Papa Francisc: A trăi fericirile înseamnă a aduce cerul pe pământ. Omilie la Sf. Liturghie în rit caldeu, Bagdad, 6 martie 2021

202103031-1

Papa Francisc: A trăi fericirile înseamnă a aduce cerul pe pământ. Omilie la Sf. Liturghie în rit caldeu, Bagdad, 6 martie 2021

Sfânta Liturghie

Catedrala caldeeană “Sfântul Iosif” (Bagdad), sâmbătă, 6 martie 2021

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte astăzi despre înţelepciune, mărturie şi promisiuni.

Înţelepciunea în aceste ţinuturi a fost cultivată din timpuri foarte vechi. Căutarea ei îl fascinează din totdeauna pe om; însă, adesea cel care are mai multe mijloace poate dobândi mai multe cunoştinţe şi să aibă mai multe oportunităţi, în timp ce acela care are mai puţin este pus deoparte. Este o inegalitate inacceptabilă, care astăzi s-a dilatat. Însă Cartea Înţelepciunii ne surprinde, răsturnând perspectiva. Spune că “cel mic are parte de iertare şi de îndurare, dar cei puternici vor fi pedepsiţi straşnic” (Înţ 6,6). Pentru lume, cel care are mai puţin este rebutat şi cel care are mai mult este privilegiat. Pentru Dumnezeu nu: cel care are mai multă putere este supus unui examen riguros, în timp ce ultimii sunt privilegiaţii lui Dumnezeu.

Isus, înţelepciunea în persoană, completează această răsturnare în evanghelie: nu într-un moment oarecare, ci la începutul primului discurs, cu fericirile. Răsturnarea este totală: săracii, aceia care plâng, cei persecutaţi sunt numiţi fericiţi. Cum este posibil? Fericiţi, pentru lume, sunt cei bogaţi, cei puternici, cei vestiţi! Are valoare cel care are, cel care poate, cel care contează! Pentru Dumnezeu nu: nu este mai mare cel care are, ci acela care este sărac în duh; nu cel care poate totul asupra celorlalţi, ci acela care este blând cu toţi; nu acela care este aclamat de mulţimi, ci acela care este milostiv cu fratele. În acest moment poate să vină o îndoială: Dacă trăiesc aşa cum cere Isus, ce anume câştig? Nu risc eu să pun să mă las doborât de ceilalţi? Convine propunerea lui Isus? Sau este perdantă? Nu este perdantă, ci înţeleaptă.

Propunerea lui Isus este înţeleaptă pentru că iubirea, care este inima fericirilor, deşi pare slabă în ochii lumii, în realitate învinge. Pe cruce s-a demonstrat mai puternică decât păcatul, în mormânt a înfrânt moartea. Este aceeaşi iubire care i-a făcut pe martiri victorioşi în încercare, şi câţi au fost în ultimul secol, mai mulţi decât în cele precedente! Iubirea este forţa noastră, forţa atâtor fraţi şi surori care şi aici au îndurat prejudecăţi şi ofense, maltratări şi persecuţii pentru numele lui Isus. Însă în timp ce puterea, gloria şi vanitatea lumii trec, iubirea rămâne: aşa cum ne-a spus Apostolul Paul, “nu încetează niciodată” (1Cor 13,8). Aşadar, a trăi fericirile înseamnă a face veşnic ceea ce trece. Înseamnă a aduce cerul pe pământ.

Însă cum se practică fericirile? Ele nu cer să facem lucruri extraordinare, să îndeplinim acţiuni care merg dincolo de capacităţile noastre. Cer mărturia zilnică. Fericit este cel care trăieşte cu blândeţe, cel care practică milostivirea acolo unde se află, cel care menţine inima curată acolo unde trăieşte. Pentru a deveni fericiţi nu trebuie să fim eroi din când în când, ci martori în fiecare zi. Mărturia este calea pentru a întrupa înţelepciunea lui Isus. Aşa se schimbă lumea: nu cu puterea sau cu forţa, ci cu fericirile. Pentru că aşa a făcut Isus, trăind până la capăt ceea ce a spus la început. Totul se află în a mărturisi iubirea lui Isus, aceeaşi caritate pe care Sfântul Paul o descrie splendid în a doua lectură de astăzi. Vedem cum o prezintă.

