Cateheze de Advent: Sacramentele; Botezul; Inițierea creștină a adulților; Mirul

Pentru fiecare duminică din Advent, Pr. Gabriel Anghel, Responsabilul Oficiului pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB, propune câte o cateheză despre Sacramentele inițierii creștine, în contextul Anului Pastoral „Temelia vieții creștine – Sacramentele inițierii creștine” în ARCB.

1. Sacramentele

Ce este un sacrament?

Un sacrament sau o taină este un semn văzut, material, palpabil, care ancorează cu ajutorul simţurilor noastre sensibile o realitate nevăzută, harul lui Dumnezeu, necesar pentru mântuirea sufletelor noastre.

Sacramentele sunt modurile privilegiate (nu exclusive) prin care Cristos continuă să ne transmită şi astăzi viaţa sa. Iar pentru faptul că sunt un tezaur atât de sensibil şi preţios, Cristos a lăsat un custode foarte grijuliu, un garant incoruptibil şi un promotor neobosit al acestui izvor de viaţă în persoana Bisericii.

Noţiunea de sacrament, așa cum o cunoaştem noi astăzi, s-a cristalizat în urma întâlnirii dintre doi termeni: mysterionşi sacramentum.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul sacrament provine din latinescul sacramentum (verbul sacrare şi sufixul mentum), însemnând a face sacru un lucru sau o persoană, a le consacra divinităţii.

La romani, sacramentum avea două sensuri: juridic (garanţia încredinţată templului de către părţile aflate în proces, care era recuperată doar de partea care câştiga, şi însuşi jurământul sacru din timpul procesului) şi militar (jurământul de fidelitate al soldatului în faţa comandantului său).

În Orient, termenul mysterion avea tot două înţelesuri: în contextul religios, însemna ansamblul cultului şi doctrinei religiei, iar în context filozofic – adevăr greu de cunoscut.

În lipsa altui cuvânt mai potrivit, Biserica a adoptat cuvântul sacramentum pentru a traduce mysterion din textele originale ale Noului Testament. Deoarece nu exista o concordanţă perfectă între grecescul mysterion şi sacramentum, în traducerea latină a Noului Testament, mysterion este tradus cu sacramentum, dar şi cu forma sa latinizată, mysterium.

Noţiunea de sacrament intră în limbajul creştin datorită lui Tertulian, care la începutul secolului al III-lea, a aplicat termenul juridic-militar sacramentum la Botez (felix sacramentum aquae nostrae) şi Euharistie.

Ciprian, Ilariu, Ambroziu, Augustin au preluat cu toţii termenul sacrament de la Tertulian.

Timp de 12 secole, Biserica a folosit cuvântul sacrament cu un sens mult mai larg, indicând prin el realităţile cele mai diverse ale credinţei şi cultului creştin: întruparea, răscumpărarea, simbolurile religioase, riturile şi gesturile sacre.

Părinţii Bisericii, deşi tratează despre toate sacramentele atunci când resping ereziile, nu fac totuşi o listă completă a sacramentelor.

Liste de sacramente apar abia în secolul al XI-lea. Petru Damiani (+1072) ne prezintă o listă cu 12 sacramente. Alţi autori propun 2 sacramente (Botezul şi Euharistia). Lista lui Petru Lombardul (+1148), cu cele 7 sacramente, se va impune definitiv.

La Conciliul din Lion (1274), biserica greacă și cea latină vor recunoaște, de comun acord, dogma celor 7 sacramente.

Pentru ce 7 sacramente? Albert cel Mare era înclinat să creadă că sacramentele au fost orânduite în număr de 7 pentru a combate cele 7 vicii capitale. Sf. Toma găseşte o soluţie mult mai amplă, bazându-se pe analogia dintre viața naturală și supranaturală a omului. Creștinul își dezvoltă viaţa spirituală, urmând o cale asemănătoare cu aceea a vieţii trupeşti: se naşte – Botezul; ajunge la plinătatea staturii şi a forţei sale – Mirul; se hrăneşte, păstrându-şi viaţa şi forţele – Euharistia, etc.

Sacramentul – semn vizibil, simbol

 De ce sunt necesare semnele? Deoarece Dumnezeu, pentru a se face înțeles de oameni, se adaptează la situația și la limbajul acestora. Scria Ioan Gură de Aur: „Dacă tu ai fi netrupesc, atunci Dumnezeu ți-ar da daruri netrupeşti, fără îmbrăcăminte sensibilă. Dar din moment ce sufletul e unit cu trupul, el îți oferă daruri spirituale în lucruri sensibile”.

Ce este un semn? Origene: „Se vorbește de un semn atunci când prin intermediul a ceea ce se vede, ni se indică un alt lucru”.

Și o acțiune poate fi un semn. Este vorba despre rit. Dacă unele rituri vorbesc de la sine (prosternarea), cele mai multe trebuie însoțite de cuvinte pentru a spune ceva, pentru a le interpreta.

Un sacrament este și un simbol. Cuvântul vine din grecescul symballein, care înseamnă a reuni. Se realizează un simbol când două sau mai multe părţi se reunesc pentru a forma o realitate nouă.

