Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie din Noaptea Crăciunului
Această noapte, ce mai spune ea vieților noastre? După două milenii de la nașterea lui Isus, după multe Crăciunuri sărbătorite printre decorațiuni și daruri, după atât de mult consumerism care a obscurat misterul pe care îl sărbătorim, există un risc: știm multe lucruri despre Crăciun, dar pierdem din vedere semnificația lui. Deci, cum putem redescoperi sensul Crăciunului? Și, mai presus de toate, unde ar fi să mergem ca să-l căutăm? Evanghelia nașterii lui Isus pare să fie scrisă tocmai pentru aceasta: să ne ia de mână și să ne aducă înapoi acolo unde vrea Dumnezeu.
De fapt, începe cu o situație similară cu a noastră: toți sunt prinși și ocupați cu un eveniment important de sărbătorit, marele recensământ, care necesita multe pregătiri. În acest sens, atmosfera de atunci era similară cu cea care ne înconjoară astăzi de Crăciun. Dar relatarea evanghelică se distanțează de acel scenariu lumesc: imaginea „se desprinde” repede, pentru a merge și a încadra o altă realitate, asupra căreia insistă. Se oprește asupra unui mic obiect, aparent nesemnificativ, pe care îl menționează de trei ori și asupra căruia converg protagoniștii poveștii: mai întâi Maria, care Îl așază pe Isus „într-o iesle” (Lc 2,7); apoi îngerii, care le anunță păstorilor „un copil înfășurat în scutece și culcat într-o iesle” (v. 12); apoi păstorii, care găsesc „copilul, culcat în iesle” (v. 16). Ieslea: pentru a redescoperi sensul Crăciunului trebuie să privim acolo. Dar de ce este ieslea atât de importantă? Pentru că este semnul, nu întâmplător, prin care Cristos intră pe scena lumii. Este manifestul cu care se prezintă, modul în care Dumnezeu se naște în istorie pentru a reînvia istoria. Deci, ce vrea să ne spună prin intermediul ieslei? Cel puțin trei lucruri: apropiere, sărăcie și concretețe.
1.Apropiere. Ieslea se folosește pentru a aduce hrana aproape de gură și a o consuma mai repede. Ea poate astfel să simbolizeze un aspect al ființei umane: voracitatea în consum. Pentru că, în timp ce animalele din staul consumă hrană, oamenii din lume, înfometați de putere și de bani, îi consumă chiar pe apropiații lor, pe frații lor. Câte războaie! Și în câte locuri, chiar și astăzi, demnitatea și libertatea sunt călcate în picioare! Și întotdeauna principalele victime ale voracității umane sunt cei fragili, cei slabi. Chiar și în acest Crăciun, o umanitate nesătulă de bani, putere și plăcere nu face loc, așa cum a fost pentru Isus (cf. v. 7), pentru cei mici, pentru cei mulți pe cale să se nască, săraci, uitați. Mă gândesc mai presus de toate la copiii „devorați” de război, sărăcie și nedreptate. Or, Isus vine chiar acolo, un copil în ieslea risipei și a respingerii. În el, Copilul din Betleem, se află fiecare copil. Și iată invitația de a privi viața, politica și istoria prin ochii copiilor.
În ieslea respingerii și a neplăcerilor, se așază Dumnezeu: el vine acolo, pentru că acolo se află problema umanității, indiferența generată de graba vorace de a poseda și de a consuma. Cristos se naște acolo și în acea iesle îl descoperim aproape. El vine acolo unde este devorată mâncarea, pentru a se face hrana noastră. Dumnezeu nu este un tată care își devorează copiii, ci Tatăl care, în Isus, ne face copiii Săi și ne hrănește cu tandrețe. El vine să ne atingă inima și să ne spună că singura putere care schimbă cursul istoriei este iubirea. El nu rămâne distant și puternic, ci devine apropiat și smerit; El, care stătea în cer, se lasă a fi culcat într-o iesle.
Frate, soră, Dumnezeu se apropie în această noapte de tine pentru că Îi pasă de tine. Din iesle, ca hrană pentru viața ta, îți spune: „Dacă te simți mistuit de evenimente, dacă te consumă simțul vinovăției și al neadecvării, dacă îți este foame de dreptate, eu, Dumnezeu, sunt cu tine. Știu ce trăiești, am simțit-o în ieslea aceea. Îți cunosc suferințele și istoria. M-am născut să-ți spun că sunt și voi fi mereu aproape de tine”. Ieslea de Crăciun, primul mesaj al unui Dumnezeu prunc, ne spune că El este cu noi, el ne iubește, ne caută. Curaj, nu te lăsa învins de frică, resemnare, descurajare. Dumnezeu se naște într-o iesle pentru a te face să re-naști chiar acolo, unde credeai că ai atins limita de jos. Nu există rău, nu există păcat din care Isus să nu voiască și să nu te poată salva. Crăciunul vrea să spună că Dumnezeu este aproape: Să renască așadar încrederea!
