„Îndoieli de credință” – Meditație pentru Duminica a XIX-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A XIX-A DE PESTE AN

9 AUGUST 2026

ÎNDOIELI DE CREDINȚĂ

de Jose Antonio Pagola

Cu câțiva ani în urmă, creștinii vorbeau despre necredință ca despre o chestiune specifică ateilor și necredincioșilor, ceva care ne înconjura, dar care nu ne atingea în mod direct.

Astăzi nu ne mai simțim atât de imuni. Necredința nu mai este ceva care îi afectează doar pe „ceilalți”, ci o problemă pe care credinciosul trebuie să și-o pună în legătură cu propria sa credință.

În primul rând, trebuie să ne amintim că credința nu este niciodată ceva sigur, ceva de care putem dispune după bunul plac ca de o posesiune privată de neclintit. Credința este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l primim și să-l păstrăm cu fidelitate. De aceea, pericolul de a pierde credința nu vine atât din exterior, cât din atitudinea noastră personală față de Dumnezeu.

Mulți oameni obișnuiesc să vorbească despre „îndoielile lor de credință”. În general, este vorba, de fapt, de dificultăți în a înțelege într-un mod coerent și rezonabil anumite idei și concepții despre Dumnezeu și despre misterul creștin.

Aceste „îndoieli de credință” nu sunt atât de periculoase pentru creștinul care trăiește o atitudine de încredere plină de iubire față de Dumnezeu. Așa cum spunea cardinalul H. Newman, „zece dificultăți nu constituie o îndoială”.

Pentru a vorbi despre credință, în cultura ebraică se folosește un termen foarte expresiv: „aman”. De aici provine cuvântul „amen”. Acest verb înseamnă „a se sprijini”, „a se baza”, „a-și pune încrederea” în cineva mai solid decât noi.

Tocmai în aceasta constă esența credinței. A crede înseamnă a trăi sprijinindu-ne pe Dumnezeu. A spera cu încredere în El, într-o atitudine de dăruire absolută și de încredere și fidelitate de neclintit. Aceasta este experiența pe care au trăit-o întotdeauna marii credincioși în mijlocul crizelor lor. Sfântul Paul o exprimă într-un mod foarte plastic: „Știu în cine mi-am pus încrederea” (2Tim 1,12).

Aceasta este și atitudinea lui Petru care, când începe să se scufunde, strigă din adâncul sufletului: „Doamne, salvează-mă”, și simte mâna lui Isus care îl apucă și îi spune: „De ce ai ezitat?”.

Îndoielile pot fi o ocazie propice pentru a ne purifica și mai mult credința, înrădăcinând-o într-un mod mai viu și mai real în Dumnezeu Însuși. Este momentul să ne sprijinim cu mai multă fermitate pe El și să ne rugăm cu mai multă sinceritate ca niciodată.

Când ești „creștin din naștere”, vine întotdeauna un moment în care trebuie să ne întrebăm dacă credem cu adevărat în Dumnezeu sau pur și simplu continuăm să credem în cei care ne-au vorbit despre El încă din copilărie.

ÎN MOMENTUL ÎNCERCĂRII…

de Roberto Laurita

Tocmai am trăit un moment de mare entuziasm și bucurie. Isus a hrănit o mulțime înfometată care îl urma pentru a-i asculta Cuvântul și a beneficia de forța vieții, a milostivirii și a vindecării care emană din el. A fost o zi epică, una dintre acelea de neuitat. Oamenii au putut să mănânce până la sațietate pâine și pește. Miracolul săvârșit de Isus a trezit speranța în mulți. Acum sunt siguri că Mesia a venit. Ceea ce s-a întâmplat a fost un semn clar al prezenței Sale.

Păcat că Isus nu le-a permis apostolilor să se bucure de acel moment, să participe la entuziasmul mulțimii. I-a luat de lângă oameni și i-a „obligat” să urce în barcă pentru a se îndrepta spre celălalt mal al lacului Tiberiadei. El, la rândul său, s-a urcat pe munte să se roage.

Dar tocmai când se aflau la câteva mile de țărm, i-a așteptat furtuna. Vântul bătea din față, iar barca era zguduită de valuri. Și când l-au văzut pe Isus mergând pe mare, s-au tulburat și au început să strige de frică. Chiar și Petru, la îndemnul lui Isus, a început să meargă pe ape. Cu toate acestea, de îndată ce a simțit vântul puternic, s-a speriat și a început să se scufunde.