Sacramentele – orânduite de Isus Cristos

E clar, înainte de Cristos nu au existat sacramentele din accepțiunea noastră. În Vechiul Testament se întâlnește de câteva ori cuvântul sacrament, traducerea lui mysterion: în Tob 12,7 desemnează un secret, în Dan 2,18-19.30.47 – un lucru ascuns şi misterios, în Înţ 2,22 – secretele divine, necunoscute și de nepătruns. Mister mai este numit și planul lui Dumnezeu de mântuire, promisiunea mesianică. În Vechiul Testament, sacramentele-mister erau semne prin care omul percepea acțiunea sacră. Câteva semne: sacrificiul, curcubeul, circumcizia, Paștele, templul, Cortul Alianţei, etc.

În Noul Testament, mysterion este folosit mai frecvent (Mt 13,11; Mc 4,11; Lc 8,10; 1Cor 2,7; 13,2; 14,2; Ef 6,19…), dar este folosit şi termenul sacramentum (Ef 1,9; 3,3.9; 5,32; Col 1,27; 1Tim 3,16…).

Dumnezeu salvează, aşadar, prin acţiuni şi semne. Semnele Vechiului Testament au fost împlinite în Cristos, Sacramentul Tatălui. Sacrificiul său pe cruce a dat naştere Bisericii, care a devenit sacramentul lui Cristos. Actele principale de cult ale Bisericii sunt sacramentele, manus longa Christi, prin care omului îi este oferită salvarea. Sacramentele nu ar fi semne eficace ale harului dacă nu și-ar avea originea în Cristos.

Dar deși este clar că toate sacramentele au fost întemeiate de Cristos, trebuie să se facă o diferențiere între instituirea imediată (Cristos a stabilit el însuși semnificaţia, eficacitatea și riturile sacramentelor) și instituirea mediată (Cristos a acordat urmașilor săi puterea de a determina semnificația și riturile unor sacramente întemeiate de el). Din prima categorie fac parte Botezul și Euharistia, cărora Cristos le-a stabilit materia și forma, pe care Biserica nu poate să le modifice în nici un fel.

Așadar, orânduirea celor 7 sacramente de către Cristos trebuie înțeleasă în legătură cu orânduirea de către Cristos a Bisericii, marele sacrament al mântuirii, și cu puterea acordată acesteia de a interveni în ceea ce nu constituie substanța sacramentelor.

Fundamente scripturistice pentru fiecare sacrament

– Botezul: „Mergeţi, învăţaţi toate popoarele, botezându-le…” (Mt 28,20).
– Mirul: botezul lui Isus în Iordan (In 1, 32-33; Fap 10,38); botezaţii din Samaria îl primesc pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor lui Petru şi Ioan (Fap 8,14-17).
– Euharistia: Mt 26,26-29; Mc 14,22-25; Lc 22,15-20; 1Cor 11,23-26.
– Spovada: „Tot ce veţi lega… va fi legat…; tot ce veţi dezlega…” (Mt 18,18); „Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,23).
– Maslul: „Este cineva dintre voi bolnav?… Sa cheme preoţii Bisericii. Rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta” (Iac 5,14-16).
– Preoţia: împlinirea poruncii „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19).
– Căsătoria: „De aceea, omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup… Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,4-6).

 Materia şi forma sacramentelor

 Biserica a conştientizat dintotdeauna că un sacrament este format din două elemente. Părinţii primelor secole făceau deosebirea între obiect (res) și rugăciunea care îl sanctifica. Augustin e cel care dă un ajutor decisiv dezvoltării teologiei sacramentelor prin definiţia: „Accedit verbum at elmentum et fit sacramentum”.

În sec. al XII-lea, scolastica a înlocuit verbum şi elementum cu materia şi forma, preluate din teoria aristotelică a hilemorfismului.

– Botezul: materia – apa; forma –„Eu te botez în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh”.
– Mirul: materia – ungerea, crismatio; forma –„N., Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”.
– Euharistia: materia – pâinea şi vinul; forma – cuvintele consacrării.
– Spovada: materia – actele penitentului; forma – formula dezlegării.
– Maslul: materia – uleiul sfinţit; forma – „Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt. Amin. Pentru ca iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline cu bunătate. Amin”.
– Preoţia: materia – impunerea mâinilor, făcută în tăcere, asupra fiecărui candidat, înainte de rugăciunea de consacrare; forma – rugăciunea consacratorie.
– Căsătoria: atât materia, cât şi forma – consimţământul mirilor.

Harul specific fiecărui sacrament

 Sacramentele, în funcţie de harul conferit, pot fi împărţite în trei categorii:

1. Sacramentele iniţierii vieţii creştine: Botezul, Mirul, Euharistia.
2. Sacramentele de vindecare: Spovada şi Maslul.
3. Sacramentele de slujire: Preoţia şi Căsătoria.

