De la Papa Benedict al XVI-lea la Papa emerit Benedict al XVI-lea

articol de Francisca Kobielski

Pe data de 11 februarie 2013, Papa Benedict a XVI-lea anunță renunțarea la ministerul petrin, moment în care foarte mulți s-au pierdut în supoziții încercând să sesizeze motivele acestei retrageri.

Pentru început ar trebui să elucidăm înțelegerea de către Benedict al XVI-lea a ministerului petrin. Considerându-se ca „un umil lucrător în via Domnului”[39], Papa nu a ascuns niciodată faptul că nu excludea ipoteza unei renunțări[40]. Respectând legile Bisericii, el s-a conformat în mod liber prescripțiilor Dreptului Canonic[41]. Înșiși termenii renunțării sale marchează starea de diminuare a capacităților sale fizice și intelectuale făcând posibil un astfel de gest. „După cum știți, am decis să renunț la slujirea pe care Domnul mi-a încredințat-o la 19 aprilie 2005. Am făcut asta în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung și mi-am examinat conștiința în fața lui Dumnezeu, fiind foarte conștient de gravitatea acestui act, dar la fel de conștient că nu mai sunt în măsură să desfășor slujirea petrină cu acea forță pe care ea o cere. Mă susține și mă luminează certitudinea că Biserica este a lui Cristos, care va face să nu-i lipsească niciodată călăuzirea sa și îngrijirea sa”[42].

De altfel, ar trebui să revenim în detaliu asupra marii complexități a timpurilor actuale. Aspirând la o viață mai simplă, Cardinalul Ratzinger, să nu uităm, prezentase fără succes Papei Ioan Paul al II-lea demisia sa cu ceva ani în urmă. Cu curaj el a trebuit însă să-și asume în continuare misiunea într-o perioadă bulversată: amenințări asupra păcii în lume, secularizare accelerată în Occident. Benedict al XVI-lea a înfruntat cu abnegație alte încercări precum criza pedofiliei sau  bvafacerea Vatileaks. Înalta sa inteligență spirituală a fost de multe ori pusă în dificultate de către disfuncționalități în Vatican sau dificultăți de comunicare.

De la Vatican la Castel Gandolfo, și înapoi

La ultimul său Angelus, care a avut loc în Piața Sfântul Petru, la 24 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea, în cuvintele de introducere la rugăciunea mariană, meditând asupra pasajului evanghelic al Schimbării la Față, a explicat că propria retragere nu înseamnă „abandonarea Bisericii”, ci slujirea ei „cu aceeași dedicare și aceeași iubire cu care am făcut-o până acum, dar într-un mod mai adecvat vârstei și forțelor mele”, afirmând că „ Domnul mă cheamă să „urc pe munte”, să mă dedic mai mult rugăciunii și meditației”[43].

La ultima sa Audiență generală, cea din 27 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea spunea: „În acestmoment sufletul meu se lărgește și îmbrățișează întreaga Biserică răspândită în lume; și-i aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru „veștile” pe care în acești ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credința în Domnul Isus Cristos și despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii și-l face să trăiască în iubire și despre speranța care ne deschide și ne orientează spre viața în plinătate, spre patria din cer. Simt că-i port pe toți în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul și pe toți îi adun în rugăciune pentru a-i încredința Domnului: pentru ca să avem cunoaștere deplină a voinței sale, cu toată înțelepciunea și înțelegerea spirituală, și pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10). În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că știu, știm noi toți, că Cuvântul adevărului Evangheliei este forța Bisericii, este viața sa. Când, la 19 aprilie, în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoțit mereu: această certitudine a vieții Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu […]. Și după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezența sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie și de lumină, dar și momente grele; m-am simțit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare și de briză ușoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost și momente în care apele erau agitate și vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, și Domnul părea că doarme. Dar am știut mereu că în barca aceea este Domnul și am știut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa”[44].

După ce a adus mulțumirile sale cardinalilor, întregii Curii Romane, episcopilor și preoților și lumii catolice al cărui păstor a fost timp de opt ani, a spus: „În aceste ultime luni, am simțit că forțele mele erau diminuate și i-am cerut lui Dumnezeu cu insistență, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conștiință despre gravitatea și chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea și curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în față binele Bisericii și nu pe noi înșine. […]. Decizia mea de a renunța la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viața privată, la o viață de călătorii, întâlniri, recepții, conferințe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcției pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem așa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi un mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viață, care, activă sau pasivă, aparține total lucrării lui Dumnezeu”[45].

De asemenea, la ultima întâlnire cu Cardinalii, în chiar ziua plecării sale de la Vatican, din data de 28 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea le-a adresat acestora câteva gânduri apelând pentru aceasta la o frază a lui Romano Guardini. A fost scrisă în același an în care Părinții Conciliului Vatican II au aprobat Constituția Lumen Gentium. «În ultima sa carte, Guardini spunea că Biserica „nu este o instituție concepută și construită la birou, ci o realitate vie. Ea trăiește de-a lungul scurgerii timpului, în devenire, ca orice ființă vie, transformându-se… Și totuș,i în natura sa rămâne mereu aceeași, iar inima sa este Cristos”. A fost experiența noastră trăită ieri, în Piață: să vedem că Biserica este un trup viu, însuflețit de Duhul Sfânt și trăiește realmente din forța lui Dumnezeu. Ea este în lume, dar nu este a lumii: Biserica este a lui Dumnezeu, a lui Cristos, a Duhului. Am văzut aceasta ieri. De aceea, este adevărată și elocventă și cealaltă expresie vestită a lui Guardini: „Biserica se retrezește în suflete”. Biserica trăiește, crește și se trezește în sufletele care, asemenea Fecioarei Maria, primesc Cuvântul lui Dumnezeu și-l zămislesc prin lucrarea Duhului Sfânt; îi oferă lui Dumnezeu propriul trup și, tocmai în sărăcia și umilința lor, devin capabile să-l nască pe Cristos astăzi în lume. Prin Biserică, Misterul Întrupării rămâne prezent pentru totdeauna. Cristos continuă să meargă prin timpuri și în toate locurile»[46].

Papa Benedict al XVI-lea la Castel Gandolfo

La ultima sa prezență publică Papa Benedict al XVI-lea s-a adresat credincioșilor din Dieceza de Albano, de care aparține și Reședința de vară Castel Gandolfo.

De la loja centrală a Palatului Apostolic de la Castel Gandolfo, în seara zilei de joi 28 februarie 2013 fiind întâmpinat de uralele credincioșilor care nu mai conteneau să-i mulțumească, Papa Benedict al XVI-lea le-a spus: „Mulțumesc! Vă mulțumesc vouă! Dragi prieteni, sunt bucuros să fiu cu voi, înconjurat de frumusețea creației și a simpatiei voastre care îmi fac mult bine. Mulțumesc pentru prietenia voastră și pentru afecțiunea voastră. Voi știți că această zi a mea este diferită de cele precedente; nu mai sunt mare Pontif al Bisericii Catolice: până la ora opt seara voi mai fi încă, după care nu. Sunt simplu pelerin care își începe ultima etapă a pelerinajului său pe acest pământ. Dar aș vrea încă, cu inima mea, cu dragostea mea, cu rugăciunea mea, cu reflecțiile mele, cu toate forțele mele interioare, să muncesc pentru binele comun al Bisericii și al umanității. Și mă simt foarte sprijin de simpatia voastră. Să mergem înainte cu Domnul pentru binele Bisericii și al lumii. Mulțumesc. Vă împart acum din toată inima binecuvântarea mea. Să ne binecuvânteze Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Mulțumesc. Noapte bună, vă mulțumesc tuturor”[47]. Benedict al XVI-lea și-a încheiat ultima sa apariție publică. În acest mod și-a sintetizat lunga sa învățătură teologică.

Odată cu anunțarea retragerii Papei Benedict al XVI-lea, toți Cardinalii electori din întreaga lume au început să se îndrepte spre Roma, acolo, unde după un Conclav foarte scurt, în seara zilei de 13 februarie 2013 la al cincilea scrutin a fost ales noul Episcop al Romei, Papa Francisc. În acest context apare din nou importanța pontificatului lui Benedict al XVI-lea, pentru care Papa Francisc a dorit să îndrepte către Dumnezeu împreună cu comunitatea diecezană a Romei și cu lumea întreagă prima rugăciune spunând: „… și înainte de toate aș vrea să fac o rugăciune pentru Episcopul nostru emerit, Benedict al XVI-lea. Să ne rugăm cu toții împreună pentru el, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze și Fecioara Maria să-l ocrotească”.

După zece zile de la alegerea în fruntea Bisericii Catolice, Papa Francisc s-a întâlnit cu Benedict al XVI-lea la Castel Gandolfo, acolo unde Papa emerit își începuse deja viața de rugăciune și contemplație până când avea să revină în Cetatea Vaticanului pentru a rămâne în Mănăstirea „Mater Ecclesiae”. La începutul lunii mai, Papa emerit Benedict al XVI-lea revine la Vatican, unde este primit de către Episcopul Romei, și unde își va încheia ultima etapă a pelerinajului său pe acest pământ în contemplarea Celui în care a crezut și care L-a susținut în toate deciziile pe care le-a luat în decursul acestui pelerinaj.

Benedict al XVI-lea și Conciliul Vatican II

Papa Benedict al XVI-lea afirma în alocuțiunea adresată preoților și clerului la 14 februarie 2013, discurs care ar putea fi descris ca o istorie papală a Conciliului Vatican II: „… numai după Conciliu a fost scos în evidență un element care este un pic ascuns, chiar și în Conciliu, adică: legătura dintre Poporul lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos este tocmai comuniunea cu Cristos în unirea euharistică. Aici devenim Trup al lui Cristos; adică relația dintre Poporul lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos creează o nouă realitate: comuniunea. Și după Conciliu s-a descoperit, aș spune, cum Conciliul, în realitate, a găsit, a condus la acest concept: comuniunea drept concept central. Aș spune că, din punct de vedere filologic, în Conciliu el nu este încă total matur, dar este rod al Conciliului că acest concept de comuniune a devenit tot mai mult expresie a esenței Bisericii, comuniune în diferitele dimensiuni: comuniune cu Dumnezeul Trinitar – care este El însuși comuniune între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt –, comuniune sacramentală, comuniune concretă în episcopat și în viața Bisericii”[48].

Așadar, Euharistia, comuniunea cu Cristos, comuniunea cu Dumnezeul Trinitar, reprezintă realitatea care străbate întreaga operă a lui Joseph Ratzinger și pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, un teolog recunoscut drept unul din cei mai străluciți ai ultimei jumătăți de secol și un păstor care s-a gândit și s-a rugat lui Isus Cristos, pentru Biserică și pentru misiunea sa în lume.

Benedict al XVI-lea a continuat dubla sarcină trasată de Conciliul Vatican II: reînnoirea vieții interioare a Bisericii și revigorarea misiunii ei în lume. De asemenea, a înțeles importanța dialogului între creștini și a dialogului lor cu celelalte religii ale lumii, dar în același timp a susținut integritatea credinței catolice și a insistat asupra reînnoirii misionarismului pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Cristos în lume.

Cu un pontificat scurt, Papei Benedict a fost cel care a trasat calea pentru lămurirea relației între Conciliul Vatican II și Tradiția Bisericii, a fost cel care a prezentat și a consolidat eforturile Bisericii de evanghelizare a lumii, cel care a urmărit să aprofundeze reînnoirea devoțiunii în Biserică și în viața sacramentală prin promovarea spiritului liturgiei. Însă ceea ce continuă să ne impresioneze este iubirea sa profundă și evidentă pentru Cristos și pentru Biserica sa, de aceea, datoria noastră, a tuturor, rămâne a ne ruga pentru el, așa cum a făcut-o el pentru noi.

[1] J. RATZINGER, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche, München 1954. Despre această operă A. NICHOLS, The Theolohy of Joseph Ratzinger. An Introductory Study, Edinburgh 1988, 27-50.

[2] J. RATZINGER, Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura, München 1959; Despre această operă A. NICHOLS, The Theolohy of Joseph Ratzinger. An Introductory Study, 51-65.

[3] J. RATZINGER, Die christliche Brüderlichkeit, München, 1960.

[4] Pentru prima sesiune, Die erste Sitzungsperiode des zweiten Vatikan Konzils. Ein Rückblick, Köln 1963; pentru a doua: Das Konzil auf dem Weg. Rückblick auf die zweite Sitzungsperiode, Köln 1964; pentru a treia sesiune: Ergebnisse und probleme der dritten Konzilsperiode, Köln 1965; și pentru ultima: Die letzte Sitzungsperiode des Konzils, Köln 1966.

[5] J. RATZINGER, Das Problem der Dogmengeschichte in der Lichte der Katholischen Theologie, Köln/Opladen 1966.

[6] J. RATZINGER, Einführung in das Christentum: Varlesungen über das Apostolische Glaubensbekenntnis, Kösel, München 1968.

[7] J. RATZINGER, Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie, Patmos, Düsseldorf, 1969.

[8] J. RATZINGER, Glaube und Zukunft, München, 1970.

[9] J. RATZINGER, Die Einheit der Nationen. Eine Vision der Kirchenwäter, Salzburg 1971.

[10] J. RATZINGER, Der Gott Jesu Christi. Betrachtungen über den Dreieinigen Gott, München, 1972.

[11] J. RATZINGER, Dogma und Verkündigung, München 1973.

[12] J. RATZINGER, Eschatologie-Tod und ewiges Leben (Kleine katholische Dogmatik, 9), Regensburg 1977.

[13] J. RATZINGER, Die Tochter Zion. Betrachtungen über den Marienglauben der Kirche, Freiburg 1977.

[14] J. RATZINGER, Das Fest des Glaubens. Versuche zur Theologie des Gottesdienstes, Freiburg 1981.

[15] J. RATZINGER, Raporto sulla fede, Roma 1985.

[16] J. RATZINGER, Kirche, Ökumene und Politik, Neue Versuche zur Ekklesiologie, Freiburg 1987.

[17] J. RATZINGER, Auf Christus schauen: Einübung in Glaube, Hoffnung, Liebe, Freiburg 1989.

[18] J. RATZINGER, Im Anfang schuf Gott, München, 1986.

[19] J. RATZINGER, Diener eurer Freunde, Herder, Freiburg, 1988.

[20] J. RATZINGER, Ein neues Lied für den Hernn. Hristusglaube und Liturgie in der gegenwart, Herder, Freiburg 1995.

[21] J. RATZINGER, Der Geist der Liturgie. Ein einführung, Herder, Freiburg 2000.

[22] J. RATZINGER, Salz der Erde: Christentum und katholische Kirche an der Jahrtausendwende: ein Gespärch mit Peter Seewald, Stuttgart 1996.

[23] J. RATZINGER, Aus meinem Leben.Erinnerungen 1927-1977, Wilhelm Heyne Verlag, München 1998.

[24] J. RATZINGER, Got und die Welt. Glauben und Leben in unserer Zeit, Ein Gespräch mit Peter Seewald, Stuttgart, München 2000.

[25] J. RATZINGER, Svolta per l’Europa?, Roma 1991.

[26] J. RATZINGER, Europa. I suoi fondamenti oggi e domani, San Paolo 2004.

[27] J. RATZINGER, M. PERA, Senza radici: Europa, relativismo, cristianesimo, islam, Milano 2004.

[28] J. RATZINGER, K. RAHNER, Episkopat und Primat, Friburg 1961.

[29] J. RATZINGER, H. URS von BALTHASAR, Zwei Plädozers. Warum ich noch ein Christ bin.Warum ich noch in der Kirchebin, München 1977.

[30] J. RATZINGER, H. URS von BALTHASAR, Maria-Kirch im Ursprung, Friburg 1980.

[31] J. RATZINGER, C. SCHÖNBORN, Kleine Hinführung zum Katechismus der katholischen Kirche, Neue Stadt, München 1993.

[32] BENEDICT XVI, Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu, Iași 2006.

[33] Enciclică (cfr. germ.; {s}gr. Egkyklios „circular”) enciclice, s.f. Circulară trimisă de papă tuturor catolicilor, care cuprinde directive oficiale în probleme religioase, etice, sociale sau politice. – Cf. DEX ’98 (1998).

[34] BENEDICT XVI, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, Iași 2006.

[35] BENEDICT XVI, Scrisoarea enciclică Spe salvi, Iași 2007.

[36] BENEDICT XVI, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, Iași 2009.

[37] BENEDICT XVI, Luce del mondo. Il Papa, la Chiesa e i segni dei tempi. Una conversazione con Peter Seewald, Libreria Editrice Vaticana 2010.

[38] Cf. C.I. TOROCZKAI, „Recenzii și notițe biografice”, în Dialog Teologic 4 (2011), 324-326.

[39] DC, 2337/2005, 537

[40] BENEDICT al XVI-lea, Lumina Lumii, 51

[41] CIC 332 §2.

[42] BENEDICT al XVI-lea, Audiența generală din 13 februarie 2013, în Nu m-am simțit niciodată singur, București 2013, 10.

[43] BENEDICT al XVI-lea, Angelus din 24 februarie 2013, în Nu m-am simțit niciodată singur, 52.

[44] BENEDICT al XVI-lea, Audiența generală din 27 februarie 2013, în Nu m-am simțit niciodată singur, 53-54.

[45] BENEDICT al XVI-lea, Audiența generală din 27 februarie 2013, 57-58.

[46] BENEDICT al XVI-lea, Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea la ultima întâlnire cu Cardinalii, joi 28 februarie 2013, în Nu m-am simțit niciodată singur, 60-61.

[47] BENEDICT al XVI-lea, Saluta ai fideli della Diocesi di Albano, 28 februarie 2013.

[48] BENEDICT al XVI-lea, Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea la întâlnirea cu clerul diecezei de Roma, 14 februarie 2013, în Nu m-am simțit niciodată singur, 30.

Hits: 221