Da, când totul pare să meargă ca pe roate, mai devreme sau mai târziu vine furtuna. Este momentul încercării și este ușor ca frica să pună stăpânire pe noi. Pentru a ieși din această situație este nevoie de încredere: credința în Cel care spune: „Curaj, Eu sunt, nu vă temeți!”. Numai aceasta ne permite să nu ne scufundăm, să nu disperăm, să nu ne clintim.

Toate mijloacele de care dispunem sunt fragile, precum barca apostolilor pe lacul Galileei. Iar furia elementelor naturii ne sporește simțământul de precaritate, senzația că nu vom reuși. Este o experiență care face parte din viața oricărui credincios, chemat să înfrunte diverse momente dificile ale existenței. Important este să nu se simtă singur, abandonat în voia sorții.

Isus nu ne părăsește: vine în întâmpinarea noastră, își întinde mâna și ne apucă, așa cum a făcut cu Petru, pe care nu-l mustră pentru lipsa de curaj, ci pentru „puțină credință”.

Sunt mulți creștini care ar dori să fie scutiți de momentele dificile și grele ale vieții. Dar aceasta este doar o iluzie. Ucenicul știe că încercările fac parte din experiența tuturor, nimeni nu este scutit de ele. Și atunci, ce ne oferă credința? Nu ne scutește de boli, de accidente, de situațiile dureroase legate de eșecurile noastre mici și mari, de dificultățile muncii noastre, ale relațiilor noastre afective și de prietenie. Credința ne asigură că suntem însoțiți în permanență, păziți de iubirea lui Dumnezeu, de milostivirea Sa. Există Cineva care vine în întâmpinarea noastră, care ne întinde mâna, ne ridică și rămâne alături de noi.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură 1Regi 19,9a.11-13a

Ilie, ajuns la Horeb-Sinai, trebuie să-L întâlnească pe Domnul, dar marele profet are nevoie să fie învățat să-L cunoască pe Dumnezeu. Să trecem în revistă cu calm, cu ritmul potrivit, fenomenele atmosferice și tripla negare („Domnul nu era…”). Dumnezeu, de fapt, apare abia la sfârșit, în liniștea și pacea adierii.

A doua lectură Rom 9,1-5

Acest fragment ne prezintă sentimentele lui Paul față de poporul său, Israel. Paul simte compasiune, îngrijorare și duioșie pentru soarta națiunii alese, dorește să fie separat personal de Cristos în favoarea fraților săi. Apelul către Israel și promisiunile sale divine este amintirea unui popor, a unei alegeri, a unui legământ al cărui sigiliu este Cristos, chiar și după trup.

Evanghelia Mt 14,22-33

Pasajul prezintă o introducere care creează așteptarea pentru minunea principală, urmată de o mărturisire de credință. Să se aibă grijă să se evidențieze cu claritate desfășurarea narațiunii conform acestei triplice mișcări. Pasajul pare să repropună o adevărată apariție pascală în fața apostolilor și a Bisericii primare, aflată în dificultate și cu puțină credință. Mâna întinsă spre Petru nu va fi doar mântuirea lui, ci și a întregii Biserici.

PRIMA LECTURĂ

Într-un moment de profundă epuizare emoțională, Ilie pornește într-o călătorie prin memoria istorică a Israelului: hrănit cu apă și pâine oferite direct de Dumnezeu în deșert, el merge patruzeci de zile până la Horeb, muntele lui Dumnezeu. El reface astfel pașii strămoșilor săi și tocmai acolo îl va surprinde Dumnezeu.

Ilie și-a dedicat întreaga existență apărării cu curaj a credinței drepte în Dumnezeul lui Israel. De multe ori a putut simți în mod direct prezența lui Dumnezeu prin puterea faptelor sale: când a trimis fulgerul asupra jertfei pregătite pe muntele Carmel sau când a provocat seceta pentru a pedepsi idolatria (cf. 1Regi 17–18). Acum însă, persecutat de regina Izabela, Ilie fuge și se lasă copleșit de oboseală și de descurajare. Îi pare că totul se prăbușește peste el și simte că nu mai are puteri, până în punctul în care nu-și dorește decât moartea (cf. 1Regi 19,4).