Fiecare sacrament este astfel orânduit încât să iniţieze, să restaureze sau să intensifice viaţa lui Cristos în membrele Trupului său mistic:

– Prin Botez, se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele săvârşite înainte de botez, omul devenind fiu al lui Dumnezeu.
– Prin sacramentul Mirului, omul este întărit de cele 7 daruri ale Duhului Sfânt, comunicându-i-se spiritul misionar, pentru a fi martor chiar până la proba sângelui.
– Prin Euharistie, Cristos ne întăreşte în lupta vieţii şi ne conformează tot mai mult cu sine, preot şi victimă, ca să nu mai trăim pentru noi, ci pentru alţii, ca fraţi universali.
– Prin Pocăinţă, ni se iartă păcatele făcute după Botez şi este restaurată viaţa divină în noi, pierdută prin păcat.
– Prin Maslu, Cristos ne dă spiritul său, prin care a acceptat crucea, ca să avem puterea de a transforma încercarea în mijloc de sfinţire.
– Prin Preoţie, sunt aleşi, fără meritul lor, unii din poporul lui Dumnezeu, pentru a deveni asemenea lui Cristos, spre preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.
– Căsătoria dăruieşte spiritul nupţial al lui Cristos, pentru ca cele două creaturi să se iubească așa cum Isus a iubit Biserica și să aibă putere să înfrunte împreună problemele specifice stării lor.

Credinţa şi sacramentele

Sacramentele se prezintă pe 2 planuri: pe de o parte, sunt semne care ne sfinţesc, iar pe de altă parte, sunt semne ale veneraţiei noastre faţă de Dumnezeu. Noi îi aducem cult lui Dumnezeu prin aceste semne, iar Dumnezeu ne răspunde tot prin aceste vehicule ale harului, sfinţindu-ne. Iată de ce, fără credinţă, sacramentele nu au nici o logică şi nu pot fi primite fructuos.

Conciliul al II-lea din Vatican numeşte sacramentele sacramenta fidei, amintind faptul că Isus, pentru a săvârşi o minune, punea drept condiţie credinţa: „Credinţa ta te-a mântuit” (Mt 9,22.27-31). Sacramentele, fiind continuarea minunilor, a acţiunilor salvifice ale lui Isus faţă de oameni, presupun neapărat credinţa în cei care le primesc, altfel nu conduc la mântuire, ci sunt „mărgăritare aruncate la porci”.

Este necesar răspunsul nostru de credinţă faţă de iniţiativa lui Dumnezeu, care s-a coborât la noi şi ne-a oferit toate mijlocele ca să ne mântuim, dar care nu poate obliga pe nimeni să se salveze: „Fără noi ne-ai creat, Doamne, dar nu ne poţi mântui fără noi” (Sf. Augustin).

Angajare şi reflecţie:

1. Sunt conştient cât sunt de necesare sacramentele pentru vigoarea şi sănătatea mea spirituală?
2. Îmi dau seama că sacramentele ne-au fost lăsate ca un dar ceresc de însuşi Isus?

2. Sacramentele iniţierii creştine: Botezul

Termenul „iniţiere” provine din latinescul in-ire și semnifică a întra în, a merge înăuntru. Aşadar, iniţierea creştină ar însemna procesul prin care se intră în viaţa creştină, prin care devenim (nu ne naştem) creştini.

Nu întâmplător, există trei sacramente ale iniţierii creştine, câte persoane există în Sfânta Treime. Aceasta vrea să însemne că prin cele trei sacramente intrăm în viaţa Preasfintei Treimi:

– prin Botez ne naştem la o viaţă nouă, ca fii ai Tatălui ceresc şi cetăţeni ai împărăţiei cerurilor;
– prin Mir dobândim plinătatea roadelor şi glasul Duhului Sfânt, ca să-i putem striga cu entuziasm lui Dumnezeu „Abba, Tată” (Gal 4,6);
– prin Sfânta Euharistie ne unim cu Cristos, pentru a putea avea cu adevărat forţa de a fi fii în Fiul.

Iniţierea creştină, aşadar, nu este o dinamică intelectuală, de descoperire, cum se prezenta în religiile misterice, ci o dinamică de viaţă şi de dăruire.

Nu în ultimul rând, o oportunitate deosebită de a înţelege într-o lumină nouă această temă ne-o oferă sinodul convocat anul acesta (gr. súnʽodos = împreună pe acelaşi drum). Temele frontispiciului – participare, comuniune, misiune – corespund celor 3 sacramente fundamentale ale Bisericii: prin Botez ni se dăruieşte, fără meritul nostru, posibilitatea de participare la viaţa aceluiaşi Trup; prin Euharistie creştem în comuniunea cu Cristos şi cu fraţii, iar prin Mir suntem trimişi în misiune, căci „nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20) şi „mâinile noastre au atins (1In1,1)”.

Botezul

Una dintre cele mai caracterizante nevoi ale omului este aceea de apartenenţă: toţi căutăm să facem parte dintr-un grup, dintr-o familie, ceva care să ne ofere siguranţă şi căldură. Prin Botez suntem aleşi să facem parte din familia lui Dumnezeu. Botezul imprimă un caracter de neşters, irepetabil, care atestă pentru totdeauna că suntem copiii lui Dumnezeu. Acest caracter este un dar, şi nu un contract sau certificat pe care îl putem rupe arbitrar. Din aceasta înţelegem natura Bisericii însăşi: ea este fondată nu pe un acord spontan între două persoane care au aceleaşi simţăminte, ci pe acţiunea lui Dumnezeu, care ne atrage prin cuvântul său şi prin Botez la viaţa sa.

