Mesajul Papei Francisc pentru cea de-a 58-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (25 aprilie 2021)

cq5dam.thumbnail.cropped.1500.844-2

Mesajul Papei Francisc pentru cea de-a 58-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (25 aprilie 2021)

Sfântul Iosif: visul vocaţiei

Iubiţi fraţi şi surori!

La 8 decembrie 2020, cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a declarării Sfântului Iosif ca Patron al Bisericii Universale, a început Anul special dedicat lui (cf. Decret al Penitenţiariei Apostolice, 8 decembrie 2020). Din partea mea, am scris scrisoarea apostolică Patris corde, cu scopul de “a mări iubirea faţă de acest mare sfânt”. De fapt, este vorbă de o figură extraordinară, în acelaşi timp “atât de aproape de condiţia umană a fiecăruia dintre noi”. Sfântul Iosif nu stabilea, nu era înzestrat cu carisme deosebite, nu apărea special în ochii celor care-l întâlneau. Nu era vestit şi nici nu se remarca: Evangheliile nu prezintă nici măcar un cuvânt al său. Şi totuşi, prin viaţa sa obişnuită, a realizat ceva extraordinar în ochii lui Dumnezeu.

Dumnezeu vede inima (cf. 1Sam 16,7) şi în Sfântul Iosif a recunoscut o inimă de tată, capabilă să dea şi să genereze viaţă în cotidianitate. La asta tind vocaţiile: de a genera şi de a regenera vieţi în fiecare zi. Domnul doreşte să plăsmuiască inimi de taţi, inimi de mame: inimi deschise, capabile de mari elanuri, generoase în dăruire, compătimitori în mângâierea angoaselor şi tari pentru a întări speranţele. De asta au nevoie preoţia şi viaţa consacrată, astăzi în mod deosebit, în timpuri marcate de fragilităţi şi suferinţe datorate şi pandemiei, care a dat naştere la incertitudini şi frici cu privire la viitorul şi însuşi sensul vieţii. Sfântul Iosif ne vine în întâmpinare cu blândeţea sa, de sfânt de la uşa vecină; în acelaşi timp mărturia sa puternică poate să ne orienteze pe drum.

Sfântul Iosif ne sugerează trei cuvinte-cheie pentru vocaţia fiecăruia. Primul este vis. Toţi în viaţă visează să se realizeze. Şi este corect a nutri mari aşteptări, aşteptări înalte pe care ţinte efemere – cum sunt succesul, banul şi distracţia – nu reuşesc să le satisfacă. De fapt, dacă am cere persoanelor să exprime într-un singur cuvânt visul vieţii, n-ar fi dificil să ne imaginăm răspunsul: “iubire”. Iubirea dă sens vieţii, pentru că îi revelează misterul. De fapt, viaţa o avem numai dacă o dăm, posedăm cu adevărat numai dacă dăruim pe deplin. Sfântul Iosif are multe să ne spună în această privinţă, pentru că, prin intermediul viselor Dumnezeu i-a inspirat, a făcut din existenţa sa un dar.

Evangheliile relatează patru vise (cf. Mt 1,20; 2,13.19.22). Erau numite divine, dar n-au fost uşor de primit. După fiecare vis Iosif a trebuit să-şi schimbe planurile şi să intre în joc, sacrificând propriile proiecte pentru a le urma pe cele misterioase ale lui Dumnezeu. El a avut încredere până la capăt. Însă putem să ne întrebăm: “Ce era un vis nocturn pentru a pune în el atâta încredere?”. Oricât i s-a acordat în vechime multă atenţie, era totuşi mereu mic lucru în faţa realităţii concrete a vieţii. Şi totuşi Sfântul Iosif s-a lăsat condus de vise fără a ezita. De ce? Pentru că inima sa era orientată spre Dumnezeu, era deja dispusă faţă de el. Pentru “ochiul său interior” vigilent îi era suficientă o mică aluzie pentru a-i recunoaşte glasul. Acest lucru este valabil şi pentru chemările noastre: lui Dumnezeu nu-i place să se reveleze în mod spectaculos, forţând libertatea noastră. El ne transmite proiectele sale cu blândeţe; nu ne fulgeră cu viziuni strălucitoare, ci se adresează cu delicateţe interiorităţii noastre, devenind intim nouă şi vorbindu-ne prin gândurile noastre şi sentimentele noastre. Şi astfel, aşa cum a făcut cu Sfântul Iosif, ne propune ţinte înalte şi surprinzătoare.

