică Ordinatio sacerdotalispromulgată pe data de 24 noiembrie 1994, Sf. Ioan Paul al II-lea decretează:

Pentru a înlătura orice îndoială asupra unui argument de mare importanţă care se referă la constituţia divină a Bisericii, în virtutea misiunii mele de a-i întări în credinţă pe fraţii mei (cf. Lc 22,32), declar că Biserica nu are nicidecum puterea de a conferi femeilor hirotonirea preoţească, şi că această sentinţă trebuie considerată de către toţi membrii Bisericii ca fiind definitivă».

Spre deosebire de Bisericile orientale, Biserica latină conferă sacramentul Preoţiei doar bărbaţilor catolici necăsătoriţi „care vor să-şi păstreze celibatul pentru Împărăţia cerurilor”[10]. Această disciplină a fost introdusă în Biserica latină începând cu secolul IV[11], iar ulterior a fost ratificată de autorităţile Bisericii, în mod deosebit de Conciliul de Trento.

Biserica latină conferă sacramentul Preoţiei doar unor bărbaţi celibatari înzestraţi de Dumnezeu cu acest dar deosebit, pentru o serie de motive:

– celibatul permite preoţilor să adere la Dumnezeu cu mai multă uşurinţă şi cu o inimă neîmpărţită, favorizând  astfel în mod deosebit progresul pe calea sfinţeniei,

– celibatul permite preoţilor să se dedice cu mai multă libertate slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor,

– celibatul permite preoţilor să slujească cu mai multă eficacitate lucrarea lui Dumnezeu de reînnoire supranaturală a oamenilor şi împărăţia Sa,

– prin viaţa celibatară preotul devine un semn viu al lumii viitoare, în care oamenii nu se vor căsători[12].

 Preoția ca dar

Specifica identitate a preotului hirotonit este fundamentul ministerului preoțesc în tripla sa dimensiune de a sfinți, de a învăța și de a conduce (Tria munera). Plecând de la identitate este modul cel mai bun de a evita funcționalismul în exercițiul ministerului preoției. Se ajunge la funcționalismul ministerial golind de conținut teologic identitatea preotului valid hirotonit. La această goliciune contribuie mai mulți factori care în mod aparent nu au legătură directă cu identitatea preoției ministeriale, dar care de fapt influențează ministerul și viața preotului, ca de altfel și a credincioșilor.

Acești factori au legătură cu secularizarea, adică cu acea viziune comună a vieții care cuprinde, de fiecare dată mai puțin, dimensiunea religioasă a ființei umane; apărarea exasperată a subiectivității, care are tendința de a închide persoana umană într-un individualism incapabil de relații umane normale; relativismul moral și cultural; hedonismul; ruperea sau distrugerea realității familiei și denaturalizarea adevăratului sens al sexualității umane și a corporeității, printre altele[13].

Referitor la relativismul moral și cultural, Benedict al XVI-lea sublinia: „ajunși la acest punct, e important să aruncăm o privire asupra problemelor actuale. Individul nu poate cumpăra avansul uman, bunăstarea sa cu prețul trădării adevărului recunoscut. Cu atât mai puțin întreaga omenire ar putea-o face. Atingem aici punctul real al modernității: ideea de adevăr a fost practic abandonată și substituită cu cea a progresului. Progresul însuși este adevărul. Cu această aparentă înălțare și înaintare progresul pierde scopul său și devine inutil lui însuși. Pentru că atunci când nu ai o direcție precisă, totul poate fi în mod egal un progres bun sau o recesiune. Teoria relativității formulată de Einstein este îngrijorătoare chiar și pentru lumea fizicii. Mi se pare că poate descrie cu certitudine situația lumii spirituale a timpului nostru[14].

Acest ambient cultural și social afectează comunitatea creștină, adică și pe preoți, și o conduce spre o puternică criză de credință. Acest climat cultural-religios rarefiat, acceptat și expansiv, de multe ori ajutat de mass-media și de opinia publică în general, are repercusiuni asupra identității unei instituții atât de rafinată supranatural și eclezial, cum este preoția ministerială catolică. Benedict al XVI-lea, în discursul din 12 martie 2010 adresat participanților prezenți la Congresul organizat de Congregația pentru Cler cu ocazia Anului preoției, a amintit că identitatea preoției este determinantă pentru exercitarea preoției ministeriale în timpul prezent și în cel viitor[15].

Dacă se dorește recuperarea entuziasmului preoției ministeriale în Biserică și în lume e important să răspundem la întrebarea: care este identitatea preotului catolic? Atât în ambientele teologice cât și în practica pastorală concretă și în formarea clerului se confruntă și uneori sunt opuse două concepții distincte ale preoției. Cu privire la acest aspect Papa Benedict al XVI-lea observa că există pe de o parte o concepție socio-funcțională care definește esența preoției prin conceptul de „slujire”: slujirea comunității, în realizarea unei funcții. Pe de altă parte există concepția sacramental-ontologică, care natural nu neagă caracterul slujirii preoțești, dar o vede ancorată în existența însăși a preotului și consideră că această existență este determinată de un har dăruit de Dumnezeu prin medierea Bisericii, a cărui nume este Sacramentul Preoției[16].

Această dimensiune „ontologico-sacramentală” este legată de Euharistie, în binomul „preoție-jertfă”, în timp ce conceptului „socio-funcțional” îi corespunde primatul Cuvântului și vestirea Evangheliei. Conciliul Vatican al II-lea, în documentul Presbyterorum Ordinis, pune împreună aceste două perspective diverse subliniind bogăția preoției ministeriale: prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat și strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toți aceia care fac parte din acest popor, fiind sfințiți prin Duhul Sfânt, se oferă pe ei înșiși ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12, 1). Dar slujirea preoțească este aceea prin care se săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, oferită prin mâinile preoților în numele întregii Biserici în mod sacramental și nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul[17].

În Exortația apostolică post sinodală Pastores dabo vobis, Sf. Ioan Paul al II-lea definește identitatea preotului astfel: „în Biserică și pentru Biserică, preoții sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, cap și păstor. Ei îi proclamă cu autoritate cuvântul, îi repetă gesturile iertării și ale oferirii mântuirii, mai ales prin botez, pocăință și euharistie, îi exercită grija plină de iubire, până la dăruirea totală de sine pentru turma pe care o adună în unitate și o conduc la Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, preoții există și acționează pentru vestirea Evangheliei în lume și pentru edificarea Bisericii în numele și în persoana lui Cristos, cap și păstor[18].

Cu adevărat întreaga Biserică a fost constituită să participe la ungerea Unicului și Marelui Preot, Cristos, în Duhul Sfânt. În Biserică de fapt, în el toți credincioșii formează o preoție sfântă și împărătească, oferă lui Dumnezeu jertfe spirituale prin Isus Cristos și vestesc faptele minunate ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (1Pt 2, 5.9)[19]. În preoția lui Cristos, tot Trupul său mistic este unit cu Tatăl prin Duhul Sfânt, pentru mântuirea tuturor oamenilor, fără nicio deosebire.

 Cateheza 3

3. SPIRITUALITATEA SACERDOTALĂ[20]

Spiritualitatea preotului constă mai ales în relația profundă de prietenie cu Cristos, întrucât el este chemat să „meargă la El” (Mc 3,13). În acest sens, în viața preotului, Isus va avea întotdeauna întâietate asupra tuturor lucrurilor. Fiecare preot acționează într-un anumit context istoric, cu diverse provocări și exigențe. Tocmai din acest motiv, garanția rodniciei în slujire își are rădăcinile într-o viață interioară profundă. Dacă preotul nu se bazează pe primatul harului, el nu va putea răspunde provocărilor vremurilor și orice plan pastoral, oricât de elaborat ar fi, ar fi sortit eșecului.

Este o sursă de mare mângâiere să constatăm că, astăzi, preoții de toate vârstele, și în marea lor majoritate, își desfășoară slujirea sacră cu o angajare plină de bucurie, adesea rod al unui eroism tăcut, lucrând până la limita puterilor fără să vadă uneori roadele muncii lor. Datorită angajamentului lor, ei sunt astăzi o proclamare vie a acelui har divin care, acordat în momentul hirotonirii, continuă să dea mereu noi forțe pentru activitatea ministerială.

Slujirea pastorală este o activitate fascinantă, dar dificilă, mereu expusă neînțelegerii și marginalizării și, mai ales astăzi, oboselii, neîncrederii, izolării și, uneori, singurătății. Pentru a depăși provocările pe care mentalitatea seculară le pune continuu, preotul va avea grijă să rezerve primatul absolut vieții spirituale, să fie mereu cu Cristos și să trăiască caritatea pastorală cu generozitate, intensificând comuniunea cu toți și, în primul rând, cu ceilalți preoți. Așa cum le amintea Benedict al XVI-lea preoților, „relația cu Cristos, conversația personală cu Cristos este o prioritate pastorală fundamentală, este o condiție pentru munca noastră pentru ceilalți! Iar rugăciunea nu este ceva marginal: este „profesiunea” preotului de a se ruga, chiar și ca reprezentant al poporului care nu știe să se roage sau nu găsește timp să se roage”[21].

Aceeași conformație cu Cristos îi cere preotului să cultive un climat de prietenie cu Domnul Isus, trăind o întâlnire personală cu el, și să se pună în slujba Bisericii, Trupul său, pe care va arăta că o iubește tocmai prin îndeplinirea fidelă și neobosită a îndatoririlor de slujire pastorală[22].

Este necesar, prin urmare, ca din viața de rugăciune a preotului să nu lipsească niciodată:

• celebrarea zilnică a Euharistiei, cu o pregătire adecvată și cu mulțumirea ulterioară;
• spovada frecventă și îndrumarea spirituală practicată deja în seminar și adesea înainte;
• celebrarea integrală și ferventă a Liturgiei Orelor, la care este obligat zilnic;
• examenul de conștiință;
• rugăciunea mentală propriu-zisă;
• lectio divina, momente prelungite de tăcere și conversație, mai ales în exercițiile spirituale periodice și în retrageri
• expresiile prețioase ale devoțiunii mariane, cum ar fi Rozariul;
• Calea Crucii și alte exerciții de pietate;
• lectura hagiografică rodnică; etc. Fără îndoială, o bună folosire a timpului, din iubire pentru Dumnezeu și pentru Biserică, îi va ușura preotului menținerea unei vieți solide de rugăciune.

Benedict al XVI-lea prezintă un text extrem de semnificativ cu privire la lupta împotriva lâncezelii spirituale pe care trebuie să o ducă chiar și cei care sunt cei mai apropiați de Domnul din motive de slujire: „Nimeni nu este atât de apropiat de Domnul său ca slujitorul care are acces la dimensiunea cea mai intimă a vieții sale. În acest sens, „a servi” înseamnă apropiere, presupune familiaritate. Această familiaritate aduce cu sine și un pericol: sacrul pe care îl întâlnim în mod continuu devine pentru noi o obișnuință. Frica reverențioasă se stinge astfel. Condiționați de toate obiceiurile, nu mai percepem marele, noul, surprinzătorul fapt că El însuși este prezent, ne vorbește, ni se dăruiește. Împotriva acestei obișnuințe față de realitatea extraordinară, împotriva indiferenței inimii, trebuie să luptăm fără încetare, recunoscând mereu și mereu propria noastră insuficiență și harul care există în faptul că El se dăruiește astfel în mâinile noastre”[23].

Predicarea Cuvântului: fidelitatea față de Cuvânt

Cristos a încredințat apostolilor și Bisericii misiunea de a propovădui vestea cea bună tuturor oamenilor. A transmite credința înseamnă a pregăti un popor pentru Domnul, a dezvălui, a proclama și a aprofunda vocația creștină, adică chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecărui om, manifestându-i misterul mântuirii și, în același timp, locul pe care trebuie să-l ocupe în raport cu acest mister, ca fiu prin adopție în Fiul.

Două exigențe sunt apoi puse asupra ministerului preoțesc:

1. În primul rând, este vorba de caracterul misionar al transmiterii credinței. Slujirea Cuvântului nu poate fi abstractă sau îndepărtată de viața oamenilor; dimpotrivă, ea trebuie să se refere direct la sensul vieții omului, a fiecărui om, și, prin urmare, trebuie să intre în cele mai vii întrebări care se ridică în conștiința umană.
2. Pe de altă parte, există o nevoie de autenticitate și de conformitate cu credința Bisericii, păstrătoare a adevărului despre Dumnezeu și despre om. Acest lucru trebuie făcut cu un simț al responsabilității extreme, știind că este o chestiune de maximă importanță, deoarece este în joc viața omului și sensul existenței sale.

Pentru o slujire rodnică a Cuvântului, ținând cont de acest context, prezbiterul va da întâietate mărturiei vieții, care dezvăluie puterea iubirii lui Dumnezeu și face convingător cuvântul său. Mai mult, el nu va neglija predicarea explicită a misterului lui Cristos credincioșilor, necreștinilor și necredincioșilor; cateheza, care este expunerea ordonată și organică a doctrinei Bisericii; aplicarea adevărului revelat la rezolvarea unor cazuri concrete[24].

Mai ales pentru societatea contemporană, marcată în multe țări de materialism teoretic și practic, de subiectivism și de relativism cultural, este necesar ca Evanghelia să fie prezentată ca „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui crede” (Rom 1,16). Pentru a fi autentic, Cuvântul trebuie să fie transmis fără duplicitate și fără nici o falsificare, ci prin manifestarea sinceră a adevărului în fața lui Dumnezeu (cf. 2 Cor 4,2). Cu o maturitate responsabilă, preotul va evita contrafacerea, reducerea, denaturarea sau diluarea conținutului mesajului divin.

Prin urmare, predica nu poate fi redusă la comunicarea propriilor gânduri, la manifestarea experienței personale, la simple explicații de natură psihologică[25], sociologică sau filantropică; nici nu poate să se complacă excesiv în farmecul retoricii, atât de des prezentă în comunicarea de masă. Este vorba de a vesti un Cuvânt de care nu se poate dispune, în măsura în care a fost dat Bisericii, pentru ca ea să-l păzească, să-l cerceteze și să-l transmită cu fidelitate.

Celebrarea Misterului Pascal: jertfa Sfintei Liturghii

Dacă slujirea Cuvântului este un element fundamental al slujbei preoțești, inima și centrul vital al acesteia este constituit, fără îndoială, de Euharistie, care este, înainte de toate, prezența reală în timp a singurei și veșnicei jertfe a lui Cristos.

Preotul este chemat să celebreze Sfânta Jertfă Euharistică, să mediteze în mod constant la ceea ce înseamnă aceasta și să-și transforme viața într-o Euharistie, ceea ce se manifestă în dragostea sa pentru jertfa zilnică, mai ales în îndeplinirea îndatoririlor stării proprii. Iubirea de cruce îl determină pe preot să devină el însuși o jertfă plăcută Tatălui prin Cristos (cf. Rom 12,1).

Să iubești crucea într-o societate hedonistă este un scandal, dar, din perspectiva credinței, este o sursă de viață interioară. Preotul trebuie să propovăduiască valoarea răscumpărătoare a crucii prin stilul său de viață.

Este necesar să amintim valoarea de neînlocuit pe care o are pentru preot celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii – „izvor și culme”[26] a vieții preoțești – chiar și atunci când nu există o mulțime de credincioși[27]. În acest sens, Benedict al XVI-lea învață: „Împreună cu Părinții Sinodului, recomand preoților „celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, chiar și atunci când nu există participarea credincioșilor”. Această recomandare este în primul rând în concordanță cu valoarea obiectiv infinită a fiecărei celebrări euharistice; apoi își trage rațiunea din eficacitatea sa spirituală singulară, pentru că, dacă este trăită cu atenție și credință, Sfânta Liturghie este formativă în sensul cel mai profund al termenului, în măsura în care favorizează conturarea cu Cristos și întărește preotul în vocația sa”[28].

Într-o civilizație din ce în ce mai sensibilă la comunicarea prin semne și imagini, preotul va acorda atenția cuvenită la tot ceea ce poate spori decorul și caracterul sacru al celebrării euharistice. Este important ca, într-o astfel de celebrare, să se țină cont de proprietatea și curățenia locului, de arhitectura altarului și a tabernacolului[29], de noblețea vaselor sacre, a veșmintelor, a cântării, a muzicii, de tăcerea sacră, de folosirea tămâiei la cele mai solemne celebrări, etc., repetând acel gest de iubire al Mariei față de Domnul, când „a luat trei sute de grame de parfum pur de nard, foarte prețios, l-a stropit pe picioarele lui Isus, apoi le-a uscat cu părul ei și toată casa s-a umplut de mireasma acelui parfum” (In 12,3). Toate acestea sunt elemente care pot contribui la o mai bună participare la Jertfa euharistică. De fapt, slaba atenție acordată aspectelor simbolice ale liturghiei și, mai mult, neglijența și graba, superficialitatea și dezordinea, îi golesc sensul și îi slăbesc funcția de creștere a credinței. Cel care celebrează prost manifestă slăbiciunea credinței sale și nu-i educă pe alții în credință. Celebrând bine constituie o primă cateheză importantă despre Sfânta Euharistie.

