„Memoria Conciliului Vatican II, «Cel mai mare har al secolului XX»”, editorialul ÎPS Aurel Percă în „Actualitatea creștină”

Anul acesta, luna octombrie marchează cea de-a 60 aniversare de la deschiderea Conciliului Vatican II. La 11 octombrie 1962 se inaugurau lucrările acestui mare forum bisericesc, cel mai mare eveniment care a marcat viața Bisericii Catolice și continuă să fie un punct de referință pentru viața ei.

Auzim deseori vorbindu-se de Conciliul Vatican II sau citim în publicațiile noastre referințe la acest nume. Și nu numai în cărțile de teologie sau diferite publicații, ci chiar și în predicile preoților.

Pentru mulți oameni din țara noastră acest eveniment a rămas necunoscut, pentru că a avut loc în perioada în care Biserica, redusă la tăcere, nu avea niciun contact cu Vaticanul,  când episcopii, mulți preoți și credincioși erau în închisorile comuniste, când mijloacele de comunicare în masă erau bruiate, și legăturile Bisericii Catolice cu alte dieceze din țările libere din Occident erau practic inexistente. Revistele și publicațiile care relatau despre Conciliul Vatican II nu aveau acces în România. Așa încât, la vremea celebrării sale, Conciliul Vatican II a rămas necunoscut pentru cea mai mare parte a credincioșilor catolici din țara noastră, cu excepția unor preoți și laici mai curajoși care, prin intermediul radioului bruiat, reușeau să asculte Radio Vatican sau alte posturi de radio din lumea liberă.

Dar care au fost începuturile acestui conciliu, de la a cărui inaugurare se împlinesc 60 de ani ?

În luna octombrie 1958, Papa Pius al XII-lea a murit după ani de boală. Patriarhul de Veneția, Angelo Giuseppe Roncalli, a fost văzut rapid ca unul dintre principalii candidați pentru a-i fi succesor. De ce? În primul rând, la vârsta de 76 de ani, ar fi fost un „papă de tranziție” după lungul pontificat al predecesorului său; în al doilea rând, el nu făcea parte din „structura” de conducere a Vaticanului; în al treilea rând, era văzut ca un „constructor de poduri”, unul care ar fi fost accesibil cardinalilor și un adevărat păstor pentru poporul creștin. La 28 octombrie 1958 a fost ales papă patriarhul de Veneția, care și-a luat numele de Ioan, și în ordinea numelor deja existente, a fost al XXIII-lea, supranumit și „Papa cel bun”.

La 25 ianuarie 1959, Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea,  „papa de tranziție”, a luat lumea prin surprindere, convocând un nou conciliu ecumenic al Bisericii universale. Acum cunoaștem acest conciliu sub numele de Conciliul Vatican II, numit astfel pentru că a avut loc în Vatican. Pe data de 11 octombrie 1962, începea conciliul, un eveniment care a provocat interesul, dar și curiozitatea întregii lumi credincioase și necredincioase. Într-o atmosferă de așteptare și de admirație, cea mai veche instituție de pe pământ, Biserica Catolică, cu o istorie de aproape două mii de ani, a intrat în joc și a reflectat asupra sa și a rolului său în lume.

Papa emerit Benedict al XVI-lea, într-un mesaj ocazionat de cea de-a 50 aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II, prezintă astfel evenimentul: „A fost o perioadă de așteptare extraordinară. Aveau să se întâmple lucruri mărețe. Conciliile anterioare fuseseră aproape întotdeauna convocate pentru a răspunde la o problemă concretă. De data aceasta, nu a existat nicio problemă specială care să fie rezolvată. Dar, din această cauză, în aer plutea un sentiment general de așteptare: creștinismul, care construise și modelase lumea occidentală, părea să-și piardă din ce în ce mai mult forța efectivă. Părea să fi obosit și se părea că viitorul era determinat de alte puteri spirituale. Percepția acestei pierderi a prezentului din partea creștinismului și sarcina care a rezultat au fost bine rezumate de cuvântul «aggiornamento» (înnoire, actualizare). Creștinismul trebuie să fie astfel în prezent pentru a putea modela viitorul. Pentru ca acesta să poată fi din nou o forță care să modeleze ziua de mâine, Papa Ioan al XXIII-lea a convocat conciliul fără a indica probleme sau programe concrete. Aceasta era măreția și în același timp dificultatea sarcinii cu care se confrunta adunarea eclezială” (11 octombrie 2012).