Cum putem înţelege această sete dezinteresată a lui Dumnezeu de a ne da viaţă? Luând imaginea părinţilor. Părinţii simt o sete inexplicabilă de a da mai departe ceva din ei, din viaţa lor, din ceea ce ştiu. Rezultatul? Copiii! Dumnezeu ne naşte prin Botez.

Cuvântul „Botez” derivă din grecescul baptizein, care înseamnă a scufunda, aşa cum era ritul în Biserica primară. Acest sacrament este baza întregii vieţi creştine, poarta înspre viaţa în Duhul Sfânt şi spre celelalte sacramente. Prin Botez suntem eliberaţi de păcatul strămoşesc şi de celelalte păcate făcute înainte de Botez, şi suntem renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. Devenim membre ale Trupului Mistic al lui Cristos, care este Biserica, şi suntem făcuţi părtaşi la misiunea lui.

Botezul este primul şi cel mai trebuincios sacrament, pentru că fără el nu putem accede în viaţa Trupului lui Cristos, după cum o spune foarte clar Mântuitorul: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,5).

Ritualul Botezului, cel mai dezvoltat ritual al vreunui sacrament, vorbindu-ne numai prin acest fapt de importanţa sa incomensurabilă, este plin de semne şi simboluri. Să le exemplificăm, pentru a înţelege efectul lor asupra vieţii noastre.

1. Prin Botez, ni se schimbă apartenenţa, adică devenim ai lui Dumnezeu. Care este semnul sensibil care indică acest fapt? La începutul ritului, după salut şi întrebările adresate părinţilor şi naşilor, preotul, apoi înşişi părinţii şi naşii trasează pe fruntea copilului semnul Sfintei Cruci. Crucea este semnul distinctiv al creştinului, un sigiliu pus pe fruntea creştinului care atestă că suntem „proprietatea” lui Dumnezeu: „aţi fost însemnaţi cu sigiliul în Duhul Sfânt, cel promis” (Ef 1, 13; 2Cor 1,21-22). Crucea ne identifică în faţa lui Dumnezeu şi ne apără de moarte, dacă ne amintim episodul ieşirii din Egipt. Israeliţii şi-au însemnat uşorii uşilor cu sângele mielului pascal, ca Dumnezeu să-i identifice şi să-i ferească de moarte. Creştinul se identifică şi se apără de moartea veşnică tot prin sângele Mielului, de data aceasta nu întins pe uşori, ci întins şi simbolizat de cruce.
2. Prin Botez, Cristos ne eliberează de sub puterea răului. Există o ungere înaintea botezului mai puţin înţeleasă. După lecturi, rugăciunea credincioşilor şi invocarea ajutorului tuturor sfinţilor, sub forma unei minilitanii, urmează rugăciunea de exorcism (eliberare de sub prinsoarea răului şi a păcatului strămoşesc), iar mai apoi copilul este uns pe piept cu undelemnul catecumenilor: „Eu te ung cu untdelemnul mântuirii, iar Cristos să te întărească cu puterea sa…” După cum luptătorii antici se ungeau cu untdelemn ca să scape de priza duşmanilor, la fel, acest untdelemn simbolizează forţa lui Cristos, care ne ajută să ne eliberăm din prinsoarea morţii şi a păcatului.
3. Botezul produce în noi o schimbare a loialităţii. În ritualul Botezului, toată adunarea, în numele propriu şi în numele copilului, pronunţă de 3 ori lepădarea de Satana, de faptele lui şi trufia lui şi, de asemenea, de 3 ori credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Este ca un jurământ de credinţă, necesar din cauza concupiscenţei omului.
4. Un al 4-lea efect îl reprezintă renaşterea şi reînnoirea: „el ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt” (Tit 3,5). Simbolismul este şi mai puternic când Botezul se face prin imersiune completă, nu doar prin turnare. Intrarea în apă simbolizează moartea pentru omul vechi şi ieşirea pe partea cealaltă ca om nou, purificat, renăscut. Multe baptisterii din trecut chiar aveau formă de sân matern, pentru a puncta şi mai bine simbolismul naşterii, de data aceasta ca fii ai Bisericii şi ai lui Dumnezeu.
5. Nou botezatul devine co-părtaş al misiunii lui Cristos de împărat, profet şi preot (da, suntem toţi preoţi, profeţi şi împăraţi în virtutea Botezului nostru). Ce semn indică acest lucru? În trecut, regii, ca semn de învestitură, erau unşi pe creştet cu untdelemn. Neo-botezatul este uns pe creştet cu Crismă, aceasta fiind cea de-a doua ungere din cadrul Botezului. Aceeaşi Crismă mai este folosită apoi doar la 2 sacramente: la Mir, când suntem reconfirmaţi ca profeţi şi trimişi să vorbim cu puterea Duhului Sfânt despre Dumnezeu, şi la Preoţie, când botezatul care vrea să se conformeze mai intim Marelui Preot primeşte ungerea pe palme, simbol că are în mâinile sale plinătatea puterii sacramentale a lui Cristos în acţiune. Episcopul primeşte şi el, în timpul consacrării, ungerea cu Crismă pe cap, reconfirmare a misiunii împărăteşti a lui Cristos, de a conduce.
6. Despuierea de omul vechi şi îmbrăcarea cu Cristos este un alt efect al Botezului: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal 3,27). Care este semnul sensibil al acestui fapt? Primirea hăinuţei albe: „N., ai devenit o făptură nouă şi ai fost îmbrăcat cu Cristos. Această haină albă să fie semnul demnităţii tale…” În trecut, simbolismul era şi mai frapant, întrucât candidatul la Botez se dezbrăca complet şi intra gol în apă, urmând ca după ce ieşea să îmbrace această haină nouă, albă, pe care o purta o săptămână şi pe care o depunea la picioarele altarului în Duminica albă.
7. Neofit înseamnă nou luminat (fos-fotos în limba greacă înseamnă lumină; în limba noastră avem foto, fosfor, fotosinteză, etc.). Un al efect al Botezului ar fi deci iluminarea. Care este simbolul acestui fapt în ritualul Botezului? Înmânarea lumânării de Botez, aprinsă de la lumânarea pascală. Dacă ne amintim ritualul din noapte de Paști, când se poartă lumânarea pascală în procesiune în biserică, preotul cântă „lumina lui Cristos”, apoi lumânării pascale îi este dedicat preconiul, laus cerei. Acea lumânare îl simbolizează pe însuşi Cristos, care rupe întunericul morţii şi al păcatului. Apoi, în aceeaşi noapte de Paști, lumânarea pascală este scufundată în apa de Botez, simbolizând faptul că Isus dă fertilitate apei, pentru a naşte noi fii Bisericii. Aprinzând lumânarea de Botez de la lumânarea pascală ni se spune că lumina în sufletul botezatului se naşte şi se întreţine aprinsă de la lumina lui Cristos, „lumină spre luminarea neamurilor” (Lc 2,32).
8. Un alt efect al Botezului ar fi deschiderea spre comuniunea, comunicarea cu Tatăl. Ultimul rit explicativ din cadru Botezului, Efata (deschide-te), tocmai acest lucru vrea să ni-l facă prezent. Preotul atinge urechile şi buzele copilului, care reprezintă funcţiile senzoriale esenţiale în comunicare. Asupra copilului este invocat harul de a asculta cu bucurie cuvântul Tatălui şi la rândul său să îşi mărturisească credinţa, vorbind lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu. Nu întâmplător este faptul că acest rit Efata se întâmplă chiar înaintea rugăciunii „Tatăl nostru”. Prin Botez, devenim cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi ne putem adresa lui cu toată îndreptăţirea, numindu-l „Tatăl nostru”.