În mod special, în celebrarea Euharistiei, normele liturgice trebuie respectate cu fidelitate generoasă. „Ars celebrandi este cea mai bună condiție pentru actuosa participatio. Ars celebrandi izvorăște din ascultarea credincioasă a normelor liturgice în integralitatea lor, deoarece tocmai acest mod de celebrare asigură de două mii de ani viața de credință a tuturor credincioșilor, care sunt chemați să trăiască celebrarea ca popor al lui Dumnezeu, preoție regală, națiune sfântă (cf. 1Pt 2,4-5.9)”[30].

[1] ROBERT SARAH CARDINAL, JOSEPH RATZINGER/BENEDICT AL XVI-LEA, Din adâncul inimii noastre, 10.

[2] Catehismul Bisericii Catolice, ARCB 1993, 1539-1543.

[3] Ritualul Consacrării Episcopilor și a hirotonirii preoților și a diaconilor, 47.

[4] Idem, nr. 159.

[5] Idem, nr. 207.

[6] ROBERT SARAH CARDINAL, JOSEPH RATZINGER/BENEDICT AL XVI-LEA, Din adâncul inimii noastre, Sapientia, Iași 2020, 7.

[7] Cf. CBC, 1576.

[8] Cf. Pius al XII-lea, Constituţia Apostolică Sacramentum ordinis (30 noiembrie 1947),  4 în Dz 3859.

[9] Catehismul Bisericii Catolice, 1577; Codex Iuris Canonici, can. 1024.

[10] Ibidem, 1579.

[11] Cf. G. Pelliccia – G. Rocca, Celibato, în Dizionario degli istituti di perfezione, vol. II, Ed. Paoline, Roma 1975, col. 740.

[12] Cf. Ibidem.

[13] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația post sinodală Pastores dabo vobis, 7. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[14] JOSEPH RATZINGER/BENEDICT AL XVI-LEA, El elogio de la conciencia, Ed. Palabra, Madrid 2010, 23.

[15] BENEDICT AL XVI-LEA, Discursul adresat participanților Congresului Teologic organizat de Congregația pentru Cler (12 Martie 2010): AAS 102 (2010), 240.

[16] BENEDICT AL XVI-LEA, Ministero e vita del Sacerdote, în Elementi di Teologia fondamentale. Saggio su fede e ministero, Brescia 2005, 165.

[17] CONCILIUL VATICAN II, Decr. Presbyterorum Ordinis, 2. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[18] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică post sinodală, Pastores dabo vobis, 15; AAS 84 (1992), 679-681.

[19] CONCILIUL VATICAN II, Decr. Presbyterorum Ordinis, 2. Accesibil pe www.magisteriu.ro.

[20] CONGREGAȚIA PENTRU CLER, Direttorio per il ministero e la vita dei prezbiteri, Libreria Editrice Vaticana, Roma 2013, 67-104.

[21] BENEDICT AL XVI-LEA, Veglia in occasione della Conclusione dell’Anno sacerdotale (10 iunie 2010), 397-406.

[22] Cf. CIC, can. 276, § 2, 1°.

[23] BENEDICT AL XVI-LEA, Omelia nella Santa Messa del Crisma (20 martie 2008): Insegnamenti IV/1 (2008), 442-446.

[24] IOAN PAUL AL II-LEA, Audiența generală (21 aprilie 1993), 6: Insegnamenti XVI/1 (1993), 936-947.

[25] IOAN PAUL AL II-LEA, Audiența generală (12 mai 1993): Insegnamenti XVI/1 (1993), 1194-1204.

[26] BENEDICT AL XVI-LEA, Exort. ap. post-sinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 80.

[27] Cf. CIC, can. 904.

[28] BENEDICT AL XVI-LEA, Exort. ap. post-sinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 81.

[29] Cf. CONCILIUL VATICAN II, Cost. Sacrosanctum Concilium, 128; IOAN PAUL AL II-LEA, Lett. enc. Ecclesia de Eucharistia (17 aprile 2003), 49-50.

[30] BENEDICT AL XVI-LEA, Exort. ap. post-sinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 38.

Hits: 351