Papa Francisc în Duminica Milostivirii: „Să nu trăim o credință pe jumătate”

cq5dam.thumbnail.cropped.750.422

Papa Francisc în Duminica Milostivirii: „Să nu trăim o credință pe jumătate”

Isus le apare discipolilor de mai multe ori. Cu răbdare mângâie inimile lor descurajate. După învierea sa, realizează astfel “învierea discipolilor”. Şi ei, ridicaţi de Isus, îşi schimbă viaţa. Înainte, atâtea cuvinte şi atâtea exemple ale Domnului n-au reuşit să-i transforme. Acum, la Paşte, se întâmplă ceva nou. Şi are loc sub semnul milostivirii. Isus îi ridică prin milostivire – îi ridică prin milostivire – şi ei, milostiviţi, devin milostivi. Este foarte greu a fi milostiv dacă unul nu-şi dă seama că este milostivit.

1. Înainte de toate sunt milostiviţi, prin trei daruri: mai întâi Isus le oferă pacea, apoi pe Duhul, în sfârşit rănile. În primul rând le dă pacea. Acei discipoli erau neliniştiţi. Se încuiaseră în casă de teamă, de frica de a fi arestaţi şi de a avea acelaşi sfârşit al Învăţătorului. Însă nu erau închişi numai în casă, erau închişi şi în remuşcările lor. Îl abandonaseră şi îl renegaseră pe Isus. Se simţeau incapabili, buni de nimic, greşiţi. Isus vine şi repetă de două ori: “Pace vouă!“. Nu aduce o pace care elimină problemele din afară, ci o pace care revarsă încredere înăuntru. Nu o pace exterioară, ci pacea inimii. Spune: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). Este ca şi cum ar spune: „Vă trimit pentru că eu cred în voi”. Acei discipoli descurajaţi sunt împăcaţi cu ei înşişi. Pacea lui Isus îi face să treacă de la remuşcare la misiune. De fapt, pacea lui Isus provoacă misiunea. Nu este linişte, nu este comoditate, este ieşire din sine. Pacea lui Isus eliberează de închiderile care paralizează, rupe lanţurile care ţin inima prizonieră. Şi discipolii se simt milostiviţi: simt că Dumnezeu nu-i condamnă, nu-i umileşte, ci crede în ei. Da, crede în noi mai mult decât credem noi în noi înşine. “Ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine” (cf. Sf. J.H. Newman, Meditations and Devotions, III,12,2). Pentru Dumnezeu nimeni nu este greşit, nimeni nu este inutil, nimeni nu este exclus. Isus repetă astăzi iarăşi: „Pace ţie, care eşti preţios în ochii mei. Pace ţie, care eşti important pentru mine. Pace ţie, care ai o misiune. Nimeni n-o poate desfăşura în locul tău. Eşti de neînlocuit. Şi eu cred în tine”.

În al doilea rând, Isus îi milostiveşte pe discipoli oferindu-le Duhul Sfânt. Îl dăruieşte pentru iertarea păcatelor (cf. v. 22-23). Discipolii erau vinovaţi, fugiseră părăsindu-l pe Învăţătorul. Şi păcatul chinuieşte, răul are preţul său. Păcatul nostru, spune Psalmul (cf. 51,5), stă pururi înaintea noastră. Singuri nu putem să-l ştergem. Numai Dumnezeu îl elimină, numai el cu milostivirea sa ne scoate din mizeriile noastre mai profunde. Ca acei discipoli, avem nevoie să ne lăsăm iertaţi, să spunem din inimă: “Iertare, Doamne”. A deschide inima pentru a ne lăsa iertaţi. Iertarea în Duhul Sfânt este darul pascal pentru a învia înăuntru. Să cerem harul de a o primi, de a îmbrăţişa sacramentul iertării. Şi de a înţelege că în centrul Spovezii nu suntem noi cu păcatele noastre, ci Dumnezeu cu milostivirea sa. Nu ne spovedim pentru a ne doborî, ci pentru a ne lăsa ridicaţi. Avem atâta nevoie de asta, cu toţii. Avem nevoie de asta aşa cum copiii mici, de fiecare dată când cad, au nevoie să fie ridicaţi de tata. Şi noi cădem adesea. Şi mâna Tatălui este gata să ne repună în picioare şi să ne facă să mergem înainte. Această mână singură şi credibilă este Spovada. Este sacramentul care ne ridică, nu ne lasă la pământ să plângem pe pavimentele dure ale căderilor noastre. Este Sacramentul Învierii, este milostivire pură. Şi cine ascultă Spovezile trebuie să facă să se simtă dulceaţa milostivirii. Şi aceasta este calea celor care ascultă spovezile oamenilor: să facă să simtă milostivirea lui Isus care iartă tot. Dumnezeu iartă tot.

