„Îi datorăm lui Dumnezeu mult mai mult” – Meditație pentru Duminica a XXIX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA A 29-A DUMINICĂ DE PESTE AN LA CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

 În aceste duminici ale Timpului de peste an, în anul A, liturgia ne prezintă ultimele capitole ale slujirii la Ierusalim a lui Isus (Mt 22–25), înainte de începerea evenimentelor de Paște (Mt 26). În acest context narativ, Isus ajunge la o confruntare iremediabilă cu autoritățile religioase ale vremii, fariseii, saducheii și scribii.

În special, Isus răspunde cu autoritate la întrebarea insidioasă privind autoritatea lui Cezar și necesitatea sau nu de a-i plăti acestuia impozitul, arătând diferența incomparabilă dintre Cezar și Dumnezeu (cf. Mt 22,15-21, a 29-a duminică din Timpul de peste an). Apoi se dovedește la înălțimea dezbaterilor care aveau loc între scribi și farisei din epoca sa, cu privire la o ierarhie interpretativă internă a Torei (cf. Mt 22,34-40; a 30-a duminică din timpul de peste an) și ajunge să rezume întreaga Lege în două mari porunci referitoare la iubirea lui Dumnezeu cu toată inima (Dt 6,4) și la iubirea aproapelui ca pe sine însuși (Lev 19,18). Acuzația sa împotriva clasei de scribi și de farisei este una cuprinzătoare, nu doar pentru modul în care învață, ci mai degrabă pentru modul narcisist și autoreferențial de a exercita puterea religioasă. Este vorba de a fi dispuși să îl primim cu ulei în lămpi pe Mesia-mire care sosește la Ierusalim (cf. Mt 25,1-13; a 32-a duminică din timpul de peste an), știind foarte bine că uleiul fiecăruia, iubirea sa și deschiderea sa interioară față de Dumnezeu, sunt cu totul personale și nu pot fi cedate. Acest lucru implică de asemenea o consolidare a responsabilității personale de a pune în practică propriile dorințe și talente, fără niciun fel de temeri sau descurajări, pentru că stăpânul, Dumnezeu, nu este un om aspru, ci unul care dorește să se bucure de succesele propriului său slujitor (cf. Mt 25,14-30; a 33-a duminică din timpul de peste an). Împărăția lui Dumnezeu, în figura Fiului Omului înviat în glorie, se identifică de fapt cu toate victimele istoriei, care au primit un ajutor și un serviciu din partea altor oameni.

Orice act de iubire, oricât de mic și de simplu ar fi, este capabil să răstoarne simțământul istoriei și să transforme răul în bine (cf. Mt 25,31-46; Cristos Rege).

Primele lecturi ale acestor duminici însoțesc parcursul revelației cristologice a Mesiei pornind de la figura slujitorului lui YHWH în persoana regelui Cirus, care se supune Dumnezeului lui Israel (cf. Is 45,1-4.6; a 29-a duminică din timpul de peste an) și cu accentele puternice ale legii lui Moise privind protecția străinului, a orfanului și a văduvei (cf. Ex 22,20-26; a 30-a duminică din timpul de peste an).

Ultimele duminici prezintă figuri de natură sapiențială. Înțelepciunea personificată, care se lasă găsită repede de cei care o caută, însoțește parabola celor zece fecioare, identificându-se aproape cu uleiul din lămpile fecioarelor înțelepte (cf. Înțelepciunea 6,12-16; a 32-a duminică din timpul de peste an). Ea este asemănată și cu o femeie puternică și înțeleaptă care știe să-și asigure binele în orice zi (cf. Pr 31,10-13.19-20.30-31; a 33-a duminică din timpul de peste an). În sfârșit, în ultima duminică a timpului obișnuit, prima lectură face de contrapunct Evangheliei, vorbind despre un Dumnezeu păstor care își trece în revistă la prima persoană oile sale, având grijă de cea rănită și de cea bolnavă. Iubirea pastorală este o trăsătură caracteristică a lui Dumnezeu și a Împărăției Săi, care se împlinește în Mesia, Isus din Nazaret, Regele istoriei (Ez 34,11-12.15-17, Cristos Rege).

