Cateheze pregătitoare la cea de-a X-a Întâlnire Mondială a Familiilor

 Tema : Iubirea în familie: cale spre sfinţenie

1. Vocaţia şi familia

 VOCAŢIE  – CHEMARE

Substantivul vocație derivă din verbul latin vocare, adică a chema. Întâia chemare care vine de la Dumnezeu este aceea de a deveni copii săi prin Sacramentul Sfântului Botez. Apoi, unii sunt chemaţi să-şi ofere viața lui Dumnezeu prin consacrarea întru preoţie ori călugărie, alţii primesc chemarea de a i se dărui în Sacramentul Căsătoriei. Prin urmare, viața de căsătorie este o vocație, adică o chemare de la Dumnezeu.

 NUMELE CUIVA

Obiceiul de a ne chema unul pe altul pe nume este ceva atât de firesc în familie, cu atât mai mult când ne adresăm copiilor îi chemăm pe nume. Alegerea numelui cu care copilul va fi strigat de-a lungul întregii vieţi este una dintre deciziile foarte importante ale părinților.

Sunt multe motive pentru care părinţii aleg un anumit nume. Uneori e numele transmis în familie de la o generaţie la alta, alteori e numele sfântului faţă de care părinţii au o devoţiune aparte, ori poate fi vorba de numele unei persoane care a lăsat o impresie deosebită în viaţa lor. Numele este asemenea cărţii de vizită prin care cineva se recomandă (cu care se prezintă în lume) şi care de la bun început reflectă destul de multe despre persoană.

 SINGURĂTATEA

Când întâmplarea face să intrăm în dialog cu cineva al cărui nume nu ni-l amintim, acesta e semnul că nu am închegat o legătură adevărată cu acea persoană. În fapt, una dintre dramele profunde ale fiecăruia constă în a nu  fi luat în seamă, ori a fi uitat. De aici derivă sentimentul de singurătate ce provine tocmai din teama de a fi neglijaţi ori de a nu fi doriţi. Timpul lung de izolare (lock-down) prin care am trecut s-a dovedit a fi o perioadă de singurătate extremă pentru mulți, în special pentru persoanele în vârstă și pentru cei care, din diverse motive, se confruntă cu greutatea și apăsarea de a trăi singuri.

 NOI SUNTEM CHEMAŢI

De câte ori se desprinde numele copiilor de pe buzele părinţilor zilnic! Drept mărturie stau şi pereţii casei. Părinţii îşi cheamă copii pentru a-i trezi dimineața, pentru a afla unde sunt, pentru a-i îndemna să-şi facă telemele, pentru a le arăta dragostea lor.

E un şiretlic destul de frecvent acela de a te preface că nu-l auzi pe cel care te cheamă. Este semnul dorinței de a nu intra în relaţie cu persoana care te cheamă. De fapt, când cineva îl cheamă pe altcineva îi transmite implicit un mesaj clar, anume că ştie că există, că îi pasă de viaţa sa. Acel altcineva poate accepta ori refuza chemarea de a stabili o relație.

 DUMNEZEU NE CHEAMĂ PE NUME

Sfântul Paul ne învaţă că toți suntem chemați, că fiecare în parte este cunoscut și chemat de către Dumnezeu Tatăl:

„Cel care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar care acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea prin evanghelie”. (2 Tim 1:9-10)

Dumnezeu ne-a chemat mai înainte de începutul timpurilor. Ceilalţi oameni ne cheamă pe numele dat de părinți şi chiar Dumnezeu ne cheamă cu acest nume. Când citim Sfânta Scriptură, cum vedem în repetate rânduri, descoperim că Dumnezeu cheamă în permanențăbărbaţi şi femei, în moduri de el ştiute, ca să stabilească cu ei o relaţie şi ca să intre în viaţa lor. Astăzi Tatăl ne cheamă să-L urmăm pe Isus, căci prin El ne este dată viața biruitoare asupra morţii; viață care, dincolo de orice dificultate, merită să fie trăită deoarece ne poartă la viața veșnică. Cu puterea ce vine de la Duhul Sfânt, putem răspunde la chemarea lui Dumnezeu, care este unică pentru fiecare în parte.

 CĂSĂTORIA ESTE RĂSPUNSUL LA CHEMARE

 Soțul și soția răspund la chemarea adresată de Dumnezeu prin sacramentul căsătoriei. Specificul chemării este ca ei să se iubească unul pe altul aşa cum Dumnezeu îi iubeşte. Bineînțeles că da-ul pe care mirele şi mierasa îl pronunţă în ziua nunții urmează să treacă zi de zi prin truda de a se iubi unul pe altul în ciuda fragilităților și slăbiciunilor. Asta înseamnă că numai cu ajutorul harului lui Cristos poate fi susţinută chemarea la Iubire. Prin urmare soţii au o permanentă nevoie de har, care primit zi de zi îi ajută să înveţe treptat, cu perseverență tenace și răbdare smerită, să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubeşte Isus. E o mare alinare să știi că, în ciuda greutăţilor inerente şi a momentelor grele care sunt inevitabile, prezenţa lui Cristos este un sprijin esenţial şi un confort fără seamăn. Vocea lui Cristos, care să dă prin Cuvânt, îi cheamă în permanenţă, îi mângâie şi îi încurajează de-a lungul drumului vieţii.

 Recomadăm fiecăruia un timp pentru a reciti cateheza, şi pentru a medita asupra a ceea ce l-a impresionat în mod deoasebit.

 TEME DE DISCUŢIE ÎN CUPLU/FAMILIE

„Căutaţi-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemaţi-l cât timp este aproape! Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului”. (Cf. Isaia 55,6-8).

Chemarea lui Dumnezeu nu corespunde mereu dorințelor noastre, gândurilor noastre, la ceea ce ni se pare nouă că ar fi drept. Profetul Isaia ne spune: Căutați-l pe Domnul, invocați-L.

• Să împărtăşim în cuplu şi cu copii de câte ori am fost uimiţi de chemarea lui Dumnezeu în drumul nostru de creştere.
• Am fost conștienți că a ne căsători însemna să răspundem la chemarea lui Dumnezeu?

 PUNCTE DE REFLECȚIE ÎN COMUNITATE

• Să reflectăm în cadrul grupului asupra căsătoriei ca vocație, ori chemare a lui Dumnezeu de a deveni sacrament și, prin urmare, imagine (imperfectă, dar reală) a iubirii sale.
• Când auzim o chemare în inimile noastre, cum putem şti că vine într-adevăr de la Dumnezeu?
• Să reflectăm asupra importanței discernământului când suntem puşi în fața alegerilor de viață, dar și asupra micilor chemări pe care Dumnezeu ni le adresează în fiecare zi.

De aprofundat:

„Căsătoria, viața consacrată, preoția: orice vocație adevărată începe cu o întâlnire cu Isus” [1]

Rugăciunea de pregătire la cea de-a X-a Întâlnire Mondială a familiilor

Tată ceresc,
Venim înaintea ta să te lăudăm
și să-ți mulțumim pentru marele dar al familiei.
Te  rugăm pentru toate familiile
consacrate prin Taina Căsătoriei.
Fie ca ele să redescopere în fiecare zi
harul pe care l-au primit,
și, ca mici biserici domestice,
să înveţe cum să dea mărturie despre prezența ta
şi despre iubirea cu care Cristos îşi iubeşte Biserica.
Te rugăm pentru toate familiile care trec prin greutăți și suferințe
Boală ori împrejurări pe care doar tu le ştii.
Susține-le și ține-le paşii pe calea sfinţeniei la care le chemi,
ca ele să cunoască milostivirea ta fără margini
și să afle noi căi de a crește în dragoste.
Te rugăm pentru copii și tineri:
Ca să te întâlnească și să răspundă cu bucurie
la vocația pe care o ai în minte pentru ei;
Ne rugăm pentru părinți și bunici:
ca să fie conștienți
că sunt semne ale paternităţii şi maternităţii lui Dumnezeu
în grija pe care o poartă copiilor de a-i ocroti în trup și în duh;
ne rugăm şi pentru experienţa fraternităţii
pe care familia o poate oferi lumii.
Doamne, dă-i fiecărei familii
Să-şi trăiască vocaţia la sfințenie în Biserică
mergând pe calea vestirii evangheliei,
şi punându-se în slujba vieții și a păcii,
în comuniune cu preoții, călugării,
și cu toate vocațiile din Biserică.
Binecuvântează Întâlnirea Mondială a Familiilor.

Amin.

2. Chemaţi la sfinţenie

ALEŞI DE DUMNEZEU PENTRU A DEVENI SFINŢI

Care este chemarea familiei? Sfântul Paul – căruia Domnul i-a schimbat în mod radical cursul vieţii – (Cf. Fapte 9, 1-28) –  ar răspunde astfel:

„Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care (…) ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui, în iubire ” (Efeseni 1, 3-4).

Familia creştină ia naştere din hotărârea unui bărbat şi a unei femei de a parcurge împreună un drum de viaţă susținut de harul lui Cristos. Odată cu această decizie viața conjugală, cu noutăţile şi provocările inerente, devine, aşa cum spune şi ritul căsătoriei, calea lor de sfinţire şi, prin urmare, un drum privilegiat către sfinţenie. Chiar dacă viața de familie se compune adeseori din legături complexe, uneori anevoiase, rămâne totuşi  locul cel mai potrivit şi favorabil în care se poate vedea lucrarea Duhului lui Dumnezeu. În familie inimile se converteasc ajungând  până la punctul de a se iubi aşa cum le iubeşte Cristos.

SFINŢENIA: CHEMAREA ADRESATĂ TUTUROR

„Iar voi să-mi fiţi sfinţi, căci eu, Domnul, sunt sfânt; eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai mei.” (Ex. 20,26).

În îndemnul apostolic Gaudete et Exsultate, al treilea ca număr din  pontificatul Papei Francisc, Sfântul Părinte aduce fiecăruia încurajarea de a da un răspuns propriei chemari la sfinţenie, căci Dumnezeu nu cheamă  în manieră anonimă sau generică ci se îndreaptă către fiecare cu o chemare aparte, personală. Să ascultăm câteva reflecții în care Sfântul Părinte ne adresează invitația clară de a nu teme să îmbrăţişăm chemarea proprie la sfinţenie.

„Îmi place să văd sfințenia în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinții care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbații și în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugărițele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfințenia Bisericii militante. Aceasta este de atâtea ori sfințenia „de la ușa vecină”, a celor care trăiesc aproape de noi și sunt o reflexie a prezenței lui Dumnezeu, sau, pentru a folosi o altă expresie, „clasa de mijloc a sfințeniei” (Gaudete et exsultate, 7).

„Întăriți cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui” (Gaudete et exsultate, 10).

„Ceea ce contează este ca fiecare credincios să-şi afle calea sa, să pună în valoare ceea ce este mai bun în el, originalitatea cu care Dumnezeu l-a înzesctrat (cf. 1Cor 12,7) și să nu se obosească căutând să imite ceva ce n-a fost gândit pentru el.” (Gaudete et Exsultate, 11).

„Pentru a fi sfinți nu este necesar să fim episcopi, preoți, călugărițe sau călugări. De multe ori avem ispita de a crede că sfințenia este rezervată celor care au posibilitatea de a menține distanțele de ocupațiile obișnuite, pentru a dedica mult timp rugăciunii. Nu este așa. Toți suntem chemați să fim sfinți trăind cu iubire și oferind fiecare propria mărturie în ocupațiile de fiecare zi, acolo unde se află fiecare. Ești o persoană consacrată? Fii sfânt trăind cu bucurie dăruirea ta. Ești căsătorit? Fii sfânt iubind și îngrijindu-te de soțul tău sau de soția ta, așa cum a făcut Cristos cu Biserica. Ești un muncitor? Fii sfânt îndeplinind cu onestitate și competență munca ta în slujba fraților. Ești părinte sau bunică sau bunic? Fii sfânt învățându-i cu răbdare pe copii să-l urmeze pe Isus. Ai autoritate? Fii sfânt luptând în favoarea binelui comun și renunțând la interesele tale personale” (Gaudete et Exsultat, 14).

„Această sfințenie la care Domnul te cheamă va crește prin mici gesturi”. (Gaudete et Exsultate, 16).

„Fie ca tu să poți recunoaște care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu dorește să-l spună lumii cu viața ta. Lasă-te transformat, lasă-te reînnoit de Duhul, pentru ca acest lucru să fie posibil și astfel misiunea ta prețioasă nu se va pierde. Domnul o va duce la împlinire și în mijlocul greșelilor și al clipelor tale întunecate, cu condiția să nu abandonezi calea iubirii și să rămâi mereu deschis la acțiunea sa supranaturală care purifică și luminează”. (Gaudete et Exsultate, nr 24).

În vremuri mai îndepărtate, dar și mai recente, întâlnim copii, adolescenți, tineri, văduvi și soți care ne arată că sfinţenia este posibilă la orice vârstă şi pentru orice stare de viață: să ne gândim de exemplu la micuța Laura Vicuña – o sfântă la doisprezece ani, la tânărul Pier Giorgio Frassati, sau la părinții sfinţi ai Terezei de Lisieux. Povestea sfinților de alături, de la uşa vecină, ne aparține, ne este foarte aproape, suntem noi înșine. Poate şi noi avem de-a face cu unul dintre ei?

Vă sfătuim să acordați timp pentru a reciti cateheza, insistând asupra a ceea ce aduce o vibraţie anume în inimă.

 PUNCTE DE MEDITAT ÎN CUPLU/FAMILIE

• A deveni sfinți „fiecare pe calea sa”: este chemarea venită de la Dumnezeu pentru a da ceea ce este mai bun din tine. Care sunt darurile speciale cu care te-a înzestrat Dumnezeu?
• Dumnezeu „ne călăuzește să devenim sfinți”: când m-am simțit călăuzit în această călătorie spre sfințenie?
• Au fost evenimente, întâlniri, ocazii care ne-au făcut mai buni sau care ne-au îmbunătățit familia?

 PUNCTE DE MEDITAT ÎN GRUP

• Fiecare persoană poate să comunice prin viaţa sa proprie un mesaj special îndredinţat de Dumnezeu pe care Domnul le-o încredințează.
• Gândiţi-vă la o persoană pe care o cunoaşteţi, anume ce mesaj vă transmite Dumnezeu prin intermediul său?
• Să ne gândim la aceste ultime zile: să împărtășim cu simplitate ca „mesageri” ai Domnului.

 De aprofundat:

Chemarea la sfinţenie e adresată tuturor, nu unor super-eroi”(Papa Francisc)[2]

3. Nazaret: a face din dragoste firescul vieţii

VIAŢA UMILĂ DE LA NAZARET

Orice familie îşi poate afla chemarea privind către Sfânta Familie de la Nazaret, Isus, Iosif și Maria. În această lumină ea poate înţelege mai bine cine este, cum să păşească pe calea vieţii şi cum să trăiască mai intens bucuria Evangheliei. Să nu uităm nici o clipă că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, a trăit ani îndelungaţi în sânul unei umile familii şi că el vrea să-şi facă simţită prezenţa în cele mai umile şi simple locuri.

Având şi astăzi ca model cătunul Nazaretului de odinioară „cu cele câteva case, un magazin, ce mai!, un sătuc neînsemnat”[3] vedem ce târâm alege Dumnezeu ca locuinţă pentru Fiul său. Aşa că nimeni nu este lăsat pe dinafara minunatului şi surprinzătorului dar al prezenţei sale.

Isus a venit la lumina zilei într-o familie. „Fiecare familie creştină – aşa cum au făcut Maria şi Iosif – poate înainte de toate să-l primească pe Isus, să-l asculte, să-i vorbească, să-l păzească, să-l ocrotească, să crească împreună cu El; şi astfel să îmbunătăţească lumea (…). De atunci, de fiecare dată când există o familie care păstrează acest mister, fie ea şi la periferia lumii, misterul Fiului lui Dumnezeu, misterul lui Isus care vine să ne mântuiască, este în acţiune”[4].

„Când s-au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galiléea, în cetatea lor, Nazarét. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. Părinţii Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalím de Sărbătoarea Paştelui.  Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii.  Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalím, dar părinţii lui nu ştiau.  Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi.  Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalím căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări.

Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui.  Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!”.  El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”.  Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazarét şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2, 39-52)

În perioada ascunsă de la Nazaret „Isus nu săvârşeşte minuni sau vindecări, nu rosteşte predici – nu a făcut nici una în acel timp – nici mulţimile nu aleargă la El; la Nazaret totul pare să se petreacă „normal”, conform obiceiurilor unei familii israelite evlavioase şi harnice: mama gătea, făcea toate treburile din casă, cămăşile le călca… toate treburi de mamă. Tatăl, un tâmplar, lucra, îl învăţa pe fiu să lucreze”[5].

A TRĂI IUBIREA CA PE O NORMALITATE 

Timpul petrecut de Isus la  Nazaret în sânul Sfintei Familii aruncă o nouă lumină asupra vieţii de familie: rutina zilnică, aparent neînsemnată şi fără de rost a vieţii cotidiene, poate fi calea pe care se împlineşte chemarea specifică a familiei, anume de a face ca dragostea să fie firescul vieţii

Oare gândim întotdeauna astfel? Anume că tot ceea ce trăim în fiecare zi acasă, la serviciu, la școală, chiar dacă nu pare a fi în strânsă legătură cu misiunea transmiterii credinței, este de fapt calea prin care „încercăm să facem loc dragostei nu urii, prin care facem ca întrajutorarea să fie firescul şi nicidecum indiferența sau vrăjmășia”. Aşa cum s-a întâmplat în cei treizeci de ani la Nazaret, la fel se poate întâmpla și în propriile noastre familii și ambiente de viață.

 A-I FACE LOC LUI ISUS

Ca să ne desăvârşim chemarea și să facem ca dragostea să fie firescul vieţii trebuie să-i facem neapărat loc lui Isus. „Înseamnă să înveți să-l descoperi pe Isus pe chipurile celorlalți, în vocile lor, în rugămințile lor” (Evangelii Gaudium, 91).

Orice relaţie umană este o bună şi favorabilă ocazie de a evidenţia legătura cu Cristos căci în întâlnirea cu aproapele există mereu posibilitatea de a întâlni chipul lui Cristos, vocea sa, rugămințile sale.

A face ca dragostea să fie firescul vieţii este contribuţia de neînlocuit pe care familia o aduce lumii. Prin căutarea acestei normalităţi creştem în adevărata dragoste şi în autentică solidaritate. Nici o altă şcoală nu poate învăţa mai bine decât familia ce este adevărata dragoste,  autentică, şi demnă de  încredere.

Este de dorit ca fiecare persoană să-şi ia timp pentru a reciti cateheza și a reflecta asupra a ceea ce rezonează în inima sa.

 PUNCTE DE DISCUȚIE IN CUPLURI/ FAMILIE

• Cum putem „face dragostea normală” în familiile noastre?
• Cum putem „face loc lui Isus” în familiile noastre?

Puncte de discuție în cadrul comunității

• „Fiecare dintre familiile noastre poate oferi lumii contribuția sa de neînlocuit”: să distribuie „parfumul” iubirii lui Isus în jurul său.
• Prin urmare, familia este un „jucător” fundamental în sânul comunităților noastre. Cum am putea spori prezența fiecărei familii?[6]

4. Toți suntem copii, toți suntem frați

Într-o familie există roluri diferite, însă ceea ce ne uneşte pe toţi e faptul că toți suntem copii! Nimeni nu alege să se nască. Fiecare își datorează existența și viața unei mame și unui tată. Nu ne putem da viață nouă înșine, putem doar să o primim și să o păstrăm.Viața este un mister care ne luminează chipul atunci când sub ochii noştri vedem viaţa copiilor abia născuţi; în acel moment descoperim că există ceva care ne depăşeşte, ceva mai mare.  Acel băiat, acea fetiță sunt dovada unui mister al vieții care depinde doar parțial de noi și pe care l-am iubit/am iubit-o înainte de a-l/o vedea.

CU TOŢII AVEM NEVOIE UNUL DE ALTUL

Când copiii sunt mici au nevoie de noi. Viața lor de zi cu zi depinde de noi: de mâncare, de haine, de îngrijire corporală, de comunicare, de a învăţa să fim în lume. Chiar și adulţi fiind experimentăm faptul de a depinde de ceva și de cineva. Avem mereu nevoie de ajutor, iubire și iertare!

Ce se află în spatele acestui adevăr?

 SUNTEM IUBIŢI ÎNAINTE DE A NE NAȘTE.

Dumnezeu Tatăl ne-a gândit ca făpturi unice şi ne-a iubit mai înainte de a ne naște.

 „Mai înainte de a te fi format
în sânul mamei, eu te cunoşteam.
Mai înainte de a fi ieşit din pântece,
te-am consacrat
şi te-am pus profet pentru popoare”.”(Ier. 1,5).

Dependența, care caracterizează venirea noastră pe lume, ne spune că Cineva ne-a iubit mai întâi, ne-a dorit și că părinții noștri au fost deschişi în a accepta viața ca dar.

Cât de înfricoşător şi tulburător este să te simți inutil, cum ar fi, de exemplu, experienţa trăită într-un fel sau altul de fiecare în copilărie, anume de a nu fi aleşi în echipă, sau de a fi lăsaţi la urmă ca şi cum am fi un petic de pus la haină.

Dar dacă ne gândim că am fost aleși și chemați înainte de a ne fi născut, atunci locuirea în inima lui Dumnezeu ne eliberează de nelinişte, ne asigură că suntem înrădăcinaţi dintotdeauna într-o iubire care vine „înainte” de orice altceva.

„De aici vine și profunzimea experienței profund umane de a fi fiu sau fiică, o experineţă care ne permite să descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii şi care nu încetează niciodată să ne uimească. Este frumusețea de a fi iubiți mai înainte: copiii sunt iubiți înainte de a veni la lumina zilei”[7].

Nu noi ne-am ales, dar am fost aleși; de unde rezultă că pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu „nu  ne putem considera autosuficienți, ci persoane care au nevoie de ajutor, de iubire, de iertare. Și toți, toți avem nevoie de ajutor, de iubire și de iertare!”[8] aspecte de care, mai ales când sunt mici, ni se aduce aminte în permaneţă.

 A TRĂI FRATERNITATEA

Familia este vatra în care învăţăm să trăim fraternitatea la care, în calitate de copii ai unicului Tată, suntem chemaţi cu toţii. „Legăturile din familie, dintre fraţi sunt locul unde învăţăm să conveţuim ca oameni şi cum să conviețuim în societate. Cel mai probabil că nu ne dăm seama mereu de acest lucru, dar tocmai familia introduce fraternitatea în lume! Pornind de la această primă experiență de fraternitate, hrănită de afectele și de educația familială, stilul fraternității se iradiază ca o promisiune asupra întregii societăți și asupra raporturilor dintre popoare.

Binecuvântarea pe care Dumnezeu, în Isus Cristos, o revarsă asupra legăturilor fraterne, dilată într-un mod inimaginabil fraternitatea făcând-o capabilă să depășească orice diferență de națiune, de limbă, de cultură și chiar de religie. Gândiți-vă ce devine legătura dintre oameni, chiar foarte diferiți între ei, când pot să spună despre un altul: „Acesta este ca un frate, aceasta este ca o soră pentru mine”! Este frumos acest lucru! Istoria a arătat suficient, de altfel, că libertatea și egalitatea, fără fraternitate, se pot umple de individualism și de conformism, chiar de interes personal”[9]

 Se recomandă un timp pentru a reciti cateheza şi pentru a poposi asupra ceea ce a produs un ecou în inimă.

PUNCTE DE MEDITAŢIE ÎN CUPLU/FAMILIE

Cu toții avem mereu nevoie de ajutor, iubire și iertare!

• Ce experimentăm când ne simțim ajutați, iubiți, iertați?
• De cine ne-am simțit ajutați, iubiți, iertați?
• Orice persoană întâlnită are în inimă dorința de a se simți ajutată, iubită, iertată. Prezenţa, a fi alături de cineva este mereu important. În aceste ultime zile: pe cine am făcut fericiți și pe cine ne-am chinuit să-l iubim?
• Să primim invitația Papei Francisc: „Fiecare să se gândească în inima sa la copii săi – dacă-i are […] iar cu toţii să ne gândim la părinții noștri și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții”.

PUNCTE DE ANALIZAT ÎN CADRUL COMUNITĂȚII

• Copiii au nevoie de noi pentru a crește, dar şi noi avem nevoie de alții.
• Este înfricoşător şi neliniştitor să fii sau să te simți inutil. Ce-ar însemna, în mod concret, să-i facem pe toți cei din comunitatea noastră să se simtă utili? Am putea organiza următoarea întâlnire de pregătire pentru Întâlnirea Mondială a Familiilor, oferind tuturor posibilitatea de a se implica.
• Să primim invitația Papei Francisc: „Să ne gândim la frații noștri, la surorile noastre și, în tăcere, să ne rugămdin inimă pentru ei”.[10]

5. Taţi şi mame

            PUTEREA IUBIRII DE A DA VIAŢĂ

Drumul spre sfințenie al tatălui şi al mamei trece prin creșterea iubirii lor reciproce și a iubirii pe care o oferă copiilor.

În a deveni tată şi mamă există o chemare frumoasă și puternică. Chemarea constă în a împărtăși cu Dumnezeu puterea iubirii de a da viață, în trup și în duh. Ea durează de-a lungul întregii vieţii şi în orice împrejurare. Dragostea dintre bărbat și femeie este întotdeauna rodnică, chiar și atunci când nu apar copii din legătura lor, ori când soţii ajung la o vârstă înaintată, căci soţii pot naşte necontenit copii ai lui Dumnezeu.

            O IUBIRE MILOSTIVĂ ȘI ÎNDURĂTOARE

Cartea Exodului  ne învaţă că după ce poporul evreu s-a închinat vițelului de aur Domnul i-a făcut cunoscută lui Moise iubirea pe care o are: „Domnul a coborât în nor, a stat acolo cu [Moise] şi el a chemat numele Domnului. Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: ,,Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr, care arată bunătatea pentru mii [de generaţii], iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nimic nepedepsit, pedepsind fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la a treia şi a patra [generaţie]”.” (Ex. 34, 5-7)

Să ne oprim asupra celor doi termeni: milostiv și îndurător. În ebraică ei sunt raham și hesed; ambii însemnând iubire, milă, dar cu diferențe importante, care ne pot ajuta să înțelegem cum trece calea sfințeniei prin iubirea de tată și de mamă.

Ḥesed este termenul cel mai folosit în Vechiul Testament pentru a indica mila și iubirea. Este vorba de tandrețea ce se compune din fidelitate, siguranță, încredere; este iubirea care susţine și însoțește, care nu abandonează, care rămâne neclintită și dă siguranță.

Raḥam vine de la „rehem”, care în ebraică indică uterul, locul în care se zămisleşte și crește viața copilului: este iubirea care formează trupul, păzește, protejează, hrănește și primește existența altcuiva.

Ni se dezvăluie astfel două dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu: cea paternă-masculină și cea maternă-feminină. Dragostea masculină este impregnată de o energie tandră, dar puternică, operativă; dragostea feminină, în schimb, generează, construiește, hrănește plecând de la o legătură viscerală. Mama și tata sunt pentru copiii lor concretețea acestei iubiri.

„Domnul este îndurător şi milostiv,
el este îndelung răbdător şi plin de îndurare.
El nu dojeneşte la nesfârşit,
nici nu poartă pe veci [mânie].
El nu face după greşelile noastre,
nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre.
Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ,
tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el.
Cât de departe este răsăritul de apus,
atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre.
Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii,
aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el.
Căci el ştie din ce am fost plăsmuiţi
şi nu uită că suntem ţărână.” (Ps. 103, 8-14)

Dragostea tatălui și a mamei care sunt dornici de a-şi trăi chemarea la sfințenie duce la gesturi pe care numai Dumnezeu este în stare să le facă: faptul de a crea şi de a ierta.

În Vechiul Testament două acțiuni sunt rezervate exclusiv lui Dumnezeu: „a crea” [br ‘] și „a ierta” [slḥ]. De fiecare dată când un tată și o mamă primesc darul vieţii și îl ocrotesc, de fiecare dată când îşi acordă iertarea și reiau calea lor împreună este Raiul pe pământ. Duhul Sfânt este cel care acționează în ei în acel moment.

Așadar, prima necesitate este tocmai aceasta: ca tatăl să fie prezent în familie. Să fie aproape de soție, pentru a împărtăși toate, bucurii și dureri, speranțe şi trude. Și ca să fie aproape de copii în creșterea lor: când se joacă și când sunt silitori, când sunt neatenţi și când sunt neliniștiți, când vorbesc și când sunt taciturni, când îndrăznesc și când le este frică, când fac un pas greșit și când regăsesc drumul; tată prezent, mereu. A spune prezent nu este același lucru cu a spune a controla! Pentru că tații prea controlori îi anulează pe copii, nu îi lasă să crească. (…) Un tată bun știe să aștepte și știe să ierte din adâncul inimii. Desigur, știe și să corecteze cu fermitate: nu este un tată slab, îngăduitor, sentimental. Tatăl care știe să corecteze fără a inhiba este același care știe să ocrotească fără a se cruța”.[11]

„A fi mamă nu înseamnă numai a aduce pe lume un copil, ci este și o alegere de viață. Ce alege o mamă, care este alegerea de viață a unei mame? Alegerea de viață a unei mame este alegerea de a da viața. Și acest lucru este mare, acest lucru este frumos.

O societate fără mame ar fi o societate inumană, pentru că mamele știu să mărturisească mereu, chiar și în momentele cele mai rele, duioșia, dedicarea, forța morală. Mamele transmit adesea și simțul cel mai profund al practicii religioase: în primele rugăciuni, în primele gesturi de devoțiune pe care un copil le învață, este înscrisă valoarea credinței în viața unei ființe umane. Este un mesaj pe care mamele credincioase știu să îl transmită fără multe explicații: acestea vor veni după aceea, însă germenul credinței se află în acele prime momente, foarte prețioase. Fără mame, nu numai că nu ar exista noi credincioși, dar credința ar pierde bună parte din căldura ei simplă și profundă”[12].

 Recomadăm ca fiecare să citească din nou pe cont propriu cateheza, pentru a vedea ce l-a mişcat cel mai mult.

TEME DE MEDITAŢIE ÎN CUPLU/FAMILIE ŞI ÎN GRUP

• Să recitim cuvintele Papei Francisc și să reflectăm la ce înseamnă a fi tată şi a fi mamă.
• Dragostea soților este rodnică și atunci când dau naştere copiilor lui Dumnezeu, anume când sunt părinții spirituali ai propriilor copii și ai oricărei persoane pe care o întâlnesc, dăruind Iubirea sinceră, primitoare, duioasă, fermă, sigură a lui Dumnezeu Tatăl. Care sunt copiii spirituali pe care ni-i încredințează Dumnezeu în acest moment al vieții noastre?

6. Bunicii şi persoanele vârstnice.

Bunicii și persoanele vârstnice fac parte din familiile noastre. Imperativa cultură a rebutului din vremurile de faţă înclină să considere persoanele în vârstă de mică importanţă și chiar nesemnificative pentru societate dar şi bătrânețea este o etapă a vieţii în care răspundem chemării lui Dumnezeu. E vorba, desigur, de un răspuns nou, diferit, dar în unele privințe mai matur.

Dumnezeu ne adresează chemarea la iubire în fiecare etapă a vieții. Astfel bunicii și bătrânii sunt chemați la rândul lor să trăiască harul relației lor cu Domnul, prin prisma relațiilor cu fii şi nepoţii lor, cu tinerii şi copii.

Răspunsul la această chemare merge în două direcții: una ţine de ceea ce pot oferi din experiența, răbdarea și înțelepciunea lor; alta ţine de ceea ce pot primi în condiţia lor de fragilitate, slăbiciune și nevoie.

Prin cele două feluri de răspuns persoanele vârstnice îşi dau lor şi celor cu care vieţuiesc o reînnoită şansă de creștere umană, autentică și matură.

BĂTRÂNEŢE, HAINE GRELE!

Nu avem cum să ascundem că-i greu să-mbătrâneşti.

Unii trăiesc bătrâneţea ca pe experiență presărată cu amărăciune și tristețe, mai ales atunci când aceasta se asociază cu boli sau patologii care duc la îngreunarea activităților care în trecut erau săvârşite cu uşurinţă. Vremea bătrâneții este de-atâtea ori marcată și de doliu cauzat de pierderea soțului, alături de care s-a petrecut o mare parte a vieții.

Într-un anume fel putem compara bătrâneţea cu viaţa Sfintei Familii de la Nazaret, caracterizată de umile și simple gesturi cotidiene trăite în ascuns, în tăcere și într-o stare de aparentă irelevanță pentru istoria lumii. Vârsta a treia este etapa vieţii în care devenim mai nevoiași, cu un grad mai redus de independenţă, etapa în care sporeşte gustul pentru rugăciune și dialog cu Dumnezeu. Bătrâneţea este, fără îndoială, un timp privilegiat și favorabil de har și de sfințire.

„NOI SUNTEM ACEI BĂTRÂNI”

„Biserica nici nu poate și nici nu vrea să accepte mentalitatea care denotă lipsă de îngăduinţă, şi cu atât mai mult cea care manifestă indiferență și dispreț față de bătrânețe. Câtă nevoie este de a trezi sentimentul colectiv de recunoștință, de apreciere, de ospitalitate ca astfel bătrânii să simtă că sunt  o parte vie a comunității.

Persoanele în vârstă sunt acei bărbați și acele femei, acei tați și acele mame care ne-au bătătorit calea, care au construit casa, care au dus lupta pentru o viaţă demnă. Sunt bărbați și femei de la care am primit atâtea. Persoana în vârstă nu este de pe altă planetă. Mai devreme sau mai târziu fiecare ajunge la vârsta bătrâneţii chiar dacă nu  reflectează prea mult la asta. Dacă nu învăţăm să-i tratăm bine pe vârstnici, aşa vom fi trataţi şi noi când ne va veni rândul”[13].

VÂRSTA ÎNAINTATĂ: TIMP DE HAR ŞI MISIUNE

„Domnul nu se leapădă niciodată de noi. Ne cheamă să-l urmăm în fiecare etapă a vieții, iar bătrânețea conține un har și o misiune, o adevărată vocație de la Domnul. Bătrânețea este o vocație. Nu este nicidecum timpul în care „ne retragem vâslele în barcă”. Fără îndoială e o etapă a vieții diferită de cele precedente; însă o etapă pe care trebuie să „o inventăm” puțin, întrucât societățile noastre nu sunt pregătite, spiritual și moral, să îi  acorde valoarea deplină. E adevărat că odinioară nu era firesc să ai atâta timp liber la dispoziţie, astăzi este mult pre mult. Însăşi spaţiul creştin a fost luat pe nepregătite, de aceea e nevoie să se schiţeze o spiritualitate a persoanelor vârstnice. Dar slavă Domnului că nu lipsesc mărturiile de sfinți și sfinte în vârstă!”[14]

             „Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalím ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: «Ore prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul» şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».

            Şi iată că era la Ierusalím un om cu numele Simeón; acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israél şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului.  A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând:

            „Acum eliberează-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace,

căci au văzut ochii mei mântuirea ta

pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor,

lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului tău, Israél!”.

            Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeón i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israél şi ca semn de contradicţie –  ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!”.

Era acolo şi Ána, profetesa, fiica lui Fanuél din tribul lui Aşér. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalímului (Lc. 2, 22-38).

POEŢI AI RUGĂCIUNII.

Evanghelia ne spune că (Simeon şi Ana) așteptau zi de zi venirea lui Dumnezeu, cu mare fidelitate, de ani buni. Voiau cu tot dinadinsul să prindă acea zi ca să-l vadă, voiau să înțeleagă semnele sosirii sale, să-şi dea seama când vine noul început. Probabil erau și puțin resemnați la idea că ar putea muri fără să-l vadă: însă îndelunga aşteptare le umplea viaţa, nu aveau de făcut nimic mai important decât să-l aștepte pe Domnul și să se roage.

Ei bine, când Maria și Iosif au ajuns la Templu pentru a îndeplini prescripţiile Legii, Simeon și Ana au fost cuprinşi de elan, însuflețiți de Duhul Sfânt (cf. Luca 2,27).   Greutatea vârstei și a așteptării a dispărut într-o clipă. Când l-au recunoscut pe Prunc au dobândit o reînnoită putere pentru o nouă misiune: aceea de a aduce mulțumire și a da mărturie despre Semnul lui Dumnezeu. Simeon a improvizat un minunat imn de bucurie (cf. Luca 2,29-32) – a devenit asemenea unui poet în acel moment – și Ana a devenit prima predicatoare a lui Isus: „vorbea despre copil tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului” (Luca 2,38).

Dragi bunici, dragi bătrâni, să mergem pe urmele acestor bătrâni extraordinari! Să devenim și noi nişte poeți ai rugăciunii: să dobândim gust în a ne găsi cuvintele de rugăciune pe care să le punem în lumina a ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Este un mare dar pentru Biserică rugăciunea bunicilor și a bătrânilor! Rugăciunea bătrânilor și a bunicilor este un dar pentru Biserică, este o bogăție! E ca o injecție de înțelepciune pentru întreaga societate umană: pentru acea parte care este prea prinsă cu treburi, prea ocupată, prea distrată. Cineva trebuie să cânte pentru această parte, să cânte semnele lui Dumnezeu, să proclame semnele lui Dumnezeu, să se roage pentru aceasta! (…) Un mare credincios din secolul trecut, din tradiția ortodoxă, Olivier Clément, spunea: „Civilizația care nu se mai roagă este civilizația în care bătrânețea nu mai are sens. E teribil deoarece noi avem nevoie înainte de toate de bătrâni care se roagă, căci vârsta înaintată ne este dată pentru aceasta”. Avem nevoie de bătrâni care să se roage, pentru că bătrânețea ne este dată tocmai pentru aceasta. Este o rugăciune frumoasă rugăciunea bătrânilor.

„Îți mulțumesc, Doamne, pentru mângâierea prezenței Tale.
Chiar și în singurătate, Tu ești speranța mea, încrederea mea;
încă din tinerețe, Tu ești stânca mea și fortăreața mea!
Îți mulțumesc pentru că mi-ai dăruit o familie

și pentru binecuvântarea unei vieți lungi.
Îți mulțumesc pentru clipele de bucurie și de dificultate,
pentru visele realizate și pentru cele care sunt încă în fața mea.
Îți mulțumesc pentru acest timp de reînnoită rodnicie la care mă chemi.

Mărește, Doamne, credința mea, fă din mine un instrument al păcii Tale!
Învață-mă să îl primesc pe cel care suferă mai mult decât mine,
să nu încetez să visez și să vorbesc noilor generații de faptele Tale minunate!
Ocrotește-l și călăuzește-l pe Papa Francisc și Biserica,
pentru ca lumina Evangheliei să ajungă până la marginile pământului.
Trimite Duhul tău, Doamne, ca să reînnoiască lumea,
ca să se calmeze furtuna pandemiei,
iar cei săraci să fie consolați și toate războaiele să se încheie.
Susține-mă în slăbiciunea mea
și dăruiește-mi să trăiesc din plin fiecare clipă pe care mi-o dai,
sigur fiind că Tu ești cu mine în toate zilele până la sfârșitul lumii. Amin.”

 Recomadăm ca fiecare să citească din nou pe cont propriu cateheza pentru a vedea ce l-a mişcat cel mai mult.

PUNCTE DE MEDITAT IN FAMILIE

 Să citim  împreună Mesajul Papei Francisc adresat bunicilor şi persoanelor în vârstă. 
Familia noastră cărei persoane în vârstă i-ar putea recomanda mesajul?

PUNCTE DE MEDITAŢIE CU ÎNTREAGA COMUNITATE

Să le dăm spaţiu bunicilor şi persoanelor în vârstă să pregătească şi să conducă această întâlnire de pregătire al Întâlnirii mondiale.

Ce face deja comunitatea noastă ca să implice cât mai mulţi bunici şi persoane în vârstă la viaţa parohială. Ce-ar mai fi de făcut?

Ne organizăm ca să-i implicăm şi pe tineri ca să înmâneze mesajul Sfântului Părinte vârstnicilor din parohie?[15]

7. Te rog, mulțumesc, iartă-mă

„Aceste modalităţi de adresare deschid calea către un trai bun în familie, spre a trăi în pace. Deşi sunt cuvinte simple nu sunt uşor de pus în practică! Conţin multă putere: puterea de a menține casa unită chiar și atunci când apar mii de probleme. Totuşi, dacă ele lipsesc, pot apărea fisuri în pereţii casei ce se pot lărgi într-atâta încât să ducă chiar la prăbuşirea ei![16].

Ştim din experiență că viața de familie nu trece doar prin momente minunate și luminoase. De-atâtea ori greutăţile și încercările vieții fac ca drumul familiei să fie întunecat și dificil. Uneori e nevoie de luptă pentru a rămâne împreună, alteori relațiile în familie nu merg cu uşurinţă ori sunt prea pline de griji, alteori relația de cuplu trece prin momente de dezamăgire și frustrare ori este marcată de «mii de forme de abuz și subjugare, de seducție înșelătoare și de ignoranță umilitoare, luând chiar forme dintre cele mai dramatice şi violente»[17].

În atingerea plinătăţii Iubirii înaintarea este lentă şi graduală, adesea obositoare şi anevoioasă. Drumul spre plinătate este, de fapt, un proces de creștere în care zilnic trebuie să acceptăm cu smerenie și perseverență harul lui Cristos. În ziua căsătoriei soţii primesc un har special ca element esențial al unirii lor, har care este principalul lor sprijin. Numai cu ajutorul lui Cristos cineva poate atinge cu adevărat plinătatea iubirii, renunţând în permanenţă la propriile pretenţii, alungând ambiția de a pune stăpânire pe toate, lăsând la o parte dorința de a domina viața altora. Numai Cristos are puterea de a „schimba inima omului și de a face bărbatul şi femeia în măsură să se iubească unul pe altul așa cum i-a iubit Cristos” (cf. FC 13). De fapt, este în natura Iubirii (a lui Cristos) de a se autodepăşi, de a-l iubi pe celălalt cu tot cu limitele sale, respectându-i libertatea.

Dacă acest lucru este fundamental  în orice relaţie umană, cu-atât mai mult în sântul familiei nimeni nu-şi poate fi sieşi îndeajuns. Realitatea e că ne aflăm într-o condiţie atât de fragilă încât avem mereu nevoie de sprijin în lupta împotriva propriului ego, care prin natura sa refuză să se dăruiască pe sine şi să-și recunoască limitele.