După pacea care reabilitează şi iertarea care ridică, iată al treilea dar cu care Isus îi milostiveşte pe discipoli: el le oferă rănile. De acele răni am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24; Is 53,5). Dar cum poate să ne vindece o rană? Cu milostivirea. În acele răni, ca şi Toma, atingem cu mâna că Dumnezeu ne iubeşte până la capăt, ca şi-a însuşit rănile noastre, că a purtat în trupul său fragilităţile noastre. Rănile sunt canale deschise între el şi noi, care revarsă milostivire asupra mizeriilor noastre. Rănile sunt căile pe care Dumnezeu ni le-a deschis larg pentru ca noi să intrăm în duioşia sa şi să atingem cu mâna cine este el. Şi să nu ne mai îndoim de milostivirea sa. Adorând, sărutând rănile sale descoperim că orice slăbiciune a noastră este primită în duioşia sa. Asta se întâmplă la fiecare Liturghie, unde Isus ne oferă trupul său rănit şi înviat: îl atingem şi el atinge vieţile noastre. Şi face să coboare cerul în noi. Rănile sale luminoase rup întunericul pe care-l purtăm înlăuntrul nostru. Şi noi, ca şi Toma, îl găsim pe Dumnezeu, îl descoperim intim şi apropiat, şi înduioşaţi îi spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Şi totul se naşte de aici, din harul de a fi milostiviţi. De aici începe drumul creştin. În schimb dacă ne bazăm pe capacităţile noastre, pe eficienţa structurilor noastre şi a proiectelor noastre, nu vom merge departe. Numai dacă primim iubirea lui Dumnezeu vom putea să dăm ceva nou lumii.

2. Aşa au făcut discipolii: milostiviţi, au devenit milostivi. Vedem asta în prima lectură. Faptele Apostolilor relatează că „niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci pe toate le aveau în comun” (4,32). Nu este comunism, este creştinism în stare pură. Şi este cu atât mai surprinzător dacă ne gândim că tot acei discipoli cu puţin înainte se certaseră despre premii şi onoruri, despre cine era mai mare între ei (cf. Mc 10,37; Lc 22,24). Acum împărtăşesc totul, au “o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). Cum au reuşit să se schimbe astfel? Au văzut în celălalt aceeaşi milostivire care a transformat viaţa lor. Au descoperit că au în comun misiunea, că au în comun iertarea şi trupul lui Isus: a împărtăşi bunurile pământeşti a părut consecinţă naturală. Textul spune după aceea că “nimeni nu ducea lipsă” (v. 34). Temerile lor au dispărut atingând rănile Domnului, acum nu le este frică să îngrijească rănile celor nevoiaşi. Pentru că acolo îl văd pe Isus. Pentru că acolo este Isus, în rănile celor nevoiaşi.

Soră, frate, vrei o dovadă că Dumnezeu a atins viaţa ta? Verifică dacă te apleci asupra rănilor celorlalţi. Astăzi este ziua în care să ne întrebăm: „Eu, care de atâtea ori am primit pacea lui Dumnezeu, care de atâtea ori am primit iertarea sa şi milostivirea sa, sunt milostiv cu ceilalţi? eu, care de atâtea ori m-am hrănit cu trupul lui Cristos, fac ceva pentru a-l sătura pe cel care este sărac?”. Să nu rămânem indiferenţi. Să nu trăim o credinţă pe jumătate, care primeşte dar nu dă, care acceptă darul dar nu se face dar. Am fost milostiviţi, să devenim milostivi. Pentru că, dacă iubirea se termină cu noi înşine, credinţa se usucă într-un intimism steril. Fără ceilalţi devine descărnată. Fără faptele de milostenie moare (cf. Iac 2,17). Fraţi, surori, să ne lăsăm înviaţi de pacea, de iertarea şi de rănile lui Isus milostiv. Şi să cerem harul de a deveni martori ai milostivirii. Numai aşa credinţa va fi vie. Şi viaţa va fi unificată. Numai aşa vom vesti evanghelia lui Dumnezeu, care este evanghelie de milostivire.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Foto: Vatican Media

Hits: 578

/ Știri / Tags:

Share the Post