„A cere cu credință” – Meditație pentru Duminica a XX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XX-A DE PESTE AN

16 AUGUST 2026

A CERE CU CREDINȚĂ

de Jose Antonio Pagola

Rugăciunea de cerere a fost obiectul unor critici intense de-a lungul acestor ani. Omul ilustrat al epocii moderne se rușinează să adopte o atitudine de implorare în fața lui Dumnezeu, deoarece știe că Dumnezeu nu va modifica cursul natural al evenimentelor pentru a-i îndeplini dorințele.

Natura este „o mașinărie” care funcționează conform unor legi naturale, iar omul este singura ființă care poate acționa și transforma, și doar parțial, lumea și istoria, prin intervenția sa.

Astfel, rugăciunea de cerere este lăsată deoparte pentru a sublinia importanța altor forme de rugăciune, precum lauda, mulțumirea sau adorarea, care se pot armoniza mai bine cu gândirea modernă.

În alte cazuri, acest dialog implorator al creaturii cu Creatorul său este înlocuit de meditație sau de cufundarea sufletului în Dumnezeu, misterul suprem al existenței și izvorul întregii vieți.

Cu toate acestea, rugăciunea de implorare, atât de controversată din cauza posibilelor neînțelegeri, este de o importanță capitală pentru a exprima și a trăi, din credință, dependența noastră de creatură față de Dumnezeu. Nu este de mirare că însuși Isus a lăudat credința mare a unei femei simple care știa să-I ceară ajutorul cu insistență. Pe Dumnezeu îl putem invoca din orice situație. Din fericire și din adversitate; din bunăstare și din suferință.

Bărbatul sau femeia care își îndreaptă rugămintea către Dumnezeu nu crede într-un Dumnezeu care provoacă răul și distruge viața. Nici nu se adresează unui Dumnezeu apatic sau indiferent față de suferința creaturilor Sale, ci unui Dumnezeu care poate ieși din ascunzătoarea Sa și-și poate manifesta apropierea față de cei care Îl imploră.

Pentru că despre asta este vorba. Nu despre a-L folosi pe Dumnezeu pentru a ne atinge scopurile egoiste, ci despre a căuta și a cere apropierea lui Dumnezeu în acea situație. Iar experiența apropierii de Dumnezeu nu depinde exclusiv, nici măcar în primul rând, de intervenția Sa favorabilă.

Credinciosul poate experimenta în multe feluri apropierea de Dumnezeu, indiferent de modul în care se rezolvă acea problemă. Să ne amintim de înțeleapta avertizare a Sfântului Augustin: „Dumnezeu îți ascultă chemarea dacă Îl cauți pe El. Nu te ascultă dacă, prin El, cauți altceva”. Acesta nu este momentul împlinirii definitive. Răul nu este învins în totalitate. Cel care se roagă trăiește contradicția dintre nenorocirea pe care o îndură și mântuirea definitivă promisă de Dumnezeu.

De aceea, orice rugăciune și cerere concretă adresată lui Dumnezeu rămâne întotdeauna înconjurată de acea mare rugăciune pe care ne-a învățat-o chiar Isuse: „Vină la noi Împărăția Ta”, Împărăția mântuirii și a vieții veșnice.

O CREDINȚĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ

de Roberto Laurita

Miracolele pe care le săvârșește Isus nu sunt făcute în primul rând pentru a-și revela identitatea și pentru a o face cunoscută tuturor. Mai mult decât un semn al puterii Sale, ele sunt un semn al iubirii Sale. Dar pentru ca această iubire să poată interveni și să schimbe viața unei persoane, aceasta trebuie să o primească cu credință. Această încredere este cea care îi permite lui Dumnezeu să pătrundă într-o existență pentru a o transforma.

În această logică își găsesc explicația cuvintele și atitudinile lui Isus care astăzi, în relatarea evanghelică, par la prima vedere derutante. Isus pune la încercare credința acelei femei canaanite. De fapt, în tot pasajul există aproape un contrast între cuvintele și atitudinile femeii și cele ale lui Isus. Și tocmai acest contrast creează un fel de nedumerire în rândul cititorilor.

Femeia nu vorbește pur și simplu, ci strigă. Strigă o nevoie disperată de ajutor („Ai milă de mine”), dar strigă și un fel de mărturisire de credință. Ea îl recunoaște pe Isus ca fiind „Domnul”, „fiul lui David”, adică Mesia…

Și care este reacția lui Isus? „Niciun cuvânt nu i-a adresat”. Apostolii îl îndeamnă să facă ceva, pentru că sunt deranjați de această femeie care îi urmărește. Iar Iisus răspunde sec: „Nu am fost trimis decât la oile rătăcite ale casei lui Israel”.

În acest moment, femeia reia, se apropie și face un gest care arată că, pentru ea, Învățătorul nu este un om oarecare: „s-a aruncat la pământ” . Apoi își lansează rugămintea: „Doamne, ajută-mă!”. Dar și de data aceasta Isus dă dovadă de o asprime neobișnuită. Pare chiar că își însușește limbajul disprețuitor cu care evreii îi numeau pe păgâni: „câini”:  „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci cățeilor”.

Dar femeia, deși tratată astfel – pusă la încercare –, nu se dă bătută: „Adevărat, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.

Se conturează astfel imaginea mamei care se dedică cu totul – cu inima, cu mintea, cu credința – pentru vindecarea fiicei sale. Ea preia aceeași expresie a lui Isus („cățeii”), dar o întoarce în favoarea sa.

În fața tuturor acestor lucruri, Isus pare aproape să se predea și își exprimă toată uimirea, mirarea: «Femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum dorești».

Și noi, astăzi, suntem invitați să ne minunăm împreună cu Isus Cristos și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că nu ne lipsește „păgânii” a căror credință este magnifică, mare. Evreilor din comunitățile sale, convertiți la Cristos, Matei le oferă un exemplu care ar putea să le deranjeze: chiar și cei care nu sunt evrei, considerați impuri, sunt destinatari ai Evangheliei și ai mântuirii. Același mesaj se adresează, desigur, și nouă.

Și ne îndeamnă nu la suspiciune, ci la uimire. Câți convertiți la credință, fie din tinerețe, fie la maturitate, provenind din cele mai diverse țări și culturi, ne impresionează prin credința lor îndrăzneață, prin speranța lor solidă, prin caritatea lor fără limite!

FEMEIA, O NOUĂ PERSPECTIVĂ PENTRU BISERICĂ

de Simona Segoloni Ruta

Pasajul despre femeia cananeană (în versiunea lui Matei) sau siro-feniciană (în versiunea lui Marcu) poate constitui un punct de plecare pentru a reflecta asupra femeilor în Biserică, chiar dacă textul se referă la altceva. La urma urmei, în acest pasaj, chiar Isus însuși demonstrează că are o atitudine prejudicioasă față de această femeie păgână: mântuirea nu poate fi pentru ea, pâinea este doar pentru cei care pot fi considerați fii, iar ea nu se numără printre aceștia. Ceva asemănător i se întâmplă lui Petru când se află în fața lui Corneliu (capitolul 10 din cartea Faptele Apostolilor): nu credea că este posibil ca Duhul Sfânt să coboare și asupra păgânilor, dar apoi trebuie să-și dea seama (și așa le va explica în capitolul 11 celor care îi cer socoteală pentru că a botezat păgâni) că Dumnezeu nu face deosebire între oameni, ci Îi este plăcut oricine propovăduiește dreptatea. Mi se pare că această aceeași prejudecată poate fi regăsită în Biserică atunci când, privind femeile credincioase, se consideră că ele nu pot avea anumite haruri sau că nu ar trebui să aibă anumite responsabilități. În realitate, nu avem motive să afirmăm acest lucru; sunt perspective cu totul prejudicioase și nefondate.

Faptul că Dumnezeu nu face discriminare între oameni și își dăruiește Duhul oricui, realizând în el sau în ea daruri, haruri, slujiri, mărturie și chiar martiriu, este ceva bine stabilit în tradiția Bisericii, și totuși nu ne dăm seama cât de contradictorie este, în raport cu acest lucru, repetarea anumitor stereotipuri sau constrângeri în care participarea femeilor la viața Bisericii era limitată în trecut din motive culturale. Contradictorie pentru noi și un scandal pentru toți cei care ne privesc și ne văd ca fiind discriminatori și sexiști.

Se perpetuează cuvinte și practici care nu își au rădăcinile în Evanghelie, ci în sistemul de valori al unor societăți din alte vremuri, organizate după roluri rigide de gen și, mai ales, după ierarhii care le consideră pe femei marginale, supuse, secundare.