Însuşindu-şi aceste trei cuvinte – te rog, mulțumesc, iartă-mă – fiecare membru al familiei se află în situaţia de a-şi recunoaşte limitele. Cine-şi recunoaşte slăbiciunile se pune în condiţia de a nu-şi domina aproapele, de a nu mai avea pretenţia de a-l poseda.

Te rog, mulțumesc, iartă-mă sunt trei cuvinte foarte simple, care ne îndreaptă în mod concret paşii pe calea sfințeniei și a înaintării în iubire. De altfel acestea erau cuvinte tipice stilului lui Isus Cristos, care cere voie ca să intre[18], care mulțumește neîncetat Tatălui şi care ne învață să ne rugăm zicând: «Şi ne iată nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor greșiților noştri» (Mt 6,10).

A accepta că nu putem fi autosuficienţi şi a-i face loc celuilalt este modalitatea de a trăi nu numai iubirea în familie, ci și experiența credinței.

În plus, nimeni nu este scutit de răni în iubire. Chiar şi în familie se întâmplă ca iubirea să fie mortificată prin cuvinte, gesturi şi omisiuni. E vorba de acele atitudini sau comportamente care apar între părinți și copii, între frați și surori, între unchi și mătuși, între bunici și nepoți, care în loc să exprime dragostea o pot leza sau chiar ucide.

Desigur există răni precum boala, doliul, care ne scapă de sub control şi care produc slăbiciune şi tulburare. La prima vedere aceste situaţii par a fi contrare făgăduinţelor lui Dumnezeu dar şi Iubirii sale infinite şi veşnice. Totuşi dacă ele sunt primite cu credință și cu inimă deschisă pot fi tot atâtea oportunități de a ne simți iubiți și ocrotiţi de Dumnezeu și de alții și de a fi obiectul atenției lor.

Bineînţeles că aceste momente grele și dureroase se pot dovedi a fi perioade privilegiate, favorabile, în care Domnul vine să ne viziteze, căci  „dragostea lui Isus e de a reda sănătatea, de a face bine: ceea ce are întotdeauna prioritate!”[19] .

Orice experiență grea, dificilă și dureroasă devine şi locul concret prin care trece drumul nostru către sfințenie; căci oricum ar fi nimic nu ne împiedică să iubim şi rămânem în iubirea lui Isus.

Nu este o prejudecată în a afirma că slăbiciunea şi truda sunt parte din aluatul vieţii şi că nu există soluţii magice, rapide, pentru a trece peste ele. Avem nevoie de ajutor şi să ajutăm.

Duhul Sfânt ne însoţeşte chiar în toiul încercărilor grele, şi o face de-atâtea ori prin intermediul celor din familie, a prietenilor și a persoanelor care ne dovedesc dragostea lor: o iubire care rabdă este un nou început al speranței dar şi o reînnoire a dorinţei ca Domnul să ni se manifeste ca Iubirea de care avem cea mai mare nevoie.

„Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău!
Căci tare ca moartea este iubirea şi gelozia, teribilă ca locuinţa morţilor.
Văpaia ei este ca văpaia focului şi ca flăcările Domnului.
Apele mari nu pot să stingă iubirea nici râurile s-o spele.
Dacă un om şi-ar da toată averea casei sale pentru iubire, ar fi dispreţuit”  (C. Cânt. 8,6-7).

Pentru evanghelie credința și caritatea nu sunt asigurări pe viaţă și nici nu ne feresc de suferința și încercările specifice existenței umane. Nu ne dau imunitate împotriva răului și a greutăților. Sunt înainte de toate lumina care ne luminează viețile în momentele de întuneric și suferință. Prin urmare, chiar și cele mai dureroase și mai triste situații dacă sunt trăite în unire cu Isus Cristos, pot deveni o şansă de  a întări legăturile între noi, de a creşte în credință şi în certitudinea că fiecare eveniment din viața noastră ascunde comori de har.

Recomadăm ca fiecare să citească din nou pe cont propriu cateheza pentru a vedea ce l-a mişcat cel mai mult.

TEME DE DISCUȚIE ÎN CUPLU/FAMILIE

Dați exemple din care putea învăța când să spunem în familiile noastre:

Te rog
mulțumesc
iartă-mă

Când am spus astăzi: „te rog”, „mulțumesc”, „iartă-mă”?

PUNCTE DE DISCUȚIE ÎN GRUP

Suntem capabili să spunem „Te rog”, „mulțumesc”, „iartă-mă” în comunitatea noastră, în relațiile pe care le avem unii cu alții?

[1] Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri, 30.08.2017.

[2] https://www.vaticannews.va/it/papa/news/2018-04/il-papa-e-la-santita–una-chiamata-per-tutti-non-per-supereroi-.html

[3] PAPA FRANCISC, Audienţa generală de miercuri, 09.09.2015.

[4] PAPA FRANCISC, Audienţa generală de miercuri 17.12.2014.

[5] Idem.

[6] Mai multe detalii:

Papa FRANCISC, Evangelii Gaudium; Audienţa generală de miercuri, 17.12.2014 şi 09.09.2015.

[7] Papa FRANCISC, Audienţa generală de miercuri, 11.02.2015.

[8] Papa FRANCISC, Audienţa generală de miercuri, 18.02.2015.

[9] Papa FRANCISC, Audienţa generală de miercuri, 18.02.2015.

[10] DE APROFUNDAT Papa FRANCISC Audienţa genearlă de miecuri 14.01.2015, 11.02.2015, 18.03.2015.

[11] Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri 4 februarie 2015.

[12] Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri 7 ianuarie  2015.

[13] Audienţa generală de miercuri, 4 martie, 2015.

[14] Audienţa generală de miercuri, 11 martie, 2015.

[15] PENTRU APROFUNDARE: Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri 04.03.2015, 11.03.2015,

[16] Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri 13.05. 2015.

[17] Papa Francisc, Audienţa generală de miercuri 22.04. 2015

[18] „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine”. (Ap. 3,20).

[19] Papa FRANCISC, Audienţa generală de miercuri, 10.06. 2015.

Hits: 245