Angajare şi reflecţie:

1. Sunt conștient că prin Botez sunt renăscut la o viaţă nouă, aceea de fiu al lui Dumnezeu şi al Bisericii?
2. Înţeleg ce implicaţii practice au pentru viaţa mea simbolurile şi riturile de la Botez?

3. Iniţierea creştină a adulţilor 

Marea majoritate a creştinilor a auzit cel puţin o dată în viaţă cât de fascinant, grandios şi plin de viaţă era ritualul principal al Bisericii primelor secole, care era celebrat în noaptea de Paşti, şi anume iniţierea în viaţa creştină, prin primirea celor 3 sacramente: Botezul, Mirul, şi la sfârşit, Euharistia.

Conciliul Vatican al II-lea dorit să readucă la viaţă acest ritual grandios, care nu a încetat să existe în tradiţia orientală. După o lungă consultare şi o atentă cântărire, a apărut mai întâi Ritualul botezului copiilor (1969), Ritualul Mirului sau Confirmaţiunii (1971) şi ca o încununare, Ritualul Iniţierii creştine a adulţilor (1972).

De ce este important acest Ritual?

Pentru că poate servi drept o bună mărturie de trăire şi (re)descoperire a credinţei pentru ceilalţi credincioşi ai unei comunităţi, cum s-a verificat în cazul unor ţări precum Italia sau Statele Unite. Mare parte dintre adulții zilelor noastre nu se simt hrăniți de credința pe care au primit-o drept moștenire, nu fac legătura între aceasta si viața lor şi nu cred ca ea ar putea să aducă vreun răspuns întrebărilor lor, vreo consolare așteptărilor lor. Din această cauză, catehizarea prin reflecţii şi căutări intelectuale nu mai reuşeşte să atingă partea cea mai intimă din suflet.

Iniţiind Sinodul de anul acesta, Papa identifica trei riscuri majore la care este supusă Biserica: formalismul (a prefera structura în detrimentul omului), imobilismul (de ce să facem altceva sau altcumva? Mereu s-a făcut aşa!) şi intelectualismul. Intelectualismul înseamnă a te raporta la credinţă preponderent prin prisma cunoştinţelor teoretice, a intelectului. Or, viaţa nu se reduce doar la cunoaştere. Este mult mai mult! Această mentalitate aduce după sine riscul de a crede că doar cultura şi cunoaşterea mai pot salva credinţa, uitând, de fapt, că Biserica nu este un grup de studiu sau o structură rece, ci un trup viu, animat de Duhul Sfânt. Un creştin nu are nevoie atât de a-i fi transmise cunoștințe – necesare şi ele, indubitabil – , ci mai degrabă, mărturii de viaţă. Iar acest drum minunat de iniţiere creştină poate servi într-un mod excelent drept exemplu de entuziasm în căutarea şi în trăirea vieţii creştine.

