„Conviețuirea cu necredincioșii” – Meditație pentru Duminica a XVI-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA A 16-A LA A 21-A DUMINICĂ DIN TIMPUL DE PESTE AN

Aceste duminici din timpul de peste an, de la a 16-a până la a 21-a din ciclul A, prezintă pericope extrase din capitolele 13–16 din Evanghelia după Matei, în care, după discursul despre parabolele Împărăției cerurilor, narațiunea se desfășoară printr-o revelare progresivă a identității lui Isus din Nazaret în fața ucenicilor săi, până la punctul culminant caracterizat de mărturisirea mesianică a lui Petru la Cezareea lui Filip (cf. Mt 16,16).

În detaliu găsim continuarea discursului în parabole al lui Isus cu parabola neghinei și explicația acesteia (13,24-43), împreună cu parabolele mai scurte despre sămânța de muștar și despre drojdie (13,31-33) în a 16-a duminică. Concluzia discursului cu parabolele despre comoara ascunsă și despre năvodul aruncat în mare (13,44-52) se găsește în a 17-a duminică.

Dacă înțelegerea misterelor Împărăției este posibilă pentru scribul devenit ucenic al Împărăției cerurilor, aceasta necesită darul înțelepciunii, liturghia prezintă ca prime lecturi ale acestor două duminici texte din Vechiul Testament care se referă la Înțelepciune: cerută de tânărul Solomon pentru a domni (a 17-a duminică; 1Reg 3,5.7-12) aceasta se prezintă sub forma unei dreptăți milostive a lui Dumnezeu (a 16-a duminică; Înț 12,13.16-19).

În înmulțirea pâinilor (a 18-a duminică; Mt 14,13-21) care arată manifestarea Mesiei în fața Israelului sub forma unui dar gratuit, rod al milostivirii, este însoțită de textul sapiențial din Isaia, în care profetul invită la hrănirea gratuită cu Cuvântul, prin simbolurile apei, vinului și a laptelui, pentru a intra în legământul davidic (Is 55,1-3). La traversarea mării, în care Isus se arată ca cel care umblă pe ape și îl invită pe Petru să facă la fel (a 19-a duminică; Mt 14,22-33), corespunde întâlnirea lui Ilie cu adiereaușoară a unui vânt pe munte (1Reg 19,9a.11-13a). Revelația mesianică a lui Isus nu se limitează la Israel, ci este adresată cu anticipare, ca dar, tuturor păgânilor în figura femeii siro-feniciene (a 20-a duminică; Mt 15,21-28); teologia universalistă a lui Isaia, care deschide străinilor accesul la muntele sfânt și la casa de rugăciune din Sion, profețește această deschidere escatologică (Is 56,1.6-7). La apogeul acestui parcurs al revelației mesianice a lui Israel se află mărturisirea lui Petru, dezvoltată în mod deosebit în Evanghelia după Matei, prin motivul cheilor Împărăției cerurilor (a 21-a duminică; Mt 16,13-20). Acest motiv își găsește o anticipare în Vechiul Testament în referirea la cheia casei lui David încredințată slujitorului Eliakim de către Dumnezeu, prin intermediul profetului Isaia (Is 22,19-23).

În cadrul acestui parcurs dintre a 19-a și a 20-a duminică, găsim solemnitatea Adormirii Maicii Domnului, cu lecturile sale proprii extrase din Evanghelia după Luca (1,39-56), din Apocalipsă (11,19a; 12, 1-6a.10ab) și din Prima Epistolă către Corinteni (15,20-27a).

DUMINICA A XVI-A DE PESTE AN

19 IULIE 2026

CONVIEȚUIREA CU NECREDINCIOȘII

de Jose Antonio Pagola

În ciuda avertismentului lui Isus, noi, creștinii, cădem mereu în ispita de a pretinde că separăm grâul de neghină, considerându-ne, în mod firesc, pe fiecare dintre noi „grâu curat”. Este surprinzătoare asprimea cu care anumite persoane care se consideră „credincioși” îndrăznesc să-i condamne pe cei care, din motive foarte diverse, s-au îndepărtat de credință și de Biserică. Dar credința și necredința, la fel ca grâul și neghina din parabolă, sunt strâns amestecate în noi, iar cel mai onest lucru ar fi să-l descoperim pe necredinciosul care se află în fiecare dintre noi și să-l recunoaștem pe credinciosul care încă mai bate în adâncul sufletului multora dintre cei îndepărtați. Pe de altă parte, scandalul sau tulburarea nu sunt singurele reacții posibile în fața necredincioșilor. Prezența lor ne poate chiar ajuta să înțelegem și să trăim mai bine propria noastră credință.

În primul rând, faptul că există bărbați și femei care pot trăi fără să creadă în Dumnezeu îmi arată că sunt liber să cred. Credința mea nu este ceva care mi se impune. Nu mă simt constrâns de nimic și de nimeni. Credința mea este un act de libertate. Pe de altă parte, necredincioșii mă învață să fiu mai atent și mai exigent atunci când îmi mărturisesc și îmi trăiesc credința. Adesea observ că necredincioșii resping un Dumnezeu ridicol și fals care nu există, dar pe care îl pot deduce din viața celor care ne numim credincioși. Nu ar trebui să uităm cuvintele Conciliului al II-lea din Vatican: „În această proliferare a ateismului se poate foarte bine întâmpla ca o parte nu tocmai mică a responsabilității să revină asupra credincioșilor, în măsura în care, din neglijență în educarea credinței lor sau dintr-o expunere deficitară a doctrinei… sau chiar din cauza defectelor vieții lor religioase, morale sau sociale, în loc să dezvăluie chipul autentic al lui Dumnezeu și al religiei, se poate spune că, mai degrabă, îl ascund”. Necredincioșii mă obligă, de altfel, să-mi amintesc că și în mine există un necredincios. Este adevărat că astăzi putem vorbi despre credincioși și necredincioși. Dar această diviziune este, uneori, prea comodă.

Granița dintre credință și necredință trece prin interiorul fiecăruia. Așa că învăț să nu fiu un credincios arogant, îngâmfat sau fanatic, ci să continui să merg cu umilință pe urmele lui Dumnezeu cel ascuns. Nu mă simt rău printre necredincioși. Cred că Dumnezeu este în ei și le veghează viața cu iubire infinită. Nu pot uita acele cuvinte atât de mângâietoare ale lui Dumnezeu: «M-am lăsat găsit de cei care nu întrebau de Mine; m-am lăsat găsit de cei care nu Mă căutau. Am spus: «Iată-Mă, iată-Mă» unor oameni care nu-Mi invocau numele» (Isaia 65, 1).

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură Înț 12,13.16-19

Această pagină din cartea Înțelepciunii este impregnată de un optimism sincer și de o dorință misionară față de orice persoană. „Politica lui Dumnezeu”, care judecă cu blândețe și guvernează cu multă îngăduință, trebuie să devină un stimulent și o normă umanitară pentru credincios. Dumnezeu, care este suveran asupra întregii existențe, ne învață că numai calea iubirii răbdătoare și milostive este cea pe care credinciosul trebuie să o aleagă.

A doua lectură Rom 8,26-27

Dorința compasională și nerăbdătoare a Duhului îi conduce pe toți credincioșii la Tatăl. În fața rugăciunii pe care Duhul o rostește în inimile noastre, Dumnezeu nu rămâne indiferent: această rugăciune desăvârșită nu cunoaște slăbiciunea umanității noastre, care nu știe cum să se roage așa cum se cuvine. Cu această speranță, creștinul trebuie să-și privească destinul cu încredere.

Evanghelia Mt 13,24-43

Evanghelia prezintă două părți mari, care trebuie distinse clar: prima dedicată parabolelor, care se încheie cu citarea profetului; a doua dedicată explicației. Lectura trebuie să faciliteze legătura dintre cele două părți, analizând cu atenție, în primul rând, cele trei povestiri parabolice și, în al doilea rând, interpretarea simbolurilor individuale (iarba rea, secerișul, câmpul…).

EVANGHELIA

Imaginea grâului și a neghinei care cresc împreună este o imagine realistă nu numai a inimii noastre, ci și a societății, a Bisericii, a lumii. Realitatea este complexă, parțială și contradictorie, dar se pornește de aici: de la acceptarea ei și de la iubirea ei.

Vorbea prin parabole

Continuând lectura discursului în parabole din capitolul al 13-lea al Evangheliei după Matei, și în fragmentul propus de liturghia de astăzi observăm ceea ce am putut identifica deja în a 15-a duminică din timpul de peste an: textul evanghelic păstrează atât parabolele povestite de Isus (vv. 24-33), cât și interpretarea lor alegorică, realizată probabil de comunitatea primară (vv. 36-43). Pe de altă parte, exact așa cum s-a întâmplat în cazul parabolelor despre semănător (vv. 3-9) și al interpretării lor (vv. 18-23), și astăzi parabola neghinei (vv. 24-30) se află la o oarecare distanță, în structura discursului, față de explicația sa (vv. 36-43). Cele două contexte diferite presupun, de asemenea, două audiențe diferite: mulțimile sunt destinatarele parabolei, în timp ce explicația acesteia este oferită – între patru ochi – doar ucenicilor. Această distanțare îl invită pe cititor să se lase provocat de parabola neghinei în mod autonom, fără a suprapune neapărat explicația alegorică, care este doar una dintre posibilele sale interpretări.

Distanța discursivă dintre parabola neghinei și explicația ei este acoperită de alte două mici parabole (semința de muștar și drojdia: vv. 31-33) și de un comentariu general al evanghelistului cu privire la învățătura parabolică a lui Isus (vv. 34-35). Succesiunea celor trei parabole (iarba rea, sămânța de muștar și drojdia) este foarte coerentă, datorită repetării începutului („Împărăția cerurilor se aseamănă cu…”); în mod evident, punctul central al fiecărei parabole are legătură cu dinamica și stilul Împărăției.

În contact cu realitatea

Cititorul nu poate să nu-l identifice, încă de la început, pe „omul care a semănat sămânță bună în ogorul său” (v. 24) cu „semănătorul care a ieșit să semene” (v. 3) din parabola pe care tocmai a ascultat-o (citită duminica precedentă). Identificarea dintre sămânța bună și „Cuvântul Împărăției” (v. 19) vine, așadar, în mod natural și reprezintă înțelegerea prealabilă cu care Matei dorește să intrăm în noua parabolă (vv. 24-30). Este frapant și faptul că stăpânul câmpului, care are chiar și slujitori ce i se adresează numindu-l „Stăpâne” (v. 27), este chiar el cel care se ocupă de semănat; astfel, devine clar că motivul care stă la baza acestei povestiri este vestirea Împărăției de către Isus.

Elementul principal al povestirii este însă dat de un contrast: există un dușman și există o sămânță alternativă și dăunătoare. Lolium temulentum (planta dăunătoare din familia graminaceelor, identificată în general cu „neghina”) nu numai că are un aspect care nu diferă prea mult de cel al grâului (astfel încât separarea devine foarte laborioasă), dar prezintă și un anumit grad de toxicitate. Prezența acestei semințe în câmp provine dintr-o acțiune de sabotaj (din partea „dușmanului” stăpânului), dintr-o opoziție activă și răuvoitoare. În opoziție cu cuvântul Împărăției (sămânța bună), suntem astfel îndemnați să vedem un cuvânt alternativ, care propune logici contrare celor ale Împărăției, logici otrăvitoare care intră în scenă în mod insidios („în timp ce toți dormeau”) și sub masca unei aparențe.

Contrastul dintre cele două tipuri de semințe ridică astfel o problemă care trebuie abordată; și acesta este punctul decisiv al parabolei. În fața unei viziuni intervenționiste care caută o soluție rapidă, dar riscantă, stăpânul propune așteptarea, sugerând astfel că nu „slujitorii” vor trebui să se ocupe de separarea grâului de neghină, ci „secerătorii”. Câmpul, așadar, vede coexistența fructelor bune și a celor rele (induse, respectiv, de cuvintele Împărăției și de cele alternative la aceasta); este vorba de o situație greu de acceptat: așa era pentru ucenicii lui Isus, care ar fi dorit cu siguranță să vadă imediat triumful Împărăției lui Dumnezeu, dar este la fel și pentru noi, care adesea suprapunem peste realitate, așa cum este ea (cu toată încărcătura ei de parțialitate și contradicție), ideea noastră (schematică și artificială) despre cum ar trebui să fie realitatea.

Dar acesta – pare să sugereze parabola – nu este momentul în care se poate elimina ceea ce nu este bun; este mai degrabă momentul de a lăsa să crească roadele bune ale Cuvântului bun.

Care câmp?

Tema complexității realității și a parțialității sale, care trebuie acceptată, se află, așadar, în centrul parabolei despre neghină. Dar – așa cum este specific oricărei parabole – multe lucruri rămân nedefinite, deoarece nu toate elementele individuale ale narațiunii necesită o explicație; mai degrabă dinamismul principal al parabolei, punctul fundamental, trebuie identificat și aplicat realității (în exegeză, acesta este ceea ce se numește punctum comparationis: punctul de contact dintre planul poveștii fictive și planul realității).

În acest sens, câmpul în care coexistă elemente contrastante, pe care nu este posibil să-l „curățăm” imediat, rămâne în mod intenționat nedefinit, astfel încât cititorul să se poată lăsa provocat și interpelat în mai multe moduri. Am putea vedea în câmp (așa cum sugera Ignatiu de Loyola) interioritatea noastră, unde se opun gânduri și sentimente inspirate de Duhul lui Dumnezeu și altele inspirate de ispititor; sau coexistența grâului bun și a neghinei este o imagine care ne poate ajuta să facem o examinare de conștiință umilă și plină de recunoștință asupra vieții noastre, în care greșelile și păcatele comise nu anulează binele pe care Domnul l-a săvârșit prin noi. Trecând la o perspectivă eclezială, câmpul ar putea fi comunitatea creștină, în care există atât de mult bine, dar și atât de multă fragilitate și atât de mult păcat.

Diferitele interpretări sunt legitime și complementare; totuși, Evanghelia adaugă la narațiunea parabolei și explicația sa (oferită ulterior doar ucenicilor: vv. 36-43). Este vorba de o reinterpretare alegorică specifică, care oferă o aplicație particulară, probabil dragă primei comunități creștine. Câmpul este acum lumea, în care copiii Împărăției și copiii celui Rău se găsesc să conviețuiască; astfel zărim chipul unei comunități creștine care trăiește într-un context de minoritate culturală și care este, de asemenea, ostilizată și combătută.

Ne-am dori să ieșim imediat din astfel de situații; ne-am dori să putem înlătura tot ceea ce se opune Evangheliei. Este adevărat că răul trebuie combătut cu mijloace juste, dar nu putem pretinde ca acesta să dispară înainte de vreme. Judecata nu ne revine nouă, ci lui Dumnezeu, care știe să dozeze răbdarea și puterea și care va judeca drept la timpul potrivit.

Sarcina noastră este, așadar, să nu ne lăsăm copleșiți de rău (primit, resimțit sau chiar provocat), fără să obosim în a promova binele. Sarcina noastră este să trăim cu inima bună, bine înrădăcinați în realitatea așa cum este ea (și nu în cea idealizată sau revendicată). La urma urmei, chiar și Isus era un realist incurabil, care pornea întotdeauna de la ceea ce era pentru a face ca situațiile și oamenii să evolueze spre bine. Însăși întruparea ne vorbește despre dorința lui Dumnezeu de a se amesteca cu realitatea, cu tot ceea ce aceasta aduce cu sine: lumină și umbră, forță și fragilitate.

Muștarul și drojdia

Putem, așadar, să avem încredere în Dumnezeu, care este stăpânul câmpului și face grâul să crească chiar și acolo unde noi vedem doar neghină. Creșterea binelui respectă însă timpurile și căile Împărăției: asupra acestui aspect se concentrează cele două mici parabole despre sămânța de muștar și despre drojdie (vv. 31-33). Acestea corespund unul altuia în mod oglindit („un grăunte de muștar, pe care un om l-a luat și l-a semănat” / „drojdia pe care o femeie a luat-o și a amestecat-o”) și se inspiră din universul simbolic al muncii zilnice de pe câmp și din casă.

Punctul central al ambelor este discrepanța dintre un început mic și nesemnificativ și un rezultat excepțional; între ele se află timpul așteptării și al răbdării (sămânța trebuie să crească, iar făina trebuie să dospească). Copiii Împărăției, așadar, nu trebuie să se lase descurajați de începuturile puțin vizibile și de lipsa unor parcursuri triumfale. Deoarece logica Împărăției răstoarnă criteriile lumești ale puterii și ale aparenței (cf. Fericirile) și este primită de cei mici (cf. 11,25-26), este firesc ca ea să nu se impună cu aroganță. Împărăția lui Dumnezeu se instaurează nu prin constrângere, ci prin aderare; se consolidează nu prin forță și zgomot, ci crește imperceptibil și inexorabil pe măsură ce oamenii sunt atrași de ea.

Versetele 34-35 încheie partea discursului rostit de Isus în fața mulțimilor cu un comentariu general („toate aceste lucruri”) al evanghelistului, o reflecție care îl îndrumă pe cititor să înțeleagă simțământul global al activității de vestire și învățătură a lui Isus în spiritul fidelității lui Dumnezeu. De fapt, Matei citează cuvintele din Psalmul 78,2 folosind o formulă care îi este familiară: „pentru ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profet”.

Această formulă evidențiază, pe de o parte, proveniența divină a cuvintelor citate (forma pasivă „fuseseră spuse” sugerează persoana lui Dumnezeu însuși ca agent) și, pe de altă parte, rolul pur instrumental jucat de partea umană („prin profet”). Ceea ce a spus Dumnezeu, așadar, este acum reamintit de evanghelist (care, în calitate de narator, se situează deasupra povestirii relatate: el nu este un personaj al narațiunii și, ca atare, cititorul îi acordă încredere nelimitată); în evenimentele din viața lui Isus se poate recunoaște împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Cuvintele psalmului, pe care Israelul le-a putut vedea de multe ori împlinite în istoria sa, le putem vedea acum împlinite încă o dată în Isus, conform unei logici a continuității și a fidelității; acum – ascultând din nou acele cuvinte din perspectiva nouă oferită de vestirea mesianică – ele devin chiar mai clare și mai adevărate, dezvăluind întreaga lor semnificație mai profundă.

Legătura dintre cuvintele psalmului și faptele lui Isus este evidențiată clar prin modul de vestire: parabolele. De-a lungul întregii istorii, Dumnezeu a vorbit „în parabole” pentru a se face înțeles de cei simpli și pentru a respecta libertatea fiecăruia; ceea ce, însă, era adesea înțeles ca proclamarea unor „enigme” (hidot, în originalul ebraic al psalmului) este acum, în lumina lui Cristos, recunoscut ca proclamarea unor „lucruri ascunse”, care, odată proclamate, încetează să mai fie astfel. Matei, citând Scriptura ebraică, intenționează să încadreze povestea lui Isus în tradiția îndurării lui Dumnezeu, care a vorbit neîncetat poporului Său de-a lungul întregii istorii a Israelului, dar dorește, de asemenea, să afirme că cel care intră în noile criterii și în noua perspectivă a Împărăției va putea recunoaște, în cuvintele decisive ale lui Isus, chiar Cuvântul lui Dumnezeu, cu o claritate și o strălucire fără precedent.

PRIMA LECTURĂ

Ultima parte a cărții Înțelepciunii (capitolele 10–19) conține o reinterpretare a evenimentelor din viața patriarhilor și a Exodului, care arată acțiunea înțeleaptă a lui Dumnezeu în istorie. Astăzi citim câteva rânduri despre moderația lui Dumnezeu față de canaaniți.

În istoria poporului și în cea a dușmanilor săi, autorul sacru observă modul în care Dumnezeu obișnuiește să acționeze: El îi mîntuiește pe cei care se deschid către înțelepciune, în timp ce toți cei care o resping se îndreaptă spre pieire.

Vorbind despre popoarele canaanite, care locuiau în Țara Promisă înainte de sosirea poporului Israel, el enumeră câteva dintre practicile lor respingătoare (12,4-6): vrăjitoria, uciderea rudelor, sacrificiile umane, canibalismul. Este vorba, desigur, de o imagine stereotipică și generalizată, pe care autorul o folosește însă pentru a stârni indignarea cititorului și pentru a justifica necesitatea unei corectări din partea lui Dumnezeu.

Deoarece Dumnezeu este Dumnezeul tuturor, El se ocupă nu doar de poporul Său, ci dorește convertirea oricărei creaturi și – în loc să-i distrugă pe cei răi – le trimite „corecții progresive”, sub forma unor evenimente adverse din ce în ce mai puternice (mai întâi viespile, abia apoi războiul: 12,8-11). De fapt, chiar și față de cei fără de Dumnezeu, logica lui Dumnezeu nu este distrugerea, ci corectarea; El speră în pocăința celor răi. Pentru aceștia, orice adversitate a vieții ar trebui interpretată ca un stimulent pentru a-și pune sub semnul întrebării propriile alegeri („căci puterea ta este, într-adevăr, principiul dreptății”).

Acest mod de a proceda al lui Dumnezeu poate că nu va întâlni aprobarea tuturor, dar este metoda lui Dumnezeu și numai Lui îi revine decizia cu privire la modul de a proceda, întrucât El este Cel care „are grijă de toate lucrurile” și este „Stăpânul tuturor”. Privind îngăduința lui Dumnezeu față de cei nelegiuiți, nouă – care ne considerăm drepți – ne-ar veni să-i criticăm acțiunile, dar, dimpotrivă, ar trebui să învățăm că „cel drept trebuie să-i iubească pe oameni” (pe toți!) și să întărim „speranța că, după păcate, Dumnezeu acordă pocăința”.

A DOUA LECTURĂ

Capitolul 8 din Epistola către Romani, pe care, pas cu pas, îl străbatem în aceste duminici, descrie viața celor care, împăcați cu Dumnezeu (prin moartea lui Cristos), trăiesc acum ca fii și nu ca sclavi.

Prin botez am primit darul Duhului, adică însăși prezența lui Dumnezeu în noi, posibilitatea de a trăi în legătură cu Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu comunică cu duhul nostru, adică cu dorința noastră înnăscută de eternitate, sugerându-ne gânduri și sentimente care să ne țină uniți cu Domnul. Din păcate, de multe ori, chiar dacă suntem fii ai Lui, ne trăim viața practică într-un mod deconectat de profunzimea noastră interioară, ascultând doar de impulsurile psiho-fizice. Chiar și percepția noastră asupra adevăratului bine pentru noi (ceea ce ne ajută să construim o viață tot mai plină de comuniune, dincolo de ceea ce ne place) este parțială, până la punctul în care nici măcar nu știm cum să ne rugăm. Duhul lui Dumnezeu, însă, locuiește permanent în noi (cf. 8,9) și nu încetează să ne susțină dorința, orientând-o spre ceea ce este cu adevărat binele nostru: a răspunde „planurilor lui Dumnezeu”.

PENTRU APROFUNDARE

• În comunitatea creștină există riscul de a ne împărți între „cei care dețin adevărul” și „cei care greșesc”, asumându-ne uneori pretenția de a putea defini cine este cu adevărat creștin și cine nu. Ce atitudini putem învăța pentru a respecta opiniile diferite de ale noastre și pentru a coexista pașnic?
• Suntem copleșiți de imagini de distrugere, război și violență și putem pierde încrederea în posibilitatea ca pacea, generozitatea și conviețuirea civilizată să fie posibile. Cum ne putem antrena inima să rămână fermă în vestirea binelui, fără a ne lăsa copleșiți de forța distructivă a răului?
• Ritmul frenetic al vremurilor în care trăim ne îndepărtează tot mai mult de logica timpului necesar pentru ca lucrurile să se maturizeze și să se împlinească. Nu așteptăm dospirea lentă a pâinii, ci pretindem ca totul (și toți) să fie mereu gata și disponibili. Cum ne poate ajuta contemplarea acestor imagini simbolice?
• În momentele de ariditate spirituală putem avea dificultăți în a ne ruga, în a înțelege ce și cum să-I cerem Domnului. Și totuși, a doua lectură ne spune că Duhul care locuiește în noi poate avea grijă și de dorințele noastre cele mai profunde. Cum putem redeschide un dialog cu partea cea mai profundă a noastră, în care să ne putem odihni?

DUMNEZEU NU SE GRĂBEȘTE

de Roberto Laurita

Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu se grăbește. Nu se grăbește pentru că este plin de iubire față de creaturile Sale și, prin urmare, le acordă timpul necesar pentru a se converti și a da roade bune. Acesta este modul Său de a respecta libertatea și responsabilitatea noastră și, prin urmare, istoria fiecăruia dintre noi, cu rănile, lacrimile și eșecurile noastre, mici și mari.

Nu se grăbește să judece și să condamne. Preferă milostivirea, înțