Papa Francisc la Bagdad: Împotriva virusului descurajării, vaccinul speranței

202103007-1

Papa Francisc la Bagdad: Împotriva virusului descurajării, vaccinul speranței

Întâlnire cu episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele, seminariştii şi cateheţii

Catedrala “Stăpâna Noastră a Mântuirii” (Bagdad), vineri, 5 martie 2021

Preafericiri, Excelenţe,
Dragi preoţi şi călugări,
Dragi surori,
Iubiţi fraţi şi surori!

Vă îmbrăţişez pe toţi cu afect patern. Sunt recunoscător Domnului care în providenţa sa ne-a permis să ne întâlnim astăzi. Mulţumesc Preafericirii Sale, patriarhul Ignace Youssif Younan, Preafericirii Sale, cardinalul Louis Sako, pentru cuvintele de bun-venit. Suntem reuniţi în această Catedrala “Stăpâna Noastră a Mântuirii”, binecuvântaţi de sângele fraţilor şi surorilor noştri care aici au plătit preţul extrem al fidelităţii lor faţă de Domnul şi faţă de Biserica sa. Fie ca amintirea jertfei lor să ne inspire să reînnoim încrederea noastră în forţa crucii şi a mesajului său mântuitor de iertare, reconciliere şi renaştere. De fapt, creştinul este chemat să mărturisească iubirea lui Cristos pretutindeni şi în orice timp. Aceasta este evanghelia de proclamat şi de întrupat şi în această ţară iubită.

Ca episcopi şi preoţi, călugări şi călugăriţe, cateheţi şi responsabili laici, voi toţi împărtăşiţi bucuriile şi suferinţele, speranţele şi angoasele credincioşilor lui Cristos. Nevoile poporului lui Dumnezeu şi provocările pastorale grele pe care le înfruntaţi zilnic s-au agravat în acest timp de pandemie. Totuşi, ceea ce niciodată nu trebuie să fie blocat sau redus este zelul nostru apostolic, pe care voi îl luaţi din rădăcini foarte vechi, din prezenţa neîntreruptă a Bisericii în aceste ţinuturi încă din primele timpuri (cf. Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, 5). Ştim cât de uşor este să fim contagiaţi de virusul descurajării care uneori pare să se răspândească în jurul nostru. Şi totuşi Domnul ne-a dat un vaccin eficace împotriva acestui virus urât: este speranţa. Speranţa care se naşte din rugăciunea perseverentă şi din fidelitatea zilnică faţă de apostolatul nostru. Cu acest vaccin putem să mergem înainte cu energie mereu nouă, pentru a împărtăşi bucuria evangheliei, ca discipoli misionari şi semne vii ale prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia sfinţeniei, a dreptăţii şi a păcii.

Cât de mult are nevoie lumea din jurul nostru să asculte acest mesaj? Să nu uităm niciodată că Cristos este vestit mai ales de mărturia vieţilor transformate de bucuria evangheliei. Aşa cum vedem dintr-o veche istorie a Bisericii din aceste ţinuturi, o credinţă vie în Isus este “contagioasă”, poate schimba lumea. Exemplul sfinţilor ne arată că a-l urma pe Isus Cristos “nu este numai un lucru adevărat şi corect, ci şi frumos, capabil să umple viaţa cu o nouă strălucire şi cu o bucurie profundă, chiar şi în mijlocul încercărilor” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 167).

Dificultăţile fac parte din experienţa zilnică a credincioşilor irakieni. În ultimele decenii, voi şi concetăţenii voştri a trebuit să înfruntaţi efectele războiului şi ale persecuţiilor, fragilitatea infrastructurilor de bază şi lupta continuă pentru siguranţa economică şi personală, care a dus adesea la evacuări interne şi la migraţia multora, şi în rândul creştinilor, în alte părţi ale lumii. Vă mulţumesc, fraţi episcopi şi preoţi, că aţi rămas aproape de poporul vostru – aproape de poporul vostru! -, susţinându-l, străduindu-vă să satisfaceţi nevoile oamenilor şi ajutând pe fiecare să facă partea sa în slujba binelui comun. Apostolatul educativ şi cel caritativ al Bisericilor voastre particulare reprezintă o resursă preţioasă pentru viaţa fie a comunităţii ecleziale fie a întregii societăţi. Vă încurajez să perseveraţi în această angajare, cu scopul de a garanta că, deşi mică precum un grăunte de muştar (cf. Mt 13,31-32), comunitatea catolică din Irak continuă să îmbogăţească drumul ţării în ansamblul său.