Conciliul a fost precedat de o lungă perioadă de pregătire. Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea a studiat istoria conciliilor anterioare ale Bisericii și s-a asigurat că totul era pregătit pentru data deschiderii, programată pentru 11 octombrie 1962. Înainte de a deschide oficial conciliul, a dorit să facă un pelerinaj la sanctuarul marian de la Loreto și apoi la Assisi. O săptămână mai târziu, în sfârșit, a avut loc deschiderea conciliului. În interiorul Bazilicii Sfântul Petru au sosit 2.778 de participanți. Aceștia au defilat în ordine ierarhică: 7 patriarhi, 80 de cardinali, 1.619 arhiepiscopi și episcopi, 975 de superiori generali de ordine religioase, 400 de teologi. Au participat reprezentanți ai Bisericilor luterane, anglicane, metodiști, chiar și doi observatori de la Moscova. Au lipsit episcopii din țările Europei Orientale, unde regimurile dictatoriale au izolat Biserica Catolică. Polonia a fost mai „norocoasă”. Din România aveau să ia parte doar  la ultima sesiune a conciliului episcopii de Alba Iulia și administratorul apostolic al Diecezei de Iași, mons. Petru Pleșca, care în această ocazie a primit și consacrarea episcopală. La inaugurarea Conciliului Vatican II  au fost episcopi  din 49 de națiuni. Peste 1.200 de jurnaliști au fost acreditați.

La 11 octombrie 1962, prima reuniune oficială a conciliului a fost inaugurată de Papa Ioan al XXIII-lea prin aceste câteva cuvinte: „Gaudet Mater Ecclesia”. „Mama Biserică se bucură că, prin darul singular al Providenței Divine, ziua mult așteptată a răsărit în sfârșit.” Cuvinte de bucurie, cuvinte de bun venit, ele indicau o ruptură definitivă cu atitudinea ostilă din trecut a Bisericii față de lume, și începea o adevărată „primăvară” pentru Biserica Catolică. Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea deschidea cu încredere, în această memorabilă zi, ferestrele bisericii, având încredere că Duhul Sfânt va sufla prin ele cu o briză proaspătă de reînnoire. După cum spunea Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea, „Biserica trebuia să deschidă ferestrele și să lase să intre aer proaspăt”.

Papa Ioan nu a putut vedea lucrările conciliului finalizate, deoarece a murit la 3 iunie 1963. Lucrările conciliului au fost încheiate de succesorul său, Sfântul Papă Paul al VI-lea, la 8 decembrie 1965.

În seara zilei de 11 octombrie 1962, în ziua în care a fost convocat conciliul, Piața Sfântul Petru era plină de credincioși care îi cereau papei să apară la fereastra bibliotecii personale. Nu era prevăzut un discurs, dar Papa Ioan al XXIII-lea s-a aplecat totuși la balcon și a vorbit, improvizând un discurs. A fost ceea ce a rămas în istorie drept „Discursul Lunii” și s-a încheiat cu cuvintele: „Dragi mei fii, vă aud vocile. A mea este doar o singură voce, dar ea rezumă vocea întregii lumi: de fapt, întreaga lume este reprezentată aici. S-ar zice că până și luna s-a grăbit în această seară, privește în sus, pentru a urmări acest spectacol. Este pentru că încheiem o mare zi de pace (…)  În drumul vostru spre casă, veți găsi copiii. Dați o mângâiere copiilor voștri și spuneți-le: aceasta este mângâierea Papei. Veți găsi câteva lacrimi pe care să le ștergeți, spuneți o vorbă bună: Papa este cu noi, mai ales în orele de tristețe și amărăciune.” În acele zile, papa știa că are o tumoare la stomac, care îl va împiedica să aducă la bun sfârșit conciliul.

La șaizeci de ani de la începutul Conciliului Vatican II, întoarcerea la acest eveniment care a marcat istoria Bisericii și a umanității are o semnificație specială. Martorii care au pregătit-o și au participat la ea în mod direct dispar treptat; noul suflu și numeroasele reforme care au apărut din acel moment de reînnoire au întâmpinat dificultăți și o puternică rezistență în primirea lor. Este important să redescoperim intuițiile Conciliului Vatican II, așa cum a indicat Papa Francisc în exortația apostolică Evangelii gaudium (2013)  și să promovăm o Biserică cu un chip sinodal, adică în stare permanentă „de conciliu” (cf. nr. 36). O mare parte din viața noastră a fost schimbată tocmai de Conciliul Vatican II, chiar dacă generația tânără, și mă refer la cei de până la vârsta de 50-60 de ani, poate nu-și dă seama de acest lucru.

Preacurata Fecioară Maria, Maica Bisericii, să ne însoțească pe noi toți, în timp ce participăm cu bucurie și în mod activ la viața Bisericii, încrezători că și drumul sinodal în care ne aflăm, alături de păstorii noștri și de Sfântul Părinte Papa Francisc, ne va ajuta să putem construi împreună Împărăția lui Dumnezeu în toată lumea.

Este urarea pe care o adresez și tuturor cititorilor revistei Actualitatea creștină!

Cu binecuvântarea noastră arhierească,

+ Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Hits: 564