Toate acestea constituie un obstacol în calea acceptării Evangheliei de către oamenii (în special de către femei) din zilele noastre, dar reprezintă un obstacol și pentru propovăduirea și realizarea dreptății între ființele umane, cauză căreia Biserica i s-a dedicat dintotdeauna.

Ne regăsim, așadar, din nou în situația evocată de povestea femeii cananeene: o privire plină de prejudecăți pare să-i blocheze accesul la viață. Poate că ne scandalizează faptul că această privire vine din partea Domnului, dar în loc să încercăm interpretări care să ne liniștească (cum ar fi ideea că Isus Cristos s-a prefăcut în mod strategic că nu vrea să o vindece pe fiica femeii), am putea contempla libertatea lui Cristos: El nu este legat de prejudecățile și convingerile sale (pe care le-aș numi inevitabile pentru orice ființă umană și, prin urmare, chiar și pentru El, cu excepția cazului în care umanitatea Sa ar fi fost fictivă), ci este deschis față de ceea ce Tatăl îi arată în istorie și în fapte. Am putea spune că credința acestei femei, ale cărei rădăcini se adâncesc în iubirea pentru fetița sa, este semnul prin care Isus își dă seama că mântuirea se află deja dincolo de granițele Israelului.

Un semn pentru Biserică (deja Ioan al XXIII-lea o numea astfel în enciclica Pacem in terris, în îndepărtatul an 1963), un semn al vremurilor trasat de Duhul Sfânt în istoria umanității, este intrarea femeilor în viața publică, dorința și angajamentul lor ca ceea ce sunt să dea roade nu doar în anumite domenii, ci în toate cele în care umanitatea lor va găsi modalități de a înflori. Cuvinte cu autoritate, cercetare, știință, leadership, predicare: toate acestea devin spații de viață pentru femei, fără ca grija și relațiile să înceteze să mai fie în centrul atenției lor. Așa cum femeia cananeană se oprește în fața lui Isus cu credința ei autoritară și iubitoare, cu înțelepciunea izvorâtă din experiența trăită și sintetizată atât prin ascultarea vocilor despre El, cât și prin faptul de a-L avea în fața ei, la fel, toate aceste femei se opresc în fața Bisericii, în interiorul Bisericii, și, prin experiențele lor competente, pasionate și orientate spre celălalt, caută recunoaștere și oferă harurile primite, în fața cărora Biserica nu-și poate permite nicio discriminare și nicio umilire.

Multe femei trăiesc astfel. Poate că acest semn al timpurilor ar trebui să zguduie conștiința eclezială, dacă nu vrem să riscăm să irosim darurile lui Dumnezeu și chiar să dăm prilej de scandal.

Poate că am putea să ne amintim că întâlnirea cu femeia cananeană l-a determinat pe Isus să înmulțească pâinea nu doar pentru iudei (o făcuse deja), ci și pentru păgâni (a doua înmulțire a pâinilor în afara granițelor Israelului are loc tocmai după întâlnirea cu ea), așa cum am putea aminti că experiența lui Petru cu Corneliu a devenit punctul central al deciziei luate de Adunarea din Ierusalim de a-i primi pe păgâni, deoarece aceasta a fost făcută posibilă tocmai prin intervenția lui Petru, în care ceea ce a înțeles el în fața lui Corneliu este crucial.

Decizia Adunării din Ierusalim a schimbat întreaga structură eclezială și însăși forma acesteia, distingând-o clar de cea iudeo-creștină. A fost nevoie de curaj și libertate, dar era necesar și s-a făcut.

Poate că astăzi momentul nu este prea diferit, poate că este momentul să ne confruntăm cu Duhul care coboară asupra tuturor și să recunoaștem că Dumnezeu nu face discriminare între oameni și, prin urmare, nu face discriminare nici față de femei. Poate că este momentul să analizăm istoria și să avem curaj.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură  Is 56,1.6-7

Proclamația așa-numitului „Al treilea Isaia”, din care citim astăzi începutul, este foarte clară: Domnul îi umple de bucurie pe străini și, dintre aceștia, va alege preoți leviți. Complexitatea textului necesită o lectură atentă, care să distingă imperativul de deschidere de promisiunea Domnului, până la încheierea de efect cu noul nume al casei Domnului.