Anul acesta, a 31-a duminică din timpul de peste an cade chiar pe 1 noiembrie și prin urmare este înlocuită cu liturghia Tuturor Sfinților. Aici Lecționarul propune pasajul introductiv al Discursului de pe Munte, adică fericirile (cf. Mt 5,1-12), în care sărăcia este, de fapt, plinătate spirituală și, prin urmare, sfințenie; ca primă lectură, marea frescă a sfinților, care și-au spălat veșmintele, făcându-le strălucitoare cu sângele Mielului, caracterizează manifestarea istoriei sfințeniei ca participare la misterul pascal al lui Cristos (cf. Ap 7,2-4.9-14).

DUMINICA A XXIX-A DE PESTE AN

18 OCTOMBRIE 2026

ÎNCHISOAREA

de Jose Antonio Pagola

Am fost de multe ori în interiorul închisorii din Martutene, petrecând câteva ore alături de bărbații și femeile încarcerate acolo. Am ieșit întotdeauna cu sufletul strâns și cu inima plină de o profundă tristețe.

Treci pe lângă celulele succesive, cu ușile și zăvoarele lor, dar nu poți uita ușor acele priviri goale și obosite, acele chipuri impenetrabile și, mai ales, acei tineri aproape adolescenți, cu trupurile slăbite și îmbătrânite.

Cine sunt acești bărbați și aceste femei? De ce au ajuns până aici? De ce îi închidem astfel, în aceste condiții? Este oare asta tot ce le putem oferi? Întotdeauna am avut impresia că acești bărbați și aceste femei sunt aproape întotdeauna victime, mai mult decât vinovați. Ființe umane maltratate de viață și marginalizate de o societate care, mai întâi, le creează și, mai târziu, le închide și le respinge din viața socială, ca pe ceva dăunător pentru restul cetățenilor.

Ceea ce surprinde este constatarea că cei care cunosc cel mai bine lumea închisorii nu cred în sistemul penitenciar actual ca instrument valabil pentru reabilitarea infractorului și reintegrarea sa în societate. Închisoarea izolează, distruge, dezintegrează. Este un loc al suferinței inutile, unde nu există nici climatul, nici mijloacele adecvate pentru a-l ajuta pe deținut să crească ca persoană. Dar închisoarea continuă să existe, iar societatea continuă să-i arunce acolo pe cei mai slabi și mai lipsiți de apărare dintre infractori, fără ca nimănui să-i pese prea mult cum vor ieși de acolo.

Deținuții încearcă să-și facă auzită vocea, dar cuvântul lor este discreditat din start. Unele grupuri își strigă protestul, dar strigătul lor este perceput ca parte a unei strategii ideologice. Experții în criminologie vorbesc despre alternative la sistemul penitenciar, dar nu se iau măsuri eficiente. Pe de altă parte, este vorba de un grup prea slab pentru a prezenta interes pentru partide, nici măcar în scopuri propagandistice.

Nu este de mirare nici că ocupă un loc nesemnificativ în bugetele unei societăți care îi uită mereu pe cei mai puțin rentabili.  Iată-i acolo, în spatele zidurilor de beton și a gratiilor de fier. Izolați, umiliți, jigniți. Aproape nimeni nu se interesează de ei.

Nu trebuie să reacționăm cu toții în fața acestei situații? Noi, creștinii, nu ar trebui să uităm că nu trebuie niciodată să dăm Cezarului ce este al lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne supunem niciodată puterii structurilor sociale atunci când acestea uită de drepturile inalienabile ale ființei umane.

ÎI DATORĂM LUI DUMNEZEU MULT MAI MULT

de Roberto Laurita

De ceva vreme s-a impus un mod ciudat de a cita acest episod din Evanghelie, ignorând, în mod intenționat sau inconștient, o parte din cuvintele rostite de Isus. Astfel, în cele mai diverse contexte, se reamintește doar să „dăm Cezarului ce este al Cezarului”.

Nimănui nu-i place să plătească impozite, mai ales celor care încă speră să se poată sustrage, măcar parțial, de la datoria lor de cetățeni. Pe vremea lui Isus, lucrurile nu stăteau altfel. Cu o circumstanță agravantă deloc neglijabilă: impozitele ajungeau la romani, la cei care subjugaseră poporul prin forță. Întrebarea adresată lui Isus, totuși, nu este naivă. Impozitele constituie doar un pretext pentru a-l pune la încercare, deoarece, indiferent de răspunsul său, dușmanii săi vor găsi motive să-l acuze. Chiar și Isus, însă, are o cerere care îi ia pe toți prin surprindere.

