Cât (mai) suntem de eretici? – Interviu cu pr. Lucian Dîncă
23.01.2018, (Catholica) – În seria de interviuri moderate de Claudia Stan și care apar în revista „Actualitatea creștină” a Arhidiecezei de București, dar și pe blogul KlaudiaStan.WordPress.com, cel mai recent, din ianuarie 2018, a fost realizat cu pr. Lucian Dîncă. Acesta are 46 de ani și este călugăr asumpționist, doctor în teologie patristică al Universității Laval (Quebec – Canada), director al Școlii Doctorale de Teologie și Științe religioase, Facultatea de teologie romano-catolică, din Universitatea București. Iată interviul, preluat cu acordul moderatoarei.
– Teoretic, asociem ereziei o conotație negativă, dar, practic, o amestecăm fără probleme cu așa-zisa noastră credință creștină: din amestecul acesta iese o ciorbă acră, numai bună să otrăvească și puținele adevăruri în care chiar merită să credem. Poate că ar fi bine să începem prin a clarifica ce este erezia.
– În antichitate, termenul „erezie” nu avea nicidecum un sens peiorativ – el era asociat unui anumit curent de gândire. Transpus în creștinism, termenul a fost asociat unei abateri de la norma de credință (regula fidei) a cărei definiție a fost inițiată la primul Conciliu Ecumenic de la Nicea, din anul 325, prin formularea Crezului. Piatra de poticnire a tuturor ereziilor este Sfânta Scriptură: erezia nu reflectă adevărul revelat, ci o distorsionare a acestuia; este și motivul pentru care erezia atrage după sine excomunicarea, adică scoaterea în afara comunității de credință, a „Bisericii Mari”, cum o numește Sf. Augustin.
– Așa cum ați spus deja, ca să știm dacă suntem în erezie, de fapt, nu trebuie decât să știm care este felul nostru de raportare la adevăr. Deși poate părea superfluă această întrebare, v-o adresez tocmai pentru a ne lămuri cum stăm în privința falselor noastre siguranțe cu privire la ceea ce credem: ce cred creștinii?
– Dacă citim Crezul în limba greacă (așa cum a fost el compus la Nicea, în 325, și completat la Constantinopol, în 381) vedem că primul termen este pisteoumen, „noi credem”. Pentru ca eu să fiu creștin e necesar să fie împlinite simultan două condiții: să fac experiența personală a lui Cristos cel viu și să trăiesc această experiență într-o comunitate. „Eu am credința mea, eu mă rog singur”: aceste atitudini, din păcate tot mai des întâlnite, invalidează dimensiunea creștină a credinței. Biserica mea de acasă, în care eu îmi modelez un Dumnezeu care îmi convine mie și iau din Biblie doar ce îmi e pe plac, nu e Biserică. Fundamentul credinței creștine se găsește în Crez, prin care ne afirmăm credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Biserică, în învierea morților, în iertarea păcatelor și în viața veșnică.
Hits: 13