Iubirea lui Cristos ne cere să punem deoparte orice tip de egocentrism şi de competiţie; ne stimulează la comuniunea şi ne cheamă să formăm o comunitate de fraţi şi surori care se primesc şi se îngrijesc unii de alţii (cf. Enciclica Fratelli tutti, 95-96). Mă gândesc la imaginea familiară a unui covor. Diferitele Biserici prezente în Irak, fiecare cu patrimoniul său istoric, liturgic şi spiritual secular, sunt ca tot atâtea fire colorate care, împletite împreună, compun un covor unic, foarte frumos, care nu numai că atestă fraternitatea noastră, ci trimite şi la izvorul său. Pentru că însuşi Dumnezeu este artistul care a creat acest covor, care îl ţese cu răbdare şi îl drege cu grijă, voindu-ne mereu bine împletiţi între noi, ca fii şi fiice ai săi. Să fie mereu în inima noastră îndemnul Sfântului Ignaţiu de Antiohia: “Nimic să nu existe între voi care să vă poată despărţi, […] ci să fie o unică rugăciune, un unic spirit, o unică speranţă, în iubire şi în bucurie” (Ad Magnesios, 6-7: PL 5, 667). Cât de importantă este această mărturie de unire fraternă într-o lume adesea fragmentată şi sfâşiată de diviziuni! Fiecare efort făcut pentru a construi punţi între comunităţi şi instituţii ecleziale, parohiale şi diecezane va folosi ca gest profetic al Bisericii din Irak şi ca răspuns rodnic la rugăciunea lui Isus ca toţi să fie una (cf. In 17,21; Ecclesia in Medio Oriente, 37).

Păstori şi credincioşi, preoţi, călugări şi cateheţi împărtăşesc, deşi în moduri diferite, responsabilitatea de a duce înainte misiunea Bisericii. Uneori pot apare neînţelegeri şi putem experimenta tensiuni: sunt nodurile care împiedică ţesătura fraternităţii. Sunt noduri pe care le purtăm înăuntrul nostru; de altfel, toţi suntem păcătoşi. Totuşi, aceste noduri pot să fie desfăcute de har, de o iubire mai mare; pot să fie slăbite de iertare şi de dialogul fratern, purtând cu răbdare poverile unii altor (cf. Gal 6,2) şi întărindu-se reciproc în momentele de încercare şi de dificultate.

Acum aş vrea să spun un cuvânt special fraţilor mei episcopi. Îmi place să mă gândesc la slujirea noastră episcopală în termeni de apropiere: nevoia noastră de a rămâne cu Dumnezeu în rugăciune, alături de credincioşii încredinţaţi îngrijirilor noastre şi de preoţii noştri. Să fiţi deosebit de aproape de preoţii voştri. Să nu vă vadă ca administratori sau manageri, ci ca părinţi, preocupaţi ca fiii să se simtă bine, gata să le ofere sprijin şi încurajare cu inimă deschisă. Însoţiţi-i cu rugăciunea voastră, cu timpul vostru, cu răbdarea voastră, apreciind munca lor şi conducând creşterea lor. În acest mod veţi fi pentru preoţii voştri semn vizibil al lui Isus, Bunul Păstor care cunoaşte oile sale şi îşi dă viaţa pentru ele (cf. In 10,14-15).