Acest Ritual al iniţierii creştine (tradus şi în limba română şi publicat în 2008) este destinat adulţilor necreştini, adică acelora care, auzind vestindu-se misterul lui Cristos, ajutaţi de harul Duhului Sfânt care le deschide inima, îl caută pe Dumnezeul cel viu şi pornesc pe drumul credinţei şi al convertirii în mod conştient şi liber. Astfel, vor primi ajutor spiritual în pregătirea lor şi, la timpul cuvenit, vor primi cu folos sacramentele.

Structura ritualului iniţierii creştine a adulţilor:

1. Timpul precatecumenatului

–  Durata: variabilă
–  Nume: „precatecumeni” sau „simpatizanţi”
–  Timp de evanghelizare
–  Timp al credinţei şi convertirii iniţiale
–  Posibilitatea unui rit de primire a simpatizanţilor
–  Comunitatea şi păstorii sunt invitaţi să se roage

Prima treaptă: Ritul admiterii la catecumenat

1. Timpul catecumenatului

–  Durata: de la un an la mai mulţi ani
–  Nume: catecumeni
–  Timp de cateheză
–  Timp al schimbării mentalităţii şi moravurilor, al mărturiei vieţii şi a profesiunii de credinţă
–  Comunitatea participă la celebrările prevăzute
–  Mărturia naşilor despre catecumeni şi interogarea candidaţilor
–  Rituri deosebite: intrarea în biserică, celebrarea Cuvântului, exorcisme minore, binecuvântări, trasarea semnului Sfintei Cruci pe fruntea candidaţilor, corespondent ritului care se face la începutul botezului copiilor, invitarea afară a catecumenilor înainte de Ofertoriu, pentru că ei încă nu pot participa la Euharistie.

A 2-a treaptă: Ritul alegerii sau al înscrierii numelui

III. Timpul pregătirii din Postul Mare

–  Durata: Postul Mare
–  Nume: aleşi
–  Timp de purificare şi iluminare spirituală
–  Scrutine (Duminica a III-a, a IV-a şi a V-a din Postul Mare)
–  Înmânarea Crezului (în săptămâna după primul scrutin) şi a rugăciunii Tatăl nostru (în săptămâna după al 3-lea scrutin)
–  Rituri din Sâmbăta Mare ca pregătire pentru Vigilia pascală (Restituirea –recitarea– Crezului, Effata, alegerea numelui creştin, prima ungere cu untdelemnul catecumenilor pe piept)

A 3-a treaptă: Celebrarea sacramentelor iniţierii creştine în noapte de Paşti (după omilie: litania tuturor sfinţilor, binecuvântarea apei de botez, renunţarea la Satana, ungerea cu untdelemnul catecumenilor dacă nu s-a făcut, botezul prin turnare sau scufundare, înmânarea hainei albe, a lumânării, celebrarea Mirului; se omite Crezul, fiind înlocuit de tripla renunţare la Satana şi tripla profesiune de credinţă; rugăciunea credincioşilor, Liturghia în mod obişnuit, care culminează cu primirea pentru prima dată a Euharistiei din partea neofiţilor)

1. Timpul mistagogiei

–  Durata: Timpul pascal
–  Nume: neofiţi
–  Timp al experienței sacramentelor primite şi vieţii comunitare
–  Liturghii pentru neofiţi cu participarea comunităţii locale

a) Primul timp, care îl angajează pe candidat în cercetare, e dedicat de Biserică evanghelizării şi „precatecumenatului” şi se termină cu intrarea în ordinul catecumenilor.

b) Al doilea timp, care începe cu intrarea în catecumenat şi poate dura mai mulţi ani, e dedicat catehezei şi riturilor care o însoţesc şi se termină în ziua alegerii.

c) Al treilea timp, mult mai scurt, care în mod obişnuit coincide cu pregătirea din timpul Postului Mare pentru solemnitatea pascală şi pentru sacramente, este dedicat purificării şi iluminării interioare. În acest timp se face o pregătire spirituală mai intensă, care are mai mult un caracter de reflecţie spirituală decât de cateheză, şi este orientată spre purificarea inimii şi a minţii prin revizuirea propriei vieţi şi prin pocăinţă.

„Scrutinele”, care se celebrează solemn în a III-a, a IV-a şi a V-a Duminică din Postul mare, au rolul de a scoate la lumină ceea ce este slab, bolnav, greşit în inima celor aleşi pentru a fi vindecat şi ceea ce este bun, sănătos, sfânt, spre a fi întărit. (Se impune ca lecturile folosite să fie din Anul A, pentru a corespunde temelor baptismale din Ioan: samariteana (apa) în a 3-a Duminică din Postul Mare; orbul din naştere (lumina), în a 4-a Duminică şi învierea lui Lazăr (viaţa) în a 5-a Duminică.)

Un pas important sunt „consemnările” (înmânările), prin care Biserica încredinţează celor aleşi străvechile formule ale credinţei şi rugăciunii, adică Simbolul (Crezul) şi Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), care îşi propun iluminarea lor.

d) Ultimul timp, ce se întinde pe toată durata timpului pascal, e destinat „mistagogiei”, adică experienţei creştine şi culegerii primelor roade spirituale şi, de asemenea, stabilirii legăturilor din ce în ce mai strânse cu comunitatea credincioşilor.