De fapt, visele l-au dus pe Iosif în aventuri pe care nu şi le-ar fi imaginat vreodată. Primul i-a destabilizat logodna, însă l-a făcut tată al lui Mesia; al doilea l-a făcut să fugă în Egipt, însă a salvat viaţa familiei sale. După al treilea, care prevestea întoarcerea în patrie, al patrulea iarăşi l-a făcut să-şi schimbe planurile, ducându-l la Nazaret, chiar acolo unde Isus avea să înceapă vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. În toate aceste răsturnări curajul de a urma voinţa lui Dumnezeu s-a revelat aşadar învingător. Aşa se întâmplă în vocaţie: chemarea divină determină mereu să ieşim, să ne dăruim, să mergem dincolo. Nu există credinţă fără risc. Numai abandonându-ne cu încredere harului, punând deoparte propriile programe şi propriile comodităţi, spunem cu adevărat “da” lui Dumnezeu. Şi fiecare “da” aduce rod, pentru că aderă la un plan mai mare, din care percepem numai amănunte, însă pe care Artistul divin îl cunoaşte şi îl duce înainte, pentru a face din fiecare viaţă o capodoperă. În acest sens Sfântul Iosif reprezintă o icoană exemplară a primirii proiectelor lui Dumnezeu. Însă primirea sa este o primire activă: niciodată demisionar sau capitulant, el “nu este un om resemnat pasiv. Protagonismul său este unul curajos şi puternic” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 4). Fie ca el să-i ajute pe toţi, mai ales pe tinerii aflaţi în discernământ, să realizeze visele lui Dumnezeu pentru ei; fie ca el să inspire acţiunea curajoasă de a spune “da” Domnului, care întotdeauna surprinde şi niciodată nu dezamăgeşte!

Un al doilea cuvânt marchează itinerarul Sfântului Iosif şi al vocaţiei: slujire. Din evanghelii reiese cum el a trăit întru totul pentru alţii şi niciodată pentru el însuşi. Poporul sfânt al lui Dumnezeu îl numeşte soţ preacurat, dezvăluind cu asta capacitatea sa de a iubi fără a reţine nimic pentru sine. Eliberând iubirea de orice posesie, s-a deschis de fapt unei slujiri şi mai rodnice: grija sa iubitoare a străbătut generaţiile, paza sa grijulie l-a făcut patron al Bisericii. Este şi patron al morţii bune, el care a ştiut să întrupeze sensul jertfelnic al vieţii. Însă slujirea sa şi jertfele sale au fost posibile numai pentru că au fost susţinute de o iubire mai mare: “Fiecare vocaţie adevărată se naşte din dăruirea de sine, care este maturizarea jertfei simple. Chiar şi în preoţie şi în viaţa consacrată este cerut acest tip de maturitate. Acolo unde o vocaţie, matrimonială, celibatară sau feciorelnică, nu ajunge la maturizarea dăruirii de sine oprindu-se numai la logica jertfei, atunci în loc să devină semn al frumuseţii şi bucuriei iubirii riscă să exprime nefericire, tristeţe şi frustrare” (ibid., 7).

Slujirea, exprimare concretă a dăruirii de sine, n-a fost pentru Sfântul Iosif numai un ideal înalt, ci a devenit regulă de viaţă zilnică. El s-a străduit pentru a găsi şi a aranja o găzduire unde să se nască Isus; s-a dedicat pentru a-l apăra de furia lui Irod organizând o călătorie rapidă în Egipt; a fost gata să se întoarcă la Ierusalim în căutarea lui Isus rătăcit; a întreţinut familia muncind, chiar în ţară străină. Aşadar, s-a adaptat la diferitele circumstanţe cu atitudinea celui care nu se descurajează dacă viaţa nu merge aşa cum vrea: cu disponibilitatea celui care trăieşte pentru a sluji. Cu acest spirit Iosif a primit călătoriile numeroase şi adesea neprevăzute ale vieţii: de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, apoi în Egipt şi iarăşi la Nazaret, şi în fiecare an la Ierusalim, foarte dispus de fiecare dată să vină în întâmpinarea noilor circumstanţe, fără a se plânge de ceea ce se întâmpla, gata să dea o mână de ajutor pentru a ajusta situaţiile. Se poate spune că a fost mâna întinsă a Tatălui ceresc spre Fiul său pe pământ. Aşadar, nu poate decât să fie model pentru toate vocaţiile, care la asta sunt chemate: să fie mâinile active ale Tatălui pentru fiii săi şi fiicele sale.