A doua lectură Rom 11,13-15.29-32

Acest fragment este o celebrare a universalității mântuirii care, pornind de la Abraham, se revarsă ca binecuvântare asupra tuturor popoarelor pământului. Cu toate acestea, Paul nu ignoră faptul că rădăcina care susține pomul Bisericii este evreiască și îl definește pe Cristos ca slujitor al celor tăiați împrejur.

Evanghelia Mt 15,21-28

Întâlnirea lui Isus cu femeia cananeană se împarte în două scene: reacția lui Isus față de ucenicii săi și dialogul lui Isus cu femeia. Să se pună în evidență schimbarea de perspectivă și exclamația finală a lui Isus (subliniată de semnul exclamării!). Este indispensabil să depășim barierele înguste ale comunităților pentru a vesti tuturor popoarelor Evanghelia Împărăției.

PRIMA LECTURĂ

Ultima parte a sulului lui Isaia (care începe cu această pagină) pune un accent deosebit pe aspectul universalității: Dumnezeu este Dumnezeul tuturor. Mântuirea și dreptatea Sa se manifestă chiar și față de categoriile considerate în mod tradițional ca fiind excluse din cultul templului.

Dumnezeu Însuși este cel care vorbește; textul capătă astfel cea mai mare autoritate. Cuvântul lui Dumnezeu începe evidențiind o mișcare de reciprocitate în relația dintre El și omenire: pe de o parte, oamenii sunt invitați să „practică dreptatea”, pe de altă parte, El declară că „dreptatea Sa este pe cale să se reveleze” (v. 1). În Biblie, dreptatea înseamnă a rămâne fidel unei relații: dacă Dumnezeu este fidel promisiunilor făcute poporului Său, făcându-Se prezent în istorie, poporul este chemat să fie fidel lui Dumnezeu, rămânând înrădăcinat în Tora. Textul nostru, însă, afirmă cu tărie (așa cum este caracteristic literaturii profetice) că această relație reciprocă nu este apanajul exclusiv al Israelului: străinul nu trebuie să se simtă exclus!

Diferitele imagini legate de cultul evreiesc (sabatul, muntele sfânt, templul, holocausturile și sacrificiile) ar putea fi înțelese pur și simplu ca o integrare a străinilor în comunitatea cultică a lui Israel; dar este probabil ca oracolul să se refere mai degrabă la un context escatologic. De fapt, chiar și Isus va da acestui text o interpretare de acest fel, pentru a-și justifica gestul violent împotriva vânzătorilor și a schimbătorilor de bani din templu (cf. Mt 21,13). Dacă cultul este locul simbolic în care relația om-Dumnezeu capătă cea mai mare semnificație (chiar dacă, desigur, această relație nu se limitează la contextul liturgic, ci se extinde la orice domeniu al vieții), profetul decide să folosească imagini cultice pentru a reprezenta împlinirea istoriei umane, caracterizată de plenitudinea relațiilor; în acea zi, diferențele nu vor mai fi un obstacol în calea coexistenței pașnice, iar fraternitatea universală se va manifesta pe deplin în comuniunea tuturor cu Domnul.

A DOUA LECTURĂ

Chiar și Paul reflectează asupra dimensiunii istorice a mântuirii, identificând o legătură minunată între credincioșia lui Dumnezeu și alegerile libere (nu toate corecte) ale oamenilor. Aici, însă, nu este vorba mai mult despre acceptarea păgânilor, ci mai degrabă despre reintegrarea acelei părți a poporului Israel care s-a închis față de Evanghelie.

Universalismul evanghelic se evidențiază cu tărie în reinterpretarea istoric-salvifică pe care o face Paul pornind de la atitudinea iudeilor și a păgânilor („neamurile”) față de vestire. Nu tot Israelul a recunoscut în Cristos împlinirea istoriei; tocmai această „neascultare” parțială, care de fapt i-a exclus de la mântuirea Evangheliei, i-a împins cu și mai mult elan pe Paul și pe tovarășii săi să vestească Paștele lui Cristos neamurilor, împlinind astfel misiunea pe care Dumnezeu le-o încredințase (cf. Gal 1,16). Astfel, în timp ce o parte din Israel rămânea în afară, credința se răspândea dincolo de granițele naționale înguste, datorită și alegerilor greșite ale oamenilor, pe care Dumnezeu știe însă să le readucă întotdeauna pe calea binelui („respingerea lor a fost o împăcare a lumii”: Rom 11,15).