Dragi preoţi, călugări şi călugăriţe, cateheţi, seminarişti care vă pregătiţi pentru slujirea viitoare: voi toţi aţi auzit glasul Domnului în inimile voastre şi ca tânărul Samuel aţi răspuns: “Iată-mă” (1Sam3,4). Acest răspuns, pe care vă invit să-l reînnoiţi în fiecare zi, să conducă pe fiecare dintre voi să împărtăşiţi vestea bună cu entuziasm şi curaj, trăind şi mergând mereu în lumina cuvântului lui Dumnezeu, pe care avem darul şi misiunea de a-l vesti. Ştim că slujirea noastră comportă şi o componentă administrativă, însă asta nu înseamnă că trebuie să petrecem tot timpul nostru în reuniuni sau în spatele unui birou. Este important să ieşim în mijlocul turmei noastre şi să oferim prezenţa noastră şi însoţirea noastră credincioşilor din oraşe şi din sate. Mă gândesc la cei care riscă să rămână în urmă: la tineri, la bătrâni, la bolnavi şi la săraci. Atunci când îl slujim pe aproapele cu dăruire, aşa cum faceţi voi, în spirit de compasiune, umilinţă, gentileţe, cu iubire, realmente îl slujim pe Isus, aşa cum el însuşi ne-a spus (cf. Mt 25,40). Şi, slujindu-l pe Isus în ceilalţi, descoperim bucuria adevărată. Nu vă îndepărtaţi de sfântul popor al lui Dumnezeu, în care v-aţi născut. Nu uitaţi de mamele voastre şi de bunicele voastre, care v-au “alăptat” în credinţă, cum ar spune Sfântul Paul (cf. 2Tim 1,5). Fiţi păstori, slujitori ai poporului şi nu funcţionari de stat, clerici de stat. Mereu în poporul lui Dumnezeu, niciodată dezlipiţi ca şi cum aţi fi o clasă privilegiată. Nu renegaţi acest “neam” nobil care este sfântul popor al lui Dumnezeu.

Aş vrea să mă întorc acum la fraţii şi surorile noştri morţi în atentatul terorist în această catedrală în urmă cu zece ani şi a căror cauză de beatificare este în desfăşurare. Moartea lor ne aminteşte cu forţă că incitarea la război, atitudinile de ură, violenţa şi vărsarea de sânge sunt incompatibile cu învăţăturile religioase (cf. Enciclica Fratelli tutti, 285). Şi vreau să amintesc toate victimele violenţelor şi persecuţiilor, apartenenţi la orice comunitate religioasă. Mâine, la Ur, voi întâlni liderii tradiţiilor religioase prezente în această ţară, pentru a proclama încă o dată convingerea noastră că religia trebuie să slujească pentru cauza păcii şi a unităţii dintre toţi fiii lui Dumnezeu. În această seară vreau să vă mulţumesc pentru angajarea voastră de a fi făcători de pace, în cadrul comunităţilor voastre şi cu credincioşii din alte tradiţii religioase, semănând seminţe de reconciliere şi de convieţuire fraternă care pot să ducă la o renaştere de speranţă pentru toţi.

Mă gândesc îndeosebi la tineri. Pretutindeni sunt purtători de promisiune şi de speranţă, şi mai ales în această ţară. De fapt aici nu există numai un inestimabil patrimoniu arheologic, ci o bogăţie incalculabilă pentru viitor: sunt tinerii! Sunt comoara voastră şi trebuie să vă îngrijiţi de ei, alimentându-le visele, însoţindu-le drumul, crescându-le speranţa. De fapt, deşi sunt tineri, răbdarea lor a fost pusă dur la încercare de conflictele din aceşti ani. Însă să ne amintim, ei – împreună cu bătrânii – sunt vârful de diamant al ţării, roadele cele mai gustoase ale pomului: ne revine nouă, nouă, să-i cultivăm în bine şi să-i irigăm cu speranţă.

Fraţi şi surori, prin Botez şi Mir, prin hirotonire sau voturi călugăreşti, aţi fost consacraţi Domnului şi trimişi pentru a fi discipoli misionari în această ţară aşa de strâns legată de istoria mântuirii. Sunteţi parte din acea istorie, mărturisind cu fidelitate promisiunile lui Dumnezeu, care nu dispar niciodată, şi căutând să construiţi un viitor nou. Mărturia voastră, maturizată în adversităţi şi întărită de sângele martirilor, să fie o lumină care străluceşte în Irak şi dincolo de el, pentru a vesti măreţia Domnului şi a face să tresalte de bucurie spiritul acestui popor în Dumnezeu Mântuitorul nostru (cf. Lc 1,46-47).

Din nou aduc mulţumire pentru că am putut să ne întâlnim. Stăpâna Noastră a Mântuirii şi sfântul apostol Toma să mijlocească pentru voi şi să vă ocrotească mereu. Binecuvântez din inimă pe fiecare dintre voi şi comunităţile voastre. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Hits: 222

/ Știri

Share the Post