Primul lucru pe care-l spune este că “iubirea este îndelung răbdătoare” (v. 4). Nu ne aşteptam la acest adjectiv. Iubirea pare sinonim cu bunătate, generozitate, fapte de bine, şi totuşi Paul spune că iubirea este înainte de toate îndelung răbdătoare. Este un cuvânt care, în Biblie, relatează răbdarea lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei omul a continuat să trădeze alianţa cu el, să cadă în păcatele obişnuite şi Domnul, în loc să renunţe şi să plece, de fiecare dată a rămas fidel, a iertat, a reînceput. Răbdarea de a reîncepe de fiecare dată este prima calitate a iubirii, pentru că iubirea nu se mânie, ci reporneşte mereu. Nu se întristează, ci relansează; nu se descurajează, ci rămâne creativă. În faţa răului nu se opreşte, nu se resemnează. Cel care nu iubeşte nu se închide în sine însuşi atunci când lucrurile merg rău, ci răspunde la rău cu binele, amintind înţelepciunea victorioasă a crucii. Martorul lui Dumnezeu face astfel: nu este pasiv, fatalist, nu trăieşte în voia circumstanţelor, a instinctului şi a clipei, ci este mereu încrezător, pentru că este întemeiat în iubirea care “toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (v. 7).

Putem să ne întrebăm: şi eu, cum reacţionez la situaţiile care nu merg bine? În faţa adversităţilor există mereu două ispite. Prima este fuga: a scăpa, a întoarce spatele, a nu voi să mai ştim. A doua este a reacţiona ca supăraţi, cu forţa. Este ceea ce s-a întâmplat discipolilor în Ghetsemani: în faţa descumpănirii, mulţi au fugit şi Petru a luat sabia. Însă nici fuga, nici sabia n-au rezolvat ceva. În schimb, Isus a schimbat istoria. Cum? Cu forţa umilă a iubirii, cu mărturia sa răbdătoare. Aşa suntem chemaţi să facem noi; aşa realizează Dumnezeu promisiunile sale.

Promisiuni. Înţelepciunea lui Isus, care se întrupează în fericiri, cere mărturia şi oferă răsplata, conţinută în promisiunile divine. De fapt, vedem că după fiecare fericire urmează o promisiune: cel care le trăieşte va avea împărăţia cerurilor, va fi mângâiat, săturat, îl va vedea pe Dumnezeu… (cf. Mt 5,3-12). Promisiunile lui Dumnezeu asigură o bucurie fără egal şi nu dezamăgesc. Însă cum se împlinesc? Prin slăbiciunile noastre. Dumnezeu îi face fericiţi pe cei care parcurg până la capăt calea sărăciei lor interioare. Acesta este drumul, nu există altul. Să privim la patriarhul Abraham. Dumnezeu îi promite o mare descendenţă, însă el şi Sara sunt bătrâni şi fără copii. Chiar în bătrâneţea răbdătoare şi încrezătoare Dumnezeu realizează minunăţii şi le dăruieşte un fiu. Să privim la Moise: Dumnezeu îi promite că va elibera poporul din sclavie şi pentru aceasta îi cere să vorbească faraonului. Moise îi spune că este bâlbâit; şi totuşi Dumnezeu va realiza promisiunea prin cuvintele sale. Să privim la Sfânta Fecioară Maria, care chiar atunci când pentru Lege nu putea să aibă copii este chemată să devină mamă. Şi să privim la Petru: îl renegă pe Domnul şi Isus îl cheamă chiar pe el să-i întărească pe fraţi. Iubiţi fraţi şi surori, uneori putem să ne simţim incapabili, inutili. Să nu credem, pentru că Dumnezeu vrea să facă minuni chiar prin slăbiciunile noastre.

Lui îi place să facă aşa şi în această seară, de opt ori ne-a spus ţūb’ā [fericiţi], pentru a ne face să înţelegem că suntem fericiţi cu adevărat cu el. Desigur, suntem încercaţi, cădem adesea, însă nu trebuie să uităm că, împreună cu Isus, suntem fericiţi. Ceea ce lumea ne ia nu este nimic în comparaţie cu iubirea tandră şi răbdătoare cu care Domnul împlineşte promisiunile sale. Dragă soră, dragă frate, poate că priveşti mâinile tale şi ţi se par goale, poate că în inima ta şerpuieşte neîncrederea şi nu te simţi răsplătit de viaţă. Dacă este aşa, nu te teme: fericirile sunt pentru tine, pentru tine care eşti mâhnit, înfometat şi însetat de dreptate, persecutat. Domnul îţi promite că numele tău este scris în inima sa, în ceruri! Şi eu astăzi îi mulţumesc cu voi şi pentru voi, pentru că aici, unde în antichitate a apărut înţelepciunea, în aceste timpuri s-au ridicat atâţia martori, adesea neglijaţi de ştirile din ziare, dar preţioşi în ochii lui Dumnezeu; martori care, trăind fericirile, îl ajută pe Dumnezeu să realizeze promisiunile sale de pace.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Foto: Vatican Media

Hits: 75

/ Știri

Share the Post