Tocmai în acest moment delicat trăiește o întâlnire apropiată cu Dumnezeu, într-un mod care răstoarnă și dă peste cap toate schemele pe care profetul și le formase. El învățase să cunoască un Dumnezeu puternic, Dumnezeul focului, al cutremurelor și al foametei. Acum, însă, i se revelează o față inedită a transcendenței, o nouă manifestare a lui Dumnezeu, pe care el nu o aștepta: un Dumnezeu tăcut, „o voce a tăcerii subtile”, așa cum spune textul ebraic original qol demamàh daqqàh („șoapta unei adieri ușoare”, v. 12). Ilie, așadar, trebuie să-și modifice și să-și rupă toate schemele teologice și perceptive deja consolidate. Dumnezeu este mereu mai dincolo: Deus semper maior! El nu este o imagine statică, ci Dumnezeul viu pe care trebuie să-L căutăm în credință, care ne precede și care ne zguduie rigiditățile. Nu este niciodată un Dumnezeu banal și previzibil, manipulabil, ci un Dumnezeu mereu nou și imprevizibil!

„Vocea tăcerii” este un oximoron care leagă două realități aparent ireconciliabile și, de aceea, are folosul de a exprima a ceea ce nu poate fi definit. Ilie aude pe Horeb vocea lui Dumnezeu care îi vorbește în tăcere. Tăcerea, mai mult decât simpla absență a zgomotelor, este percepția interioară a celui care a făcut loc în interiorul său și, astfel, este capabil să-L asculte cu adevărat pe Dumnezeu și nu propriile gânduri sau ecourile propriului ego. Tăcerea are propria sa voce și, ascultând-o, profetul va reveni la viață: cu o privire reînnoită asupra realității, va ști să recunoască că există semne de speranță și că mai are încă o misiune pe care o poate îndeplini (cf. 1Regi 19,15-18).

A DOUA LECTURĂ

În capitolele 9–11 din Epistola către Romani, Paul abordează situația Israelului. Dacă este adevărat că Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic și că Dumnezeu a avut perspectiva de a-l lega pe Israel cu legământul Său, ce se va întâmpla acum că o parte din Israel nu L-a recunoscut pe Isus ca Mesia? Oare necredința Israelului va anula încrederea lui Dumnezeu?

Paul suferă și îi este greu să accepte faptul că majoritatea israeliților (cei pe care îi numește „frații săi, rudele sale după trup”) nu au primit Evanghelia morții și învierii lui Isus. Cum este posibil ca tocmai ei, care primiseră atâtea daruri („adopția ca fii, gloria, legămintele, Legea, cultul, promisiunile”), să nu fi recunoscut acum prezența lui Dumnezeu în această manifestare inedită și cutremurătoare a iubirii Sale? Paul simte o durere profundă pentru această situație, dar este convins că Dumnezeu va ști să scoată binele chiar și din aceasta; ba mai mult, poate că se poate deja intui un rezultat surprinzător, iar apostolul va vorbi despre acesta în continuarea scrisorii sale.

EVANGHELIA

După marea revelație din gestul cu pâinile, astăzi întâlnim o altă manifestare fundamentală a lui Isus. Mergând pe apă, El își arată capacitatea de a stăpâni haosul și prin cuvintele „Eu sunt” își dezvăluie propria divinitate.

Încrucișări

Din punct de vedere literar, pasajul de astăzi este strâns legat de relatarea înmulțirii pâinilor („imediat după”: v. 22). Evanghelistul pare să ne sugereze că aceste două pagini sunt ca un diptic: în prima tablă, Isus se manifestă ca Mesia, iar în a doua, ca Fiu al lui Dumnezeu.

Între cele două relatări, o mică scenă ni-l arată pe Isus „pe munte, deoparte, rugându-se”: Cel care se revelează oamenilor se află într-o relație continuă cu Dumnezeu.

Și Evangheliile după Marcu și Ioan păstrează tradiția mersului lui Isus pe ape. Matei, mai mult decât ceilalți doi evangheliști, își reelaborează textul într-o perspectivă catehetică, conferind relatării o valoare simbolică extrem de puternică. Aproape că pare că Isus a vrut să creeze condițiile pentru această manifestare a Sa (s-a îndepărtat de ucenici și i-a „obligat” să-L precedă pe malul celălalt) și să amâne momentul reîntâlnirii („rămăsese acolo sus, singur”). Astfel, ucenicii au putut experimenta îndelung greutatea nopții, a singurătății, a valurilor potrivnice și a vântului: traversarea lacului Tiberiadei devine atunci un simbol al oricărei treceri dificile, al oricărui moment de strâmtorare din viață în care frica și adversitățile par să ne taie respirația și ne simțim abandonați, lăsați singuri.

