ÎPS Aurel Percă: Catedrala Sfântul Iosif la ceas aniversar – 137 de ani de la consacrare
La 15 februarie, anul acesta, se împlinesc 137 de ani de la consacrarea Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti, ctitoria măreață a Arhiepiscopului de pioasă amintire, Ignazio Felice Paoli, construită între anii 1875-1884, prezentată la acea vreme de Mihail Kogălniceanu ca fiind „cel mai frumos edificiu religios care există în România”.
Aniversarea acestui eveniment ne oferă ocazia de a sublinia semnificația profundă a Catedralei, care este „biserica-mamă” şi centrul de convergență al întregii Arhidieceze, „centrul spațial și spiritual de unitate și de comuniune pentru preoții diecezei și pentru tot Poporul sfânt al lui Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Pastores Gregis, 34).
Importanța catedralei este dată de sediul episcopului, de „catedra” sa, locul de unde episcopul învață poporul încredințat păstoririi sale. Acesta este locul care simbolizează, mai mult decât orice alt lucru, chemarea episcopului la autoritate și la responsabilitate. În catedrală, episcopul celebrează și predică cuvântul Domnului; este locul în care tronul episcopului, „catedra”, exprimă în mod simbolic rolul său de părinte și păstor al comunității creștine.
Catedrala este inima și „biserica-mamă” a diecezei, „în care se află catedra episcopului, semn al magisteriului și al puterii sale de păstor al Bisericii particulare; semn al unității credincioșilor în acea unică credință pe care episcopul, în calitate de păstor al turmei, o vestește” (Ceremonialul Episcopilor, 42).
„Pentru acest motiv, episcopul personal prezidează frecvent celebrarea euharistică și liturgia orelor, mai ales în sărbătorile de poruncă şi în alte solemnități” (Codul de Drept Canonic, can. 389-390). După indicațiile Conciliului Vatican II, trebuie să se acorde „cea mai mare importanță vieții liturgice a diecezei în jurul episcopului, mai ales în biserica catedrală, convinși că principala manifestare a Bisericii are loc în participarea deplină și activă a poporului sfânt al lui Dumnezeu la aceleași celebrări liturgice, mai ales la aceeași Euharistie, la aceeași rugăciune, la același altar la care prezidează episcopul înconjurat de preoții săi și de slujitori” (Constituția liturgică Sacrosanctum Concilium, 41; Ceremonialul Episcopilor, 119).
În afară de aceasta, episcopul trebuie să aibă grijă ca în catedrală viața liturgică să se desfășoare cu acel decor, cu respectarea legilor liturgice și cu fervoare din partea poporului creștin, care să o arate „în mod exemplar” ca mama și învățătoarea celorlalte biserici ale diecezei (Ceremonialul Episcopilor, 46).
Așadar, catedrala trebuie să fie considerată „centrul întregii vieți liturgice a diecezei” (Ceremonialul Episcopilor, 44) şi imagine clară a Bisericii lui Cristos care în lume „se roagă, cântă și adoră” (Papa Paul al VI-lea, Constituția Apostolică Mirificus Eventus, 1965). Ea exprimă o unitate eclezială care este „episcopală, duminicală şi euharistică” pentru toți credincioșii care aparțin unei dieceze (Papa Ioan Paul al II-lea, Dies Domini, 1998).
În multe părți ale lumii, catedrala este denumită și „Dom” (Domul din Milano, Domul din Köln), cuvânt care vine de la „domus”, casa întregului popor al lui Dumnezeu care îi este încredințat episcopului. Dincolo de vechimea sa, de liniile sale arhitecturale armonioase, de frumusețea operelor artistice pe care le păstrează, o Catedrală sau un Dom își au fascinația și atracția proprie, pornind mai întâi de la valorile religioase pe care trebuie să le avem în vedere.
În anul 1959, Giovanni Battista Montini, viitorul Papă Paul al VI-lea, cu ocazia reconsacrării unei catedrale, spunea: „Lui Cristos îi aparține orice Catedrală. Această Biserică este a lui. Pentru El este ridicată aici o catedră, de unde Apostolul său, în locul său, va vorbi; pentru El există un tron, pe care cel care îi ține locul se va așeza; pentru El există un altar, de pe care El va face să se înalțe către Dumnezeu Tatăl aceeași jertfă a sa; pentru El, aici este adunată ecclesia (biserica) – poporul în jurul Episcopului său – și spre El înalță imnul său de glorie și rugăciunea sa smerită; și de la El, de la Cristos, acest templu își dobândește măreția sa plină de mister”.
Îmi revin în memorie cuvintele de laudă și de invocare care sunt rostite la consacrarea unei biserici: „Acest loc este semn al misterului Bisericii”. Liturgia consacrării îi conferă titlurile cele mai frumoase, iar printre acestea este cel de „cetate așezată pe munte”. Într-adevăr, așa apar multe biserici și catedrale, care prin poziția lor geografică, sunt vizibile de la mare distanță; așa ar trebui să fie și Catedrala noastră, fără clădiri înconjurătoare care să-i umbrească frumusețea și simbolismul de „casă a lui Dumnezeu în mijlocul caselor oamenilor”. Prin prestanța sa, și Catedrala noastră proclamă misiunea proprie a credinței creștine, aceea de a aduce la viață adevărata sa semnificație și de a-i indica vocația și responsabilitatea: „Catedrala este afirmația solemnă a concepției teocentrice a vieții; altă alternativă nu există” (Giovanni Battista Montini).
Astăzi este sărbătoarea Bisericii noastre arhidiecezane: 137 de ani de la dedicare (consacrare). Liturgia dedicării (consacrării) este foarte veche; își are originile în Sfânta Scriptură, în special în dedicarea Templului din Ierusalim. În Templu se celebrau evenimentele importante și semnificative ale poporului lui Israel; sărbătoarea de astăzi ne invită să facem memoria evenimentelor Arhidiecezei noastre. Facem memoria credinței și a speranței poporului nostru creștin, facem memoria atâtor episcopi și preoți sfinți care au trăit și păstorit în Arhidieceza noastră.
Celebrarea aniversării dedicării Catedralei noastre înseamnă celebrarea operei mântuirii săvârșită de Mântuitorul nostru în Biserica noastră arhidiecezană. Această sărbătoare ne amintește că trebuie să facem memoria unui trecut bogat în atâta credință și iubire autentică ale unui popor care, de când a primit sămânța Cuvântului lui Dumnezeu semănată de primii misionari, a crescut de-a lungul secolelor; mărturie recentă este construirea acestei minunate Catedrale, ctitorie a primului arhiepiscop, Ignazio Felice Paoli, după ridicarea la rang de Arhiepiscopie a teritoriului din sudul țării şi al Dobrogei.
Celebrarea de astăzi ne invită să reînsuflețim memoria creștină și să o mărturisim în viața de fiecare zi, astfel încât să înțelegem prezentul pe care îl trăim în lumina credinței și să ne reînsuflețim speranța și încrederea pentru viitorul pe care Domnul ni-l pregătește, cu gândul că toate evenimentele importante se vor celebra în Catedrala noastră. Pentru că aici, în această minunată Catedrală, ne întâlnim ori de câte ori celebrăm cu solemnitate, în jurul episcopului, sărbătorile mai importante ale anului liturgic și trăim concret bucuria de a fi poporul lui Dumnezeu, care are o referință precisă și sigură în ea, așa cum este sigur cel care locuiește într-o casă zidită pe stâncă: „și forțele răului nu o vor birui!”
Așa cum catedrala este formată din diferite materiale, complementare între ele, la fel Biserica diecezană este formată din persoane care exercită slujiri și servicii diferite, dar care trebuie să trăiască o unitate profundă de spirit. Este adevărat că acolo unde este unitate în diversitate, crește caritatea.
Spunea Sfântul Augustin într-o omilie pentru dedicarea bisericii: „Dacă aceste pietre materiale nu ar fi unite între ele prin iubire, dacă nu ar adera unele de altele în mod perfect, dacă nu s-ar «îmbrățișa» între ele, astfel încât să adere între ele reciproc, acest templu nu ar exista” și adăuga: „și noi trebuie să fim uniți în caritate”.
Cu toții trebuie să ne simțim ca pietre vii în slujirea Bisericii noastre arhidiecezane: episcopi, preoți, persoane consacrate, laici, bărbați și femei, copii, tineri, adulți și vârstnici. Fiecare este chemat să proclame mântuirea realizată de Cristos, trăind cu bucurie, seninătate și simplitate propria vocație; fiecare vocație este prețioasă dacă contribuie la creșterea carității, a credinței și a speranței. De aceea, să ne rugăm pentru Catedrală, biserica noastră mamă, prima dintre bisericile Arhidiecezei, „casa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor”, pentru ca în ea să ne adunăm ca un adevărat popor aflat în pelerinaj spre Ierusalimul ceresc.
Sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii, și Sfântul Iosif, în cinstea căruia este dedicată Catedrala, să vegheze asupra ei, ca să rămână ca „o cetate strălucitoare așezată pe munte” și „centrul vieții creștine în Biserica noastră locală”.
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit
Hits: 221