Dar dacă Dumnezeu este drept, El va rămâne fidel și legământului făcut cu poporul Său; așa cum a arătat acum milă față de păgâni (folosindu-Se de neascultarea unor evrei), tot așa – Paul este convins de aceasta – El va arăta milă față de întregul popor evreu, care va fi mântuit după modalități pe care numai Dumnezeu, în providența Sa, le cunoaște („ce va fi reîntoarcerea lor, dacă nu o înviere din morți?”: v. 15).

EVANGHELIA

Misiunea istorică a lui Isus se desfășoară în conformitate cu planul divin, legat de alegerea poporului Israel: integrarea păgânilor în credință se va realiza prin intermediul poporului evreu. Însă credința unei femei străine îl determină pe Isus să-și revizuiască atât propriile perspective culturale, cât și modul în care se supune voinței lui Dumnezeu.

Depășirea granițelor

Biblia, deși este un text foarte vechi și puternic marcat din punct de vedere socio-religios, abordează adesea tema străinului și a celui diferit. Pe de o parte, nu se ascunde teama față de diferențele etnice, culturale și religioase (este suficient să ne gândim la tema interzicerii căsătoriilor mixte, deoarece se credea că soțiile străine aduceau cu ele cultul unor zeități străine), pe de altă parte, chiar și străinului care trăiește în mijlocul poporului lui Israel i se garantează drepturile fundamentale (cf. Lev 19,33-34).

Se evidențiază figuri exemplare de femei și bărbați străini: Rut moabita, Naaman sirianul, văduva din Sarepta din Sidon; poporul însuși nu trebuie să uite că și el a fost străin în țara Egiptului și, în ciuda diversităților, există o fraternitate universală care leagă toate popoarele și care își are rădăcinile în credința în Dumnezeu, creatorul tuturor.

A depăși granițele, biruind rezistențele dictate de diversitate, este un aspect important al alegerii lui Israel: Dumnezeu i-a promis lui Abraham că va fi o binecuvântare pentru toate neamurile (cf. Gen 12,3), iar poporul lui Dumnezeu a fost ales ca păstrător al legământului nu pentru că era cel mai bun dintre toți (cf. Dt 7,7-8), ci pentru a putea îmbrățișa misiunea de a-i conduce pe ceilalți popoare la credința în Dumnezeul viu și adevărat (cf. Zc 8,23). Însă, a ieși din limitele proprii cere efort: chiar Isus – pe deplin integrat în cultura vremii sale – ne arată astăzi o anumită reticență. Este adevărat că procesul istoric-mântuitor (așa cum reiese clar din Evanghelia de astăzi) avansează treptat; dar calea lui Dumnezeu nu poate să nu treacă prin zonele incomode ale întâlnirii și ale confruntării.

Elementul simbolic al traversării lacului și al mersului „pe celălalt mal” (cf. Evanghelia de duminica trecută: Mt 14,22.34) îl introduce pe cititorul lui Matei într-o trecere necesară de realizat, într-o anumită forță pe care trebuie să o exercităm față de propriile noastre scheme prea înrădăcinate.

Acest lucru reiese clar în 15,1-20, unde Isus, încă pe teritoriul Galileei, discută cu unii farisei și cărturari despre poruncile lui Dumnezeu și despre tradiția fariseică: ce este cu adevărat esențial? Când tradiția nu se înrădăcinează în principiile care stau la baza poruncilor lui Dumnezeu, ea riscă doar să fie orientată spre apărarea pozițiilor de putere sau a siguranțelor oamenilor. Dimpotrivă, voința lui Dumnezeu, dacă este căutată cu stăruință și cu intenții drepte, cere uneori să se revizuiască chiar și unele poziții învechite.

Reflecțiile lui Isus riscă să-i scandalizeze pe conservatorii din Israel (15,12: „Știi că fariseii, auzind acest cuvânt, s-au scandalizat?”); unele certitudini și rigidități religioase încep să se clatine.