De fapt, monedele romanilor sunt bune pentru cumpărături și vânzări, sunt utile pentru comerț. Este o recunoaștere implicită a faptului că administrația ocupanților oferă și avantaje. Și aici intervine îndemnul de a fi consecvenți: dacă folosiți monedele lui Cezar, plătiți și impozitele necesare funcționării sistemului său.

Totuși, Isus nu se oprește aici, ci adaugă ceva ce, cine știe de ce, este adesea uitat: „Dați și luiDumnezeu ceea ce este al Lui”. Această a doua parte este cu siguranță importantă.

Dacă prima parte leagă de credibilitate orice pretenție de a sustrage în mod nejustificat impozite statului, a doua lărgește orizontul și ne obligă să luăm în considerare mult mai multul cu care suntem datori față de Dumnezeu.

Dacă prima parte îi îndrumă pe creștini să fie cetățeni cinstiți, în beneficiul țării, a doua ne amintește că suntem creaturi copleșite de darurile lui Dumnezeu.

De fapt, această lume în care trăim nu am construit-o noi: ne-a fost dăruită. Și același lucru este valabil și pentru comoara vieții, care își găsește izvorul în Dumnezeu. Din aceasta rezultă un mod cu totul nou de a ne concepe existența, în care nu ne considerăm stăpâni, ci păzitori, cărora le-au fost încredințate bunurile pământului, pentru ca toți să poată avea o existență demnă.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

BANII, UN INSTRUMENT AL RELAȚIILOR SOCIALE

de Giuseppe Croce

Relația noastră cu banii este marcată de un fel de schizofrenie care ne face să oscilăm între sentimente și convingeri contradictorii. Pe de o parte, banii se află în fruntea preocupărilor, a motivațiilor și, poate, chiar a dorințelor ascunse care umplu zilele multora; pe de altă parte, în discursurile publice, formale sau informale – chiar și în cadrul comunității ecleziale – predomină clișeele și judecățile adesea pripite, cu tentă moralistă și de condamnare la adresa sa. „Banii, gunoiul diavolului” este o metaforă care impresionează și avertizează asupra riscului de idolatrie, dar care poate nu spune totul. Baniilor, în schimb, trebuie să li se redea „demnitatea socială”, recunoscându-le funcțiile fundamentale pe care le îndeplinesc, alături de capcanele pe care le aduc cu sine.

Banii și societatea

Banii sunt o instituție socială, o infrastructură socială, am putea spune, în măsura în care reprezintă un mijloc de legătură între oameni, chiar și între cei aflați la distanță, care nu fac parte din același cerc de prieteni, rude sau vecini. Dacă ne-am trezi să trăim singuri pe o insulă, am avea cu siguranță nevoie de hrană, de apă potabilă și de multe alte lucruri utile pentru a trăi și, pe cât posibil, a trăi bine, în timp ce nu am ști ce să facem cu banii. Numai în cadrul unei societăți banii capătă semnificație și, ba mai mult, ei înșiși contribuie la crearea și modelarea relațiilor sociale.

Datorită acestei naturi de instituție socială, banii sunt cu siguranță un mijloc ambivalent. Este un instrument puternic de relaționare, de schimburi, de construire a legăturilor și chiar de solidaritate, dar aduce cu sine și o parte de nedreptate, reflectă asimetrii de putere, vehiculează ceea ce numim păcat social. Pe de o parte, banii ne fac mai liberi din punct de vedere social, iar, pe de altă parte, pot fi un instrument de asuprire și de sclavie.

O analiză a banilor

Analiza economică ne poate ajuta să înțelegem mai bine la ce servesc banii, evitând clișeele și prejudecățile. În primul rând, banii măsoară valoarea bunurilor și a folosului, deoarece reprezintă unitatea de măsură comună prin care exprimăm prețurile. În acest fel, facilitează enorm viața de zi cu zi și sporește transparența. Fiecare știe „cât costă” un anumit bun și, prin urmare, cât valorează acel bun în raport cu orice alt bun. Această transparență face posibilă „răspunderea”, sau accountability, deoarece utilizarea resurselor economice de către o persoană, de către orice instituție publică sau privată sau de către orice comunitate devine transparentă și, prin urmare, clar controlabilă.

În al doilea rând, banii sunt mijlocul prin care efectuăm achizițiile. Fără bani, alternativa nu ar fi să renunțăm la cumpărături, ci să continuăm să le facem prin troc, adică într-un mod mult mai complicat și obositor, mai puțin transparent și chiar mai inechitabil. Banii ne sporesc posibilitățile de alegere între multiple moduri de utilizare. Aceeași sumă poate fi cheltuită pe lucruri foarte diferite, toate la fel de posibile; alegerea ne aparține. De aici rezultă, așadar, necesitatea unei utilizări conștiente a banilor. Fără conștientizare, libertatea este doar aparentă. O libertate mai mare implică însă și o responsabilitate mai mare, dacă este adevărat că, din diverse puncte de vedere, inclusiv din punct de vedere etic, diferitele utilizări ale banilor, chiar și atunci când sunt la fel de posibile și legitime, nu pot fi considerate echivalente.

În al treilea rând, banii permit conservarea valorii în timp. A pune bani deoparte, adică a economisi, ne permite să ne protejăm în fața nevoilor viitoare, atât a celor prevăzute, cât și a celor imprevizibile. Este o formă de asigurare, deși ea însăși nu este lipsită de riscuri.

O relație matură cu banii

Fiecare familie cunoaște bine semnificația acestor funcții ale banilor și le experimentează în realitatea vieții cotidiene. De-a lungul secolelor, creștinii au dezvoltat o „înțelepciune” a banilor și au învățat să-i folosească ca instituție socială. „Monti di pietà” au apărut în Italia în secolul al XV-lea, la inițiativa franciscanilor, pentru a organiza o mai bună circulație a banilor, care să permită transferul acestora în interiorul orașelor de la cei care dispuneau de un anumit surplus către cei aflați în dificultate.

În acest fel, banii au fost puși în slujba, cu inteligență, a unui scop solidarist. Revenind la zilele noastre, inventarea microcreditelor, într-un anumit sens o reeditare modernă a „monte di pietà”, premiată cu Premiul Nobel pentru economistul bengalez Muhammad Yunus, poate reprezenta o soluție pentru a scoate oamenii și comunitățile din sclavia sărăciei. Acesta constă în acordarea de împrumuturi cu sume mici de bani persoanelor sărace, care le permit să-și înceapă o afacere și să depășească barierele inițiale care le împiedică să se întrețină singure.

În multe cazuri, aceste moduri de utilizare a banilor reprezintă o soluție superioară chiar și din punct de vedere moral față de simpla pomană constând într-o masă caldă pe zi: un mic împrumut poate face posibilă inițierea unui parcurs de emancipare, în timp ce pomană perpetuează situația de sărăcie și de dependență. Uneori, ceea ce transformă oamenii în sclavi, mai mult decât lanțurile, este lipsa unei sume minime de bani.

Pe de altă parte, confirmând ambivalența banilor în relațiile sociale, împrumutul de bani și îndatorarea care decurge din acesta pot deveni ele însele o formă de sclavie, așa cum ne învață tradiția jubileului. Acesta, după cum știm bine, în contextul istoric biblic este un ansamblu de reguli care stabilește, o dată la cincizeci de ani, anularea datoriilor și eliberarea din sclavie care poate decurge din datorie. Jubileul fixează o dată în calendar, un an în care, ciclic, datoriile, la fel ca nedreptățile acumulate, sunt șterse, iar relațiile sociale au posibilitatea de a se reînnoi. Normele Jubileului, totuși, nu condamnă folosirea banilor și nici nu o abolesc, recunoscând implicit valoarea lor pozitivă. Chiar și ca comunități ecleziale, este necesar să dezvoltăm o relație matură cu banii.

Aceasta înseamnă, în primul rând, să adoptăm un stil de transparență și conștientizare în gestionarea resurselor, fie ele mici sau mari, de care dispunem. Dar trebuie să însemne și să știm să privim banii ca pe o instituție socială, să ne educăm să le recunoaștem potențialul, precum și capcanele.

