Predica Sfântului Părinte Papa Francisc în Noaptea de Crăciun

cq5dam.thumbnail.cropped.1500.844-2

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc în Noaptea de Crăciun

În bezna nopții se aprinde o lumină. Un înger se arată, slava Domnului îi învăluie pe păstori și, în cele din urmă, se aude mesajul așteptat de veacuri: „Astăzi vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Surprinzător e, însă, ceea ce adaugă îngerul. El le arată păstorilor cum să-L găsească pe Dumnezeu care a venit pe pământ: „Acesta este semnul pentru voi: veți găsi un copil înfășat în scutece, culcat într-o iesle” (v. 12). Iată semnul: un copil. Totul e aici: un copil în cruda sărăcie a unei iesle. Nu mai sunt lumini, sclipiri, coruri de îngeri. Doar un copil. Nimic altceva, așa cum a prezis Isaia: „Un copil s-a născut pentru noi” (Is 9, 5).

Evanghelia insistă asupra acestui contrast. Ea relatează nașterea lui Isus începând cu Cezar Augustus, care face recensământul întregului pământ: îl arată pe primul împărat în toată măreția sa.Dar, imediat după, ne duce la Betleem, unde nu există pic de măreție: doar un copil sărac, înfășat în scutece, înconjurat de păstori. Aici se află Dumnezeu, în micime. Iată mesajul: Dumnezeu nu se complace în măreție, ci se coboară în micime. Micimea este calea pe care a ales-o ca să ajungă la noi, să ne atingă inima, pentru ca să ne mântuiască și să ne aducă înapoi la ceea ce contează.

Fraților, surorilor, oprindu-ne în fața ieslei, să privim în centru: să trecem dincolo de lumini și de ornamente și să contemplăm Copilul. În micimea Lui, El e Dumnezeu deplin. Să-l recunoaștem: „Copile, Tu ești Dumnezeu, Dumnezeu-copil”. Să ne lăsăm pătrunși de această uimire scandaloasă. Cel care îmbrățișează universul are nevoie să fie ținut în brațe. El, care a făcut soarele, trebuie să fie încălzit. Tandrețea în persoană are nevoie să fie alintată. Iubirea infinită are o inimă mică-mică, care bate cu bătăi ușoare. Cuvântul veșnic este prunc, adică incapabil să vorbească. Pâinea vieții trebuie hrănită. Creatorul lumii este fără adăpost. Astăzi totul s-a inversat: Dumnezeu vine în lumea mică. Măreția Lui se oferă în micime.

Dar noi? – să ne întrebăm – știm noi oare să acceptăm această cale al lui Dumnezeu? Aceasta este provocarea Crăciunului: Dumnezeu se descoperă, dar oamenii nu-l înțeleg. El se face mic în ochii lumii, iar noi continuăm să căutăm măreția lumii, poate chiar în numele Lui. Dumnezeu se coboară, în timp ce noi vrem să urcăm pe piedestal. Cel Preaînalt indică smerenie, în timp ce noi vrem să fim văzuți. Dumnezeu merge în căutarea păstorilor, a celor ce nu se văd; noi căutăm vizibilitate. Isus se naște pentru a sluji, în timp ce noi ne petrecem anii urmărind succesul. Dumnezeu nu caută forță și putere, el cere tandrețe și micime interioară.

Iată ce ar fi să-i cerem de Crăciun lui Isus: harul micimii. „Doamne, învață-ne să iubim micimea. Ajută-ne să înțelegem că este calea spre adevărata măreție”. Dar ce vrea să spună, în concret, să îmbrățișăm micimea? Mai întâi, să credem că Dumnezeu vrea să vină în lucrurile mărunte ale vieții noastre, vrea să locuiască în realitățile cotidiene, în gesturile simple pe care le facem acasă, în familie, la școală, la serviciu. În viața noastră obișnuită, el vrea să realizeze lucruri extraordinare. Și acesta este un mesaj de mare speranță: Isus ne invită să prețuim și să redescoperim lucrurile mici ale vieții. DacăEl este mereu alături de noi, atunci ce ne lipsește? Să lăsăm în urmă regretele pentru măreția pe care nu o avem. Să renunțăm la nemulțumiri și la mutra încruntată, la lăcomia care ne lasă nemulțumiți!

Dar mai este ceva. Isus nu vrea să vină doar în lucrurile mici ale vieții noastre, ci și în micimea noastră: în momentele în care ne simțim slabi, fragili, neîndemânatici, poate chiar nepotriviți. Soră, frate, dacă, ca la Betleem, bezna nopții te înconjoară, dacă simți o indiferență rece în jurul tău, dacărănile dinăuntrul tău strigă: „Nu însemni mare lucru, nu valorezi nimic, nu vei fi niciodată iubit așa cum ți-ai dori tu”, în această noapte Dumnezeu răspunde. În noaptea aceasta, El îți spune: „Te iubesc așa cum ești. Micimea ta nu mă sperie, fragilitatea ta nu mă deranjează. M-am făcut mic pentru tine. Pentru a fi Dumnezeul tău, Eu am devenit fratele tău. Iubite frate, iubită soră, să nu te temi de mine, ci găsește-ți în mine măreția ta. Îți sunt aproape și doar atâta îți cer: încrede-te în mine și deschide-mi inima”.