Un simbol pascal

Traversarea Mării Galileei evocă, așadar, numeroase traversări ale vieții în care pare că răul are cântarul mai greu și că cel care ar trebui să aibă grijă de noi nu este prezent. Pe de altă parte, în simbolistica evreiască, marile întinderi de apă (mările și lacurile) erau sediul haosului și al infernului: această lume subterană și înfricoșătoare pare să iasă aici la iveală cu forță. Unde este acum Creatorul care a impus o limită apelor (Gen 1,9; Ps 104,9), un „zăvor și două porți, zicând: «Până aici vei ajunge și nu mai departe, și aici se va zdrobi mândria valurilor tale»” (Iob 38,10-11)? În situații ca acestea, ființa umană tinde să-și pună la îndoială toate certitudinile.

Este o situație asemănătoare cu cea a poporului care tocmai ieșise din Egipt și s-a trezit în fața mării înspăimântătoare și întinse. La vederea oștirii faraonului, ei „s-au înspăimântat foarte tare și au strigat” (Ex 14,10). Și ucenicii, văzând acea figură misterioasă care mergea pe mare, „au strigat de frică” (Mt 14,26); apoi însă l-au putut recunoaște pe Isus, datorită îndemnului său de a-și face curaj și datorită prezentării sale.

Isus va fi însă înțeles și în autoritatea sa de „Domn” (v. 28) și în demnitatea sa de „Fiu al lui Dumnezeu” (v. 33). Atât solemnul „Eu sunt” (egó eimi), care evocă prezentarea lui YHWH în fața lui Moise în tufișul aprins (Ex 3,14), cât și minunea mersului pe ape sunt, de fapt, elemente care țin direct de divinitatea lui Isus. Dacă marea este tărâmul haosului, loc al monștrilor primordiali (Biblia îi enumeră pe Rahab, Leviatan, Behemot), cel care umblă pe ape are puterea de a le stăpâni și de a le supune (gândiți-vă și la viziunea „mării de cristal”, adică înghețată și făcută neputincioasă, deasupra căreia stau „cei care au biruit fiara” în Ap 15,2, dar și la cerurile noi și la pământul nou, când „marea nu va mai fi”: Ap21,1). Trecerea Mării Roșii este celebrată de Scriptură în multe feluri; evocând acele evenimente, Ps 77 spune: „Pe mare este calea Ta, căile Tale pe apele mari, dar urmele Tale nu au fost recunoscute”, un text care pare chiar să anticipeze pasajul nostru evanghelic.

Pentru poporul Exodului, trecerea mării a fost un moment de moarte și renaștere, un fel de botez în care au murit de frică și au revenit la viață în temerea lui Dumnezeu și în credință: „Israel a văzut mâna puternică cu care Domnul acționase împotriva Egiptului, iar poporul s-a temut de Domnul și a crezut în El” (Ex 14,31). Și pentru ucenici a existat o trecere de la frică și de la simțământul de abandon la credință, care a marcat un fel de renaștere a relației lor cu Cristos, recunoscut acum ca prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor (cf. Mt 1,23). De fapt, tocmai trecând prin încercări (fără a le evita sau a le ocoli), asumându-ne povara adversităților vieții și recunoscând acolo prezența lui Dumnezeu alături de noi, renaștem ca persoane mature și noi.

Unde să privim

Acest text ne îndeamnă să reflectăm și asupra percepțiilor pe care frica le distorsionează. La „a patra veghe a nopții” (între trei și șase), zorii sunt deja aproape, dar ucenicii simt doar greutatea nopții și percep doar întunericul. Capacitatea de a percepe contururile reale ale lucrurilor este pusă la încercare într-o asemenea măsură încât chiar apropierea lui Isus de ei, în loc să constituie un element de mângâiere, devine un motiv suplimentar de neliniște, iar Maestrul iubit nu este recunoscut. Frica le răpește capacitatea de a fi obiectivi și îi împiedică să vadă lucrurile așa cum sunt; totul este interpretat într-un mod negativ și sinistru („este o fantomă”: v. 26). Ceea ce pare să vindece percepțiile distorsionate este cuvântul lui Isus care, pe lângă formula de autoprezentare („Eu sunt”), conține două imperative; El, prin autoritatea Sa, le poruncește să-și facă curaj și să nu se teamă. Și tocmai prin ascultarea de aceste cuvinte, Petru poate să-și deschidă ochii asupra contururilor reale ale lucrurilor.