În acest proces de iniţiere, 2 sunt elementele fundamentale: Cuvântul lui Dumnezeu, pe de o parte, şi procesul de convertire-credinţă, pe de altă parte. Devenim creştini pentru că ne atrage Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost proclamat, primit şi celebrat. Cuvântul lui Dumnezeu introduce, însoţeşte şi urmează fiecare etapă din itinerariul de iniţiere creştină: este primul anunţ al precatecumenatului; devine aprofundare a revelaţiei şi tradiţiei ecleziale în faza catecumenatului, şi se transformă în mistagogie în ultima etapă a iniţierii.

Şi în ceea ce priveşte credinţa, aceasta nu e niciodată presupusă: a crede este un eveniment care se naşte „de sus”, din acţiunea Duhului Sfânt în noi şi din ascultarea vie a Cuvântului lui Dumnezeu (Rom 10,17). OICA (Ordo initiationis christianae adultorum) este atent să sublinieze că credinţa nu este numai ceva la nivel intelectual, dar e convertire şi viaţă. Drumul propus, cu diferitele etape şi celebrări ale sale, exprimă conştiinţa Bisericii că numai Cuvântul lui Dumnezeu primit, înţeles şi trăit poate să introducă în misterul credinţei şi al sacramentelor. Aprofundarea credinţei nu face superfluă săvârşirea actului sacramental, prin care iniţierea ajunge la culmea sa. Tema conducătoare a întregului OICA este aceasta: de la Cuvântul lui Dumnezeu se ajunge la liturgie şi la sacramentele Bisericii.

Angajare şi reflecţie:

1. Dacă ar trebui să trecem şi noi prin precatecumenat, catecumenat şi tot procesul de iniţiere creştină, oare abia atunci ne-am da seama ce mare comoară am primit în mod gratuit şi nemeritat?
2. Sunt conştient de rolul şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care mă atrage la credinţă şi la sacramente?

4. Mirul

Ce este Mirul sau Confirmaţiunea?

 Mirul sau Confirmațiunea este un sacrament prin care Sfântul Duh îi întăreşte pe botezaţi cu darurile sale (înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, ştiința, evlavia, frica de Dumnezeu), ca să poată mărturisi cu tărie credința creștinească.

De ce se numeşte aşa?

Se numește Mir (gr. Myron= ungere, ulei parfumat) datorită ritului său esențial, care este ungerea. Se numește Confirmațiune, deoarece confirmă și întărește harul baptismal.

Împreună cu Botezul și Euharistia, sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor inițierii creștine”, a căror unitate trebuie păstrată. Așadar, creştinii trebuie să înţeleagă că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârșirea filiaţiunii baptismale. Într-adevăr, „prin sacramentul Mirului sunt legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt și, prin aceasta, au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Cristos” (LG 11).

Noul Testament scoate foarte bine în evidenţă faptul că Duhul Sfânt l-a asistat pe Cristos în îndeplinirea misiunii sale mesianice. Căci Isus, după ce a primit botezul lui Ioan, l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând asupra sa (Mc 1,10), care a şi rămas asupra lui (In 1,32). Tot de către acest Duh a fost îndemnat ca, bizuindu-se pe prezenţa şi ajutorul său, să-şi înceapă activitatea publică de trimis al lui Dumnezeu. Pe când învăţa cu mult folos poporul din Nazaret, a lăsat să se înţeleagă că despre el vorbea profeţia lui Isaia: „Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,17-21).

Apoi, a promis ucenicilor săi că Duhul Sfânt îi va ajuta şi pe ei să-şi poată mărturisi credinţa cu îndrăzneală, chiar în faţa persecutorilor (Lc 12,12). În ajunul pătimirii, i-a asigurat pe apostoli că îl va trimite de la Tatăl pe Duhul adevărului (In 15,26), care avea să rămână cu ei în veci (In 14,16) şi să le vină în ajutor spre a da mărturie despre el (In 15,26). Apoi, după ce a înviat din morţi, Cristos făgăduieşte apropiata coborâre a Duhului Sfânt: „Veţi primi putere de la Duhul Sfânt, care va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori” (Fap 1,8; Lc 24,49).

Într-adevăr, la sărbătoarea Rusaliilor, Duhul Sfânt coboară în chip minunat asupra apostolilor adunaţi laolaltă, împreună cu Maria, mama lui Isus; atunci au fost umpluţi de Duhul Sfânt (Fap 2,4) aşa încât, aprinşi de suflul divin, vesteau faptele minunate ale lui Dumnezeu. Apostolul Petru a arătat că Duhul coborât asupra lor este un dar al vremurilor mesianice (Fap 2,17-18). Atunci, cei care au crezut în urma predicării apostolilor au fost botezaţi şi au primit ei înşişi darul Duhului Sfânt (Fap 2,38). Din acel moment, apostolii, împlinind voinţa lui Cristos, împărţeau celor de curând botezaţi, prin impunerea mâinilor (Fap 8,15-17; 19,5), darul Duhului, care desăvârşea în ei harul Botezului. Aşa se face că, în Scrisoarea către Evrei, între primele elemente ale iniţierii creştine este amintită învăţătura despre Botez şi despre impunerea mâinilor (Evr 6,2). Această impunere a mâinilor, după tradiţia catolică, este considerată începutul sacramentului Confirmaţiunii, care perpetuează în Biserică harul Rusaliilor.