PRIMA LECTURĂ

Pasajul din Isaia 45,1.4-6 ne îndeamnă să reflectăm asupra modului în care Domnul poate să acționeze chiar și prin persoane sau situații care nu recunosc în mod explicit identitatea Sa, numele Său. Pasajul din Isaia este o invitație constantă de a vedea în istorie, chiar și în cea mai veche, semnele Providenței divine.

Contextul

Textul din Isaia 45,1.4-6 este fascinant și relevant din punct de vedere teologic, deoarece reflectă gândirea așa-numitului Deutero Isaia (capitolele 40–55), un profet care a activat în timpul exilului babilonian din secolul al VI-lea î.Cr. Pericopa se încadrează în perioada exilului babilonian (587-539 î.Cr.). Cirus cel Mare, rege al persanilor, este descris ca instrumentul ales de Dumnezeu pentru a elibera Israelul. În mod surprinzător, el este numit „consacrat” (în ebraică māšîḥa, de unde provine termenul „mesia”), termen rezervat regilor din casa lui David și preoților: acesta este singurul caz din Biblie în care un suveran păgân primește acest titlu. Deutero Isaia îl consideră pe Cirus un „ales” al lui Dumnezeu pentru o misiune de mântuire.

Este vorba despre un text profetic scris pentru Israel, care poate fi înțeles în contextul global al istoriei și experienței sale religioase. Victoriile și succesele lui Cirus fac parte din planul de mântuire al Domnului și sunt, prin urmare, incluse în proiectul divin, deși Cirus însuși nu este conștient de acest lucru.

Acest pasaj arată cum Dumnezeu este pe deplin liber să conducă istoria; alegerile Sale nu pot fi judecate, chiar și atunci când sunt de neînțeles, cum este cazul aici, pentru că Se folosește de un păgân pentru a-Și mântui poporul.

Pericopa îl prezintă pe Dumnezeu luându-l de mână pe Cirus, o imagine care amintește de gestul ritual al consacrării regale: mâna dreaptă simbolizează „puterea și protecția”. Acțiunea divină îi pregătește calea lui Cirus: „porțile” care se deschid evocă cucerirea ușoară a Babilonului. Dumnezeu îl călăuzește și îl împuternicește pe un suveran străin, care nu-L cunoaște, pentru a realiza mântuirea poporului Său. Alegerea lui Cirus nu este motivată de meritele și valorile sale, de dreptatea sau credința sa, ci de „binele” lui Iacov și al lui Israel, aleși de Dumnezeu. Misiunea lui Cirus este întotdeauna subordonată planului mântuitor al lui Dumnezeu față de poporul Său. Chemarea „pe nume” conferă o demnitate și o misiune specifică: aceea de a acționa ca „eliberator”.

Textul afirmă cu tărie monoteismul: „Eu sunt Domnul și nu este altul; în afară de Mine nu este alt dumnezeu”. Este vorba despre una dintre cele mai clare declarații privind unicitatea lui Dumnezeu din întregul Vechi Testament. Chiar dacă Cirus nu-L cunoaște direct pe Domnul, va fi instruit și călăuzit de El: acest lucru demonstrează cum Dumnezeu acționează chiar și dincolo de granițele Israelului și prin mijloace neașteptate.

Pasajul din Isaia pune în evidență universalismul al misiunii divine, care se poate folosi chiar și de conducători păgâni pentru a-și împlini voia, precum și fidelitatea față de legământ, prin care, în ciuda exilului, Dumnezeu rămâne fidel poporului Său, acționând pentru eliberarea acestuia. Istoria este interpretată ca o „teofanie”: evenimentele politice, precum cucerirea Babilonului, devin locul revelației lui Dumnezeu.

A DOUA LECTURĂ

Paul ne învață stilul eclezial pe care trebuie să-l trăim în viața de zi cu zi, care se caracterizează prin recunoștință, adică prin a-I mulțumi lui Dumnezeu neîncetat pentru oamenii pe care îi întâlnim. Într-o lume marcată de prejudecăți și critici, stilul recunoștinței deschide calea către comuniune și ne ajută să recunoaștem credința, speranța și caritatea chiar și în limitele umane.