Petru este încă copleșit de efortul de a crede în acea prezentare de sine („dacă ești Tu”: v. 28), dar decide să-și arunce inima dincolo de obstacolul îndoielii și al fricii; vrea să continue să se supună regalității lui Isus, declarându-se gata să asculte din nou („poruncește-mi”) pentru a putea învinge, la rândul său, influența răului („să vin spre Tine pe ape”). Petru devine cerșetor al unei porunci, pentru că a înțeles că numai în supunerea față de cuvântul Domnului poate găsi puterea (datorită încrederii în acel Învățătorul bun și puternic) de a face ceea ce nu credea că poate face.

Atâta timp cât privirea lui Petru rămâne ațintită asupra lui Isus, elementele potrivnice nu au nicio putere; dar când atenția lui este distrasă de frică („văzând vântul puternic”), el începe imediat să se scufunde.

Strigătul: „Doamne, salvează-mă” este strigătul Bisericii care, în tulburările istoriei, cu percepțiile întunecate de frică, recunoaște singura siguranță în Cristos, Cel care se află întotdeauna puțin mai departe.

Om cu puțină credință

Salvarea lui Petru de către Isus este un gest puternic și hotărât. Evanghelistul folosește o expresie („și-a întins mâna”: v. 31) care, în Biblie, amintește de brațul puternic al lui Dumnezeu întins pentru a-l mîntui pe cel sărac (cf. Ex 6,6; Dt 26,8) și care, în Matei, apare – de exemplu – în vindecarea leprosului: „și-a întins mâna și l-a atins, zicând: «Vreau; fii curățit»” (Mt 8,3). Este, așadar, o expresie legată de intenția de mântuire. Verbul epilambáno mai („a apuca”) se referă la o apucare puternică, hotărâtă, fără nicio posibilitate ca ceea ce este apucat să scape. Ne putem imagina că Isus îl apucă pe Petru de încheietură, cu acea strânsoare puternică tipică acrobaților, care nu permite ca o mână să alunece din cealaltă. Este strânsoarea pe care iconografia orientală a dezvoltat-o pentru a descrie contactul dintre Cristos și Adam în icoanele Anàstasis (învierea, reprezentată în Orient prin misterul coborârii în iad a lui Cristos cel viu și victorios).

Petru, în mâinile lui Isus Cristos, nu mai are de ce să se teamă: este în siguranță. Iar acest contact (dorit de Petru și acum realizat) a avut loc nu datorită priceperii ucenicului, ci datorită încrederii Domnului care nu l-a părăsit.

Dar Isus, în timp ce îl salvează pe Petru, îl mustră, iar în timp ce îl mustră, îl mântuiește. Sunt două acțiuni indisolubil legate, care se alimentează una pe cealaltă, deoarece Domnul îi mustră și îi educă pe cei pe care îi iubește, pe cei care îi sunt dragi (cf. Ap 3,19). „Om cu puțină credință” (v. 31) este o expresie care indică o parțialitate: Petru are credință (s-a încredințat cuvântului lui Isus și și-a înfruntat propriile temeri), dar „puțină”, adică este victima propriilor ezitări. Credința lui Petru este un amestec de elanuri și ezitări, de generozitate și de mizerie. Tocmai această ambivalență este bine definită de expresia „ai îndoit”: verbul grecesc distázo (compus din rădăcina dis, „doi”) indică dubla atitudine și alternanța caracteristică celui care nu este încă ferm.

Astfel, mustrarea lui Isus, care constituie de fapt climaxul întregii scene, devine mesajul fundamental al acestui text: aparenta retragere a Domnului și reapariția Sa servesc unei pedagogii a credinței. Credința este un dar, este adevărat, dar ni se dăruiește și posibilitatea de a crește în credință; antrenamentul care permite creșterea constă, de fapt, în a rămâne înrădăcinați chiar și atunci când percepțiile sunt distopice și în a persista în a recunoaște prezența lui Dumnezeu-cu-noichiar și atunci când aceasta pare doar iluzorie. Pentru Petru, care era pe punctul de a se scufunda și de a se lăsa copleșit de frică și de simțământul de abandon, această experiență de mântuire a fost cu siguranță fundamentală: cu cât ne simțim mai în pericol, cu atât scăparea din pericol se imprimă mai adânc în memoria noastră emoțională. De fiecare dată când Petru va trebui să se confrunte din nou cu lumea care se prăbușește peste el, nu va putea să nu-și amintească de acest eveniment în care a putut recunoaște că fidelitatea Domnului nu se clatină.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 578/iulie-august 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus potolește furtuna

Hits: 78