În felul acesta, se vede rolul specific al Confirmaţiunii în iniţierea sacramentală prin care credincioşii, ca membre vii ale lui Cristos, prin Botez şi, totodată, prin Confirmaţiune şi Euharistie, sunt încorporaţi în el şi devin asemenea lui. În Botez, cei de curând veniţi la credinţă primesc iertarea păcatelor, adopţiunea fiilor lui Dumnezeu şi semnul distinctiv al lui Cristos, prin care sunt primiţi în sânul Bisericii şi devin părtaşi chiar de la început la preoţia Mântuitorului (1Pt 2,5.9). Prin sacramentul Confirmaţiunii, cei renăscuţi prin Botez primesc Darul inefabil, pe însuşi Duhul Sfânt, care le dăruieşte o putere deosebită şi îi însemnează cu pecetea indelebilă şi irepetabilă a acestui sacrament, fiind, în felul acesta, tot mai strâns uniţi cu Biserica şi angajaţi în mod deosebit să apere credinţa prin cuvintele şi faptele lor, ca adevăraţi martori ai lui Cristos. În sfârşit, Confirmaţiunea este în strânsă legătură cu Euharistia, întrucât credincioşii care au fost însemnaţi la sfântul Botez şi Mir, participând la Euharistie, se încorporează pe deplin în trupul mistic al lui Cristos.

Este recomandat ca Sfântul Mir să se confere în cadrul Liturghiei, spre a arăta cât mai clar legătura acestui sacrament cu întreaga iniţiere creştină, care îşi are punctul culminant în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Din acest motiv, creştinii care primesc Sfântul Mir să participe şi la Sfânta Împărtăşanie, căci astfel se desăvârşeşte iniţierea creştină. Celebrarea Mirului este inserată în timpul Liturghiei între Liturgia Cuvântului şi prezentarea darurilor, cu care începe Liturgia Euharistică.

Structura ritului:

–  Liturgia Cuvântului
–  Prezentarea candidaţilor în faţa episcopului
–  Omilia sau cuvântarea episcopului
–  Reînnoirea promisiunilor de la Botez (sau profesiunea de credinţă)
–  Invitaţie la rugăciune adresată poporului şi impunerea mâinilor de către episcop şi preoţii de la altar asupra candidaţilor, însoţită de o rugăciune prin care se cere revărsarea Duhului Sfânt
–  Miruirea (sau ungerea frunţii candidatului cu sfântul mir şi formula sacramentală: N., primeşte pecetea darului Duhului Sfânt) şi un gest de pace (nu mai este prevăzută atingerea obrazului candidatului – Deinde leviter eum alapam caedit, dicens: Pax tecum – Palma uşoară pe obraz era un gest prietenesc, un fel de a zice: „Hai, curaj, du-te!”)
–  Rugăciunea universală
–  Liturgia Euharistică cu binecuvântarea finală proprie

Sintetizând, Ritualul Mirului ne conduce la ideea că botezaţii, eliberaţi de sclavia păcatului şi deveniţi fii adoptivi ai lui Dumnezeu, prin acţiunea Duhului Sfânt, care a lucrat prin elementul sacramental al apelor baptismale, sunt pregătiţi să facă un pas înainte şi se lase ajutaţi în viaţa de credinţă de Mângâietorul împreună cu darurile sale, aşa cum se arată în rugăciune: „Dumnezeule atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care din apă şi Duh Sfânt ai dat viaţă nouă acestor copii ai tăi, eliberându-i de jugul păcatului, Doamne, tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul; dăruieşte-le duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, duhul cunoştinţei şi al pietăţii şi umple-i pe ei cu duhul temerii de Dumnezeu, prin Cristos, Domnul nostru”.

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt numite în text corespund, în esenţă, celor indicate de Isaia în profeţia sa despre Mesia: „În ziua aceea, o mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iese şi un vlăstar se va ridica din rădăcinile lui. Se va odihni peste el Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul” (Is11,1-3). Darurile din lista profetului sunt numai şase; Septuaginta şi Vulgata au tradus în două moduri ultima manifestare a Duhului Sfânt, mai întâi cu „evlavie” şi apoi cu „frica de Dumnezeu” şi astfel au apărut cele şapte daruri. Lista lui Isaia însă nu se vrea o clasificare exhaustivă a darurilor Duhului Sfânt, care sunt nenumărate şi inclasificabile, ci promisiunea unei plinătăţi cu care Domnul îi copleşeşte pe aleşii săi.

Angajare şi reflecţie:

1. Sunt conștient că Dumnezeu vrea să mă atragă şi mai intim în viaţa sa prin Sfântul Mir?
2. M-am gândit vreodată serios că Duhul Sfânt mă întăreşte şi mă entuziasmează să îmi trăiesc comuniunea cu Tatăl, cu Fiul şi cu ceilalţi fraţi, Biserica?

Hits: 715