A doua lectură prezintă începutul Primei epistole către Tesaloniceni, considerată de mulți cercetători cea mai veche epistolă a lui Paul și, prin urmare, cel mai vechi text al Noului Testament, redactată în jurul anului 54 î.Cr.

Epistola începe cu trei expeditori: Paul, Silvan și Timotei, ca semn al colaborării misionare și al comunității apostolice. Comunitatea este „în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”, o formulă cu o profundă conotație teologică, care arată că identitatea creștină este înrădăcinată într-o relație vie cu Dumnezeu Tatăl și cu Domnul Isus Cristos: Dumnezeu este definit ca „Tată”, iar Isus ca „Domn și Mesia”. Salutul „har și pace” exprimă relația, unirea dintre cultura greacă (cháris, adică harul) și cea evreiască (shalom, adică pacea) și reprezintă noutatea creștină care îmbrățișează întreaga umanitate. Apostolul Paul își începe scrisoarea cu un ton plin de pasiune și recunoștință. Temele abordate în această primă parte sunt cele ale „rugăciunii” și ale „amintirii” constante a comunității, ca mărturie a afecțiunii și a caracterului central al relației spirituale.

În acest text particular transpare și este evidențiat tripticul teologic, tipic pentru Paul (a se vedea, de exemplu, celebrul text din 1Cor 13,13): credința, care generează fapte concrete; caritatea, care implică efort și sacrificiu, și speranța, care se manifestă prin statornicie.

Acestea nu sunt doar virtuți interioare, ci devin dinamici active în viața comunității. Paul afirmă că tesalonicenii sunt „iubiți de Dumnezeu” și „au fost aleși de El”. Alegerea nu este însă un elitism, conform căruia puterea se află întotdeauna în mâinile unei minorități, ci este semnul unei chemări gratuite la iubire: comunitatea creștină, de fapt, nu este rodul unui efort uman, ci se naște numai din inițiativa divină.

Evanghelia are o forță proprie și se răspândește nu doar prin cuvinte, ci prin puterea Duhului Sfânt și cu o convingere profundă, revelând eficacitatea reală a predicării; acțiunea Duhului, ca forță transformatoare, și autenticitatea vieții misionarilor, care devine mărturie vie.

Comunitatea creștină, precum cea din Tesalonic, nu este o simplă asociație religioasă, ci este „în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Cristos”, adică trăiește în relație cu Dumnezeu: toate acestea indică în mod clar că identitatea creștină este „relațională” și se bazează pe un sentiment de apartenență.

Cei trei piloni ai mărturiei creștine a comunității creștine sunt: credința, dragostea și speranța. Și astăzi, credința creștinilor devine credibilă numai dacă generează fapte, dacă caritatea se exprimă în slujire și dacă speranța devine perseverență. Simplele „cuvinte” nu sunt suficiente, ci sunt necesare semne vizibile de iubire, dreptate și credință trăită. Evanghelizarea se dovedește eficientă numai dacă izvorăște din Duhul Sfânt, astfel încât Evanghelia se răspândește nu atât prin discursuri sofisticate, cât atunci când cel care o vestește o trăiește „cu convingere”, lăsându-se călăuzit de Duhul Celui Înviat: comunitatea este credibilă atunci când întruchipează ceea ce mărturisește.

EVANGHELIA

Acest pasaj evanghelic se încadrează în strategia narativă care conduce la relatarea patimilor, morții și învierii lui Isus. Farizeii și irodienii inițiază un dialog cu Isus pentru a-i întinde o capcană, pentru a-l pune la încercare. Răspunsul lui Isus subliniază în mintea cititorului imaginea Învățătorului înțelept, care mută atenția de la o simplă monedă către Dumnezeu, plasând astfel întregul context în Tora, învățătura divină cu care Evanghelia după Matei se confruntă în mod continuu.