2.Ieslea din Betleem, dincolo de apropiere, ne vorbește despre sărăcie. În jurul unei iesle, de fapt, nu există prea multe: paie, câteva animale și cam atât. Oamenii se adăposteau la căldură, prin hanuri, nicidecum în staulul rece al unei case. Dar Isus se naște acolo, iar ieslea ne amintește că nu avea nimic altceva în jurul lui decât pe cei care îl iubeau: Maria, Iosif și păstorii; cu toții săraci, uniți de afecțiune și uimire, nu de bogății sau de mari posibilități. Biata iesle scoate astfel la iveală adevăratele bogății ale vieții: nu banii și puterea, ci relațiile și oamenii.
Iar prima persoană, prima bogăție, este Isus. Dar oare noi voim să-i fim alături? Ne apropiem noi de el, îi iubim sărăcia? Sau preferăm să rămânem în confortul intereselor noastre? Mai presus de toate, Îl vizităm acolo unde este El, adică în ieslele sărace ale lumii noastre? Acolo El este prezent. Și suntem chemați să fim o Biserică care îl adoră pe Isus sărac și Îl slujește pe Isus în cei săraci. După cum spunea un sfânt episcop: „Biserica sprijină și binecuvântează eforturile de transformare a structurilor nedreptății, stabilind totuși o singură condiție: ca transformările sociale, economice și politice să se facă în folosul autentic al săracilor” (O.A. Romero, Mesaj pastoral pentru Anul Nou, 1 ianuarie 1980). Sigur, nu este ușor să lăsăm căldura îmbietoare a lumii pentru a îmbrățișa frumusețea goală a peșterii din Betleem, dar să ne amintim că nu este cu adevărat Crăciun fără săraci. Fără ei este sărbătorit Crăciunul, dar nu cel al lui Isus. Fraților, surorilor, la Crăciun Dumnezeu este sărac: să renască, așadar, iubirea!
3.Ajungem astfel la ultimul punct: ieslea ne vorbește despre concretețe. De fapt, un copil într-o iesle reprezintă o scenă izbitoare, chiar crudă. Ne amintește că Dumnezeu s-a făcut cu adevărat trup. Și atunci teoriile, gândurile frumoase și sentimentele pioase referitoare la El nu mai sunt suficiente. Isus, care se naște sărac, va trăi sărac și va muri sărac, nu a ținut multe discursuri despre sărăcie, ci a trăit-o până la limita extremă pentru noi. De la iesle la cruce, dragostea lui pentru noi a fost tangibilă, concretă: de la naștere până la moarte, fiul tâmplarului a îmbrățișat asprimea lemnului, asprimea existenței noastre. Nu ne-a iubit cu vorba, nici nu ne-a iubit în glumă!
În felul acesta, el nu este mulțumește cu aparențele. El nu vrea numai intenții bune, El, Cel care s-a făcut trup. El, care s-a născut în iesle, caută o credință concretă, alcătuită din adorație și caritate, nu din bârfă și exterioritate. El care se așază gol în iesle și se va așeza gol pe cruce, ne cere adevăr, ne cere să mergem la realitatea goală a lucrurilor, ca să ne debarasăm la picioarele ieslei de scuze, justificări și ipocrizie. El, care a fost înfășat cu multă gingășie de Maria, vrea ca noi să ne îmbrăcăm în dragoste. Dumnezeu nu vrea aparențe, ci concretețe. Să nu lăsăm acest Crăciun să treacă fără să facem ceva bun. Dat fiind că este sărbătoarea lui, ziua lui de naștere, să-i oferim cadouri plăcute lui! De Crăciun, Dumnezeu este concret: în numele Lui să reînviem puțină speranță în cei care au pierdut-o!
Isuse, noi privim la Tine, culcat în iesle. Te vedem atât de aproape, aproape de noi pentru totdeauna: îți mulțumim, Doamne. Te vedem sărac, învățându-ne că adevărata bogăție nu se află în lucruri, ci în oameni, mai ales în cei săraci: iartă-ne dacă nu te-am recunoscut și nu te-am slujit în ei. Te vedem concret, pentru că dragostea ta pentru noi este concretă: ajută-ne să dăm trup și viață credinței noastre. Amin.
Traducere: Pr. Tarciziu Șerban
Foto: © Vatican Media
Hits: 320