Primirea micimii mai înseamnă încă un lucru: a-L îmbrățișa pe Isus în cei mici de astăzi. Adică, să-L iubești în cei din urmă, să-L slujești în cei săraci. Ei sunt cei mai asemănători lui Isus, născut sărac. Și de aceea, El vrea să fie cinstit în ei. În această noapte de iubire, doar o singură teamă să ne preocupe: să nu rănim dragostea lui Dumnezeu, să nu-L rănim disprețuindu-i pe cei săraci cu indiferența noastră. Ei sunt preferații lui Isus, care ne vor primi într-o zi în Cer. O poetă a scris: „Cel care nu a găsit Raiul aici jos, îl va pierde acolo sus” (E. Dickinson, Poems, P 96-17). Să nu pierdem din vedere Raiul, să avem grijă de Isus acum, mângâindu-L în cei nevoiași, pentru că El s-a identificat cu ei.

Să privim în continuare la iesle și să vedem că Isus, la naștere, este înconjurat tocmai de cei mici, de săraci. Cine sunt aceștia? Păstorii. Ei erau cei mai simpli și erau cei mai apropiați de Domnul. L-au găsit pentru că, „înnoptând sub cerul liber, vegheau toată noaptea păzindu-și turma” (Lc 2,8). Erau acolo la muncă, pentru că erau săraci, iar viața lor nu avea un program precis; ei depindeau de turmă. Nu puteau trăi așa cum și unde își doreau, ci se adaptau în funcție de nevoile oilor pe care le îngrijeau. Iar Isus s-a născut acolo, aproape de ei, aproape de cei uitați de la periferie. Vine acolo unde demnitatea omului este pusă la încercare. El vine să-i înnobileze pe cei excluși și li se descoperă înainte de toate lor: nu oamenilor culți și importanți, ci oamenilor săraci care munceau. Dumnezeu, în această noapte, vine să umple cu demnitate duritatea muncii. Ne reamintește cât de important este să-i acordăm demnitate omului prin muncă, dar și să acordăm demnitate muncii omului, pentru că omul este stăpân și nicidecum sclav al muncii. În ziua vieții să repetăm: gata cu accidentele mortale la locul de muncă! Și să luăm atitudine în acest sens.

Să ne uităm pentru ultima dată la iesle, lărgindu-ne privirea spre marginile ei, acolo unde se întrezăresc magii, în pelerinaj pentru a-L adora pe Domnul. Să ne uităm și să înțelegem că în jurul lui Isus totul se recompune în unitate: nu există doar cei din urmă, păstorii, ci și învățații și bogații, magii. La Betleem stau împreună săracii și bogații, cei care adoră ca magii și cei care lucrează ca păstorii. Totul se recompune atunci când Isus se află în centru: nu ideile noastre despre Isus, ci El, Cel Viu. Așadar, dragi frați și surori, să ne întoarcem la Betleem, să ne întoarcem la origini: la esențialitatea credinței, la prima iubire, la adorație și la caritate. Să ne uităm la magii care se află în pelerinaj și, asemenea Bisericii sinodale, în călătorie, să mergem la Betleem, unde se află Dumnezeu în om și omul în Dumnezeu; unde Domnul se află în locul dintâi și este adorat; unde cei din urmă ocupă locul cel mai apropiat de El; unde păstori și magi stau împreună într-o fraternitate mai puternică decât orice clasificare. Dumnezeu să ne ajute să fim o Biserică adoratoare, săracă și fraternă. Acesta este esențialul. Să ne întoarcem la Betleem.

Ne face bine să mergem acolo, docili față de Evanghelia Crăciunului, care prezintă Sfânta Familie, păstorii, magii: toți sunt călători. Fraților, surorilor, haideți să pornim într-o călătorie, pentru că viața este un pelerinaj. Să ne ridicăm, să ne bucurăm pentru că în această noapte s-a aprins o lumină. Este o lumină blândă și ne amintește că în micimea noastră suntem fii iubiți, fii ai luminii (cf. 1 Tes. 5:5). Să ne bucurăm împreună, pentru că nimeni nu va stinge vreodată această lumină, lumina lui Isus, care începând din noaptea aceasta strălucește în lume.

Traducere: Pr. Tarciziu Șerban

Foto: Vatican Media

Hits: 335

/ Știri / Tags:

Share the Post