Contextul

Versetele din Evanghelia după Matei (22,15-21), care sunt citite în această a 29-a duminică din Timpul de peste an, fac parte dintr-o strategie narativă generală, care prezintă misterul pascal al lui Isus, de la Mt 16,21 până la 28,20. Această parte a relatării lui Matei (21,1–25,46) se concentrează asupra misiunii protagonistului la Ierusalim, într-o alternanță între în interiorul și în afara Templului. Parcursul narativ al acestei unități literare se desfășoară de-a lungul următoarelor etape: intrarea în Ierusalim (21,1-11); în interiorul Templului: casa de rugăciune (21,12-14); în interiorulTemplului: dialogul cu adversarii (21,15-16);în afara Templului: dialogul cu ucenicii (21,17-22); în interiorul Templului: dialogul cu adversarii (21,23–22,46); în interiorul Templului: discursul adresat mulțimilor și ucenicilor săi (23,1-39); în afara Templului: dialogul cu ucenicii (24,1–25,46).

Dialogul dintre Isus și ucenicii fariseilor cu irodienii, adversarii săi, se desfășoară, așadar, în interiorul Templului, iar acest cadru are o semnificație profundă în narațiunea lui Matei, aflată într-un dialog și o confruntare continuă cu matricea evreiască a Scripturilor lui Israel, în special cu Tora.

Capcana întinsă lui Isus

În cercul dușmanilor lui Isus, tocmai fariseii se disting și, într-adevăr, reapar în narațiunea lui Matei (v. 15). Fariseii țin un sfat (symbúlion élabon) cu scopul de a-i întinde o capcană protagonistului, încercând să-l prindă în greșeală în discursurile sale. Verbul „a pune la capcană” (paghidéuō) este extrem de rar: apare o singură dată, aici în Mt 22,15, în tot Noul Testament și de două ori în Biblia greacă a Septuagintei; chiar și expresia „în cuvânt” (en lógo), redată prin „în discursurile sale”, apare doar aici. Nu este prima dată când fariseii se adună în consiliu cu un scop negativ: deja în Mt12,14 se spunea: „Însă, ieșind afară, fariseii au ținut sfat (symbúlion élabon) împotriva Lui, ca să-L omoare”. Fariseii, pentru a-și atinge acest obiectiv, își trimit discipolii împreună cu erodienii (v. 16). Mențiunea despre erodieni este unică în întreaga Evanghelie: aceștia apar, de fapt, doar aici. Această delegație îi adresează Învățătorului o întrebare, dar, înainte de a o formula, prefațează cu o introducere deosebită. Trebuie remarcat, în primul rând, faptul că aceștia se adresează lui Isus cu apelativul „Învățător” (didáskale).

Identitatea protagonistului

Declarația lor are implicații extrem de importante pentru cititor: „Învățătorul, știm că ești sincer și că predici calea lui Dumnezeu conform adevărului. Tu nu te temi de nimeni, pentru că nu ții cont de fața nimănui” (v. 16). Definirea interlocutorului ca „cel adevărat” (alēthēs) este unică în întreaga Evanghelie. Identitatea protagonistului este, așadar, aceea a „adevărului”, iar acest concept este întărit de activitatea principală a lui Isus în Evanghelia după Matei: aceea de a învăța, evidențiată de verbul „a învăța” (didáskō). Expresia: „calea lui Dumnezeu” (hē hodós toú theú) este singulară în întreaga Evanghelie, la fel ca și termenul feminin „adevăr” (alēthéia).

Formula „spune-ne părerea ta” (v. 17a) precede întrebarea, care se află în centrul pasajului: „Este îngăduit să dăm impozitul lui Cezar sau nu?” (v. 17b). Numele „Cezar” (Kaisar) apare doar aici în întreaga Evanghelie.

De la Cezar la Dumnezeu

Naratorul califică imediat intenția celor care pun această întrebare, informând cititorul că Isus răspunde conștient („cunoscând”) răutatea lor: expresia „răutatea” (hēponēría) apare doar în această pericopă în întreaga Evanghelie. Răspunsul lui Isus este o contraîntrebare care îi definește pe interlocutorii săi (v. 18). Frecvența verbului „a pune la încercare” (peirázō) în Evanghelie (de șase ori) permite înțelegerea simțământului definiției date de protagonist cu privire la acțiunea adversarilor săi. Termenul puternic „ipocriți” (hypokritái) se află, de asemenea, în poziție finală, și deci cu caracter emfatic, în fraza rostită de Isus (v. 18c). Protagonistul cere să i se arate moneda pentru tribut (termenul neutru „monedă”, nómisma, apare doar aici în Noul Testament) și i se prezintă un „denar”. „Talentul”, monedă care putea fi de aur sau de argint, cântărea aproximativ 34,272 kilograme, în timp ce „denarul”, de obicei de argint, doar 3,85 grame; „talentul” roman echivala cu 6.000 de „denari”. Imediat după aceea, Isus le adresează ascultătorilor săi încă o întrebare. Răspunsul primit („al lui Cezar”) arată clar intenția didactică a Învățătorului, pentru ca cei care ascultă, inclusiv cititorul, să înțeleagă semnificația imperativului său final: „Dați deci ce este al lui Cezar lui Cezar și ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu”. Nota finală a naratorului se oprește asupra motivului literar al „uimirii”, subliniind ieșirea din scenă a antagonistilor (v. 22).

Mesajul

Acest episod are loc în Ierusalim, cu puțin timp înainte de patimile, moartea și învierea lui Isus. Protagonistul întregii povestiri este supus observației atente a adversarilor săi, care caută un pretext pentru a-l discredita public, a-l aresta și a-l elimina. Fariseii (rigoriști religioși) și irodienii (colaboratori ai lui Irod, deci filo-romani) se unesc pentru a-l pune pe Isus în dificultate, „cu spatele la zid”. Dacă ar răspunde: „Da, trebuie să plătim impozitul”, Isus și-ar pierde credibilitatea în fața poporului, care nu suportă dependența politico-religioasă față de ocupantul roman; dacă, în schimb, ar răspunde: „Nu, nu trebuie să plătim”, ar putea fi acuzat de răzvrătire împotriva autorității politice. Această colaborare între două grupuri, de obicei opuse, arată gravitatea amenințării pe care Isus o reprezintă pentru establishment, dar acesta din urmă demască imediat intenția care se ascunde în spatele întrebării adversarilor săi, numindu-i „ipocriți”, adică cei care se ascund în spatele (hypo-) unei măști, care susțin o parte, care joacă un rol, care se prefac: sunt, așadar, niște „actori”. Isus cere o monedă de impozit, care era o monedă romană cu efigia lui Tiberiu Cezar, asociată cu inscripția de divinizare: „Tiberiu Cezar, fiu al divinului August”. Pentru un evreu practicant, a purta asupra sa o astfel de monedă constituia deja o acțiune negativă, contrară Torei, deoarece banii romani erau un simbol al idolatriei și al dominației păgâne. Răspunsul lui Isus este, în sine, genial: trebuie să restituim „ceea ce se cuvine” și, prin urmare, moneda care aparține autorității lui Cezar, dar care nu valorează mai mult decât materia din care este făcută, și trebuie să restituim lui Dumnezeu ceea ce îi aparține, adică omul, creat după chipul Său (Gen 1,27). Isus, așadar, nu neagă legitimitatea unei autorități civile, ci afirmă cu tărie superioritatea autorității lui Dumnezeu. Adevărata problemă nu este fiscală, ci teologică și existențială: cui aparține viața noastră?

Dumnezeu și Cezar nu se află la același nivel: ceea ce aparține lui Dumnezeu (adică totul, în ultimă instanță) nu poate fi redus la logici politico-monetare. Isus respinge logica compromisurilor ideologice: el nu este, de fapt, nici zelot (împotriva Romei), nici colaboracionist (cu Roma), ci, în calitate de Învățătorul și evreu pios, propune o cale a fidelității radicale față de Dumnezeu. Omul este „chipul lui Dumnezeu” și nu „al lui Cezar”: nicio putere politică umană nu poate, prin urmare, să revendice o stăpânire absolută asupra persoanei.

Acest pasaj ridică câteva aspecte: cel „politic”, conform căruia creștinul trăiește într-adevăr în societate, respectându-i legile, dar fără a idolatriza puterea sau sistemele economice; cel etic, care cere să discernem ce aparține cu adevărat lui Dumnezeu (valorile, conștiința, viața, familia, dreptatea); și, în sfârșit, aspectul spiritual, care îi reamintește continuu omului că este purtător al chipului lui Dumnezeu și nu un idolatr al banilor sau al puterii.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 580/octombrie-noiembrie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Pieter Paweł Rubens, Banul de tribut

Hits: 10