Aşadar îmi place să mă gândesc la Sfântul Iosif, păzitor al lui Isus şi al Bisericii, ca păzitor al vocaţiilor. De fapt, din disponibilitatea sa de a sluji derivă grija sa în a păzi. “Sculându-se, Iosif a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt” (Mt 2,14), spune evanghelia, semnalându-i promptitudinea şi dedicarea pentru familie. N-a pierdut timp pentru a-şi bate capul despre ceea ce nu mergea, pentru a nu lipsi celui care i-a fost încredinţat. Această îngrijire atentă şi grijulie este semnul unei vocaţii reuşite. Este mărturia unei vieţi atinse de iubirea lui Dumnezeu. Ce exemplu frumos de viaţă creştină oferim atunci când nu urmărim cu încăpăţânare ambiţiile noastre şi nu ne lăsăm paralizaţi de nostalgiile noastre, ci ne îngrijim de ceea ce Domnul, prin Biserică, ne încredinţează! Atunci Dumnezeu revarsă Duhul său, creativitatea sa, asupra noastră; şi realizează minunăţii, ca în Iosif.

În afară de chemarea lui Dumnezeu – care realizează visele noastre cele mai mari – şi de răspunsul nostru – care se realizează în slujirea disponibilă şi în îngrijirea atentă -, există un al treilea aspect care străbate viaţa Sfântului Iosif şi vocaţia creştină, ritmându-i cotidianitatea: fidelitatea. Iosif este “omul drept” (Mt 1,19), care în activitatea tăcută de fiecare zi perseverează în adeziunea la Dumnezeu şi la planurile sale. Într-un moment deosebit de dificil începe “să cugete la toate acestea” (cf. v. 20). Meditează, cântăreşte: nu se lasă dominat de grabă, nu cedează ispitei de a lua decizii pripite, nu merge după instinct şi nu trăieşte clipa. Cultivă totul în răbdare. Ştie că existenţa se edifică numai pe o adeziune continuă la marile alegeri. Asta corespunde hărniciei blânde şi constante cu care a desfăşurat meseria umilă de tâmplar (cf. Mt 13,55), motiv pentru care n-a inspirat cronicile timpului, ci cotidianitatea fiecărui tată, a fiecărui muncitor, a fiecărui creştin de-a lungul secolelor. Pentru că vocaţia, ca viaţa, se maturizează numai prin fidelitatea de fiecare zi.

Cum se alimentează această fidelitate? În lumina fidelităţii lui Dumnezeu. Primele cuvinte care i-au fost adresate în vis Sfântului Iosif au fost invitaţia de a nu se teme, pentru că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale: “Iosif, fiul lui David, nu te teme” (Mt 1,20). Nu te teme: sunt cuvintele pe care Domnul le adresează şi ţie, dragă soră, şi ţie, dragă frate, atunci când, deşi printre incertitudini şi şovăieli, simţi că nu mai poate fi amânată dorinţa de a dărui lui viaţa. Sunt cuvintele pe care ţi le repetă atunci când, acolo unde te afli, eventual în mijlocul încercărilor şi neînţelegerilor, lupţi pentru a urma în fiecare zi voinţa sa. Sunt cuvintele pe care le redescoperi atunci când, de-a lungul drumului chemării, te întorci la prima iubire. Sunt cuvintele care, ca un refren, însoţesc pe cel care spune “da” lui Dumnezeu cu viaţa ca Sfântul Iosif: în fidelitatea de fiecare zi.

Această fidelitate este secretul bucuriei. În casa din Nazaret, spune un imn liturgic, era “o bucurie limpede”. Era bucuria zilnică şi transparentă a simplităţii, bucuria pe care o simte cel care păstrează ceea ce contează: apropierea fidelă de Dumnezeu şi de aproapele. Cât de frumos ar fi dacă aceeaşi atmosferă simplă şi radioasă, sobră şi încrezătoare, ar impregna seminariile noastre, institutele noastre călugăreşti, casele noastre parohiale! Este bucuria pe care v-o urez vouă, fraţi şi surori care cu generozitate aţi făcut din Dumnezeu visul vieţii, pentru a-l sluji în fraţii şi surorile care vă sunt încredinţaţi, printr-o fidelitate care este deja în sine mărturie, într-o epocă marcată de alegeri trecătoare şi emoţii care dispar fără a lăsa bucuria. Sfântul Iosif, păzitor al vocaţiilor, să vă însoţească cu inimă de tată!

Roma, la “Sfântul Ioan din Lateran”, 19 martie 2021, Solemnitatea Sfântului Iosif

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Foto: Vatican Media, 2014

Hits: 101

/ Știri

Share the Post