Cititorul este astfel pregătit să-l urmeze pe Isus, care acum depășește granițele și din punct de vedere geografic, îndreptându-se spre nordul Galileei, către „zona Tirului și a Sidonului” (15,21). Cele două orașe feniciene apar adesea în literatura profetică ca reprezentante ale națiunilor păgâne (Is 23; Ier 47,4; Zac 9,2-3), caracterizate de mândrie și aroganță care le împiedică să se deschidă către revelația lui Dumnezeu. Chiar cuvintele lui Isus din Mt 11,21-22 evidențiaseră această trăsătură proverbială a celor două orașe. Cu toate acestea, închiderea lor nu este privită de El ca un cuvânt definitiv; dimpotrivă, orașele de pe malul lacului Gennesaret (Betsaida, Corazin și Cafarnao), martori ai unor minuni mari, sunt, de fapt, mult mai închise. Femeia care intră acum în scenă (etichetată imediat cu o atribuire, „cananeancă”, care evocă vechii dușmani ai Israelului și practicile lor păgâne și idolatre) este o reprezentantă demnă a acestor teritorii: este străină și păgână, dar nu se teme să se apropie și să recunoască Învățătorul Israelului.

Un Isus ciudat de rigid

Povestirea minunii vindecării fiicei femeii se bazează pe trei mici schimburi de replici: între femeie și Isus (vv. 22-23a), între ucenici și Iisus (vv. 23b-24) și din nou între femeie și Iisus (vv. 25-28). La orice dată, nu Iisus este cel care ia inițiativa: el pare ciudat de pasiv, închis și reticent.

Prima sa reacție la strigătul de rugă al femeii este o tăcere respingătoare: se pare că ea nu este considerată nici măcar demnă de un răspuns (v. 23a). Cititorul, obișnuit cu compasiunea și îngăduința lui Isus față de cererile celor care suferă, rămâne uimit în fața acestei închideri. Urmează intervenția ucenicilor („ascult-o, pentru că ne urmărește strigând”: v. 23b), care în sine este ambiguă: imperativul apólyson ar trebui, de fapt, tradus mai bine prin „dă-i drumul” și ar putea fi interpretat ca fiind dictat de singura dorință de a scăpa de ea (similar cu 14,15: «Trimite mulțimea să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare»). Isus, însă, interpretează invitația lor ca pe o mijlocire în favoarea femeii și își motivează reticența cu o afirmație cu caracter istoric-salvific («Nu am fost trimis decât la oile rătăcite ale casei lui Israel»: v. 24). Aceasta corespunde indicațiilor date de Isus pentru misiunea celor Doisprezece („Să nu mergeți printre păgâni și să nu intrați în cetățile samaritenilor; îndreptați-vă mai degrabă către oile rătăcite ale casei lui Israel”: 10,5-6), însă nu se potrivește – un alt element care stârnește uimire – cu atitudinile sale la alte prilejuri (cf. centurionul păgân căruia i-a împlinit rugămintea în 8,5-11). În cele din urmă, la insistența femeii, Isus răspunde cu o zicală metaforică care conține o adevărată jignire (v. 26): „câini” era denumirea pe care păgânii o primeau pe un ton disprețuitor, iar acest termen, în tradiția biblică, este rezervat dușmanilor (cf. și Fil 3,2; Ap 22,15).

Diminutivul („cățeluși”, cu referire la câinii de casă și nu la cei vagabonzi) atenuează puțin violența, dar contrastul față de „fiii” este totuși foarte puternic. Isus nu ar putea fi descris cu mai multă asprime; era cu adevărat ferm convins de necesitatea de a urma pașii corecti: el considera că mai întâi Evanghelia trebuia vestită „oilor pierdute ale casei lui Israel” (10,6; 15,24) și abia apoi „tuturor popoarelor” (28,19). De fapt, cei unsprezece – lucru pe care nu trebuie să-l uităm – care în prima Evanghelie reprezintă restul poporului credincios al lui Israel (cf. 19,28), vor fi cei care, după Paște, vor răspândi vestirea în mod universal. Astfel se va împlini pentru Israel simțământul alegerii sale. Dar atunci, ne-am putea întreba, de ce a decis totuși Isus să se aventureze pe teritoriul Tirului și al Sidonului? Poate pentru că, indiferent de planul de mântuire al Tatălui, nu ne putem sustrage de la întâlnire și de la confruntare.

Credința care topește duritatea

Atitudinea femeii este cea care îl determină pe Isus să-și revizuiască propriele decizii și să-și lărgească orizontul viziunii sale istorico-salvifică, însă fără ca aceasta să-și piardă din valoare. Femeia se află într-o atitudine constantă de rugăminte (strigă, se apropie, se prosternează). Este surprinzător faptul că o păgână folosește un titlu mesianic: „Doamne, fiu al lui David” (15,22). Este posibil ca această denumire să se refere pur și simplu la Solomon, fiul lui David care a rămas în istorie pentru înțelepciunea și cunoștințele sale (care, în tradiția iudaică, se întindeau de la botanică la astrologie, de la medicină la magie); în acest caz, cererea ar face apel la darurile de vindecare ale lui Isus, noul Solomon (cf. și 9,27 și 20,30). Însă poate însă că putem înțelege acest titlu și într-un sens puternic mesianic; femeia recunoaște, de fapt, distincția dintre rolurile păgânilor și ale poporului Israel. Ea acceptă de bunăvoie chiar și jignirea și nu are nicio reținere în a aplica metafora câinilor și a copiilor la situația sa specifică. Se vede astfel o mare umilință din partea ei, care totuși nu renunță să apeleze la mila lui Isus.

A lua pâinea de la copii ar fi, într-adevăr, o nedreptate; dar aici copiii nu sunt privați de nimic, în timp ce, în același timp, câinii pot fi săturați cu ceea ce cade de la masă (v. 27).

Imaginea, în viziunea femeii, se îmbogățește astfel cu trăsătura abundenței mesei (este atât de mult pâine încât ceea ce cade din greșeală este suficient pentru a hrăni animalele domestice). Așa este și mântuirea lui Dumnezeu: El nu este zgârcit în a o dărui, ci o oferă din belșug. În Evanghelia după Matei, Isus a făcut adesea referire tocmai la mărinimia inimii lui Dumnezeu, care are grijă de creaturile Sale (6,26-32), deschide ușa celui care bate și dă celui care cere (7,7-11). La această mărinimie a lui Dumnezeu face apel femeia: mântuirea ei nu poate fi decât universală.

În fața acestei credințe atât de umile și curajoase, Isus îi asigură (v. 28) că dorința ei se va împlini (chiar și în cazul centurionului păgân, Isus s-a bazat tocmai pe credința acestuia: cf. 8,10).

Un text care trădează o tensiune

Finalul fericit al povestirii noastre, totuși, nu trebuie să ne facă să trecem prea ușor cu vederea tensiunile textului. Dacă personajul lui Isus este conturat într-un mod atât de inedit, este evident că intenția autorului este aceea de a impresiona cititorul, astfel încât acesta să-și pună întrebări. Isus, trimis ca Mesia al Israelului, și-a luat în serios propria misiune în beneficiul poporului ales (lăsând ca Israelul credincios să o extindă către națiuni); cu toate acestea, el a manifestat și mântuirea universală a lui Dumnezeu prin ascultarea rugăciunilor centurionului și ale femeii canaanite.

În această tensiune se conturează probabil cele două curente ale comunității creștine antice: acei iudeo-creștini care tindeau să limiteze misiunea lui Cristos doar la sfera iudaică sunt invitați să îmbrățișeze ideea că mântuirea lui Dumnezeu nu poate fi limitată sau restrânsă; toți se pot bucura de ea fără ca nimic să le fie luat celor care au primit-o deja ca dar. Pe de altă parte, păgânii care au îmbrățișat credința sunt chemați să recunoască faptul că, în planul înțelept al lui Dumnezeu, Israelul a fost primul destinatar al trimiterii lui Isus și, prin urmare, ei au ceva de învățat de la Israel.

Este probabil ca aceste două aspecte ale Bisericii să continue să coexiste mutatis mutandis și în zilele noastre. Cuplul „misiune către Israel / universalism” ar putea fi astăzi exprimat în alți termeni (cum ar fi, de exemplu, „protecție / incluziune”), dar învățătura rămâne aceeași: Evanghelia nu crește prin polarizare, ci mai degrabă prin atenția acordată tuturor și fiecăruia în parte și prin deschiderea către dialog chiar și cu cei diferiți.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 578/iulie-august 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Jean Germain Drouais, Cristos și femeia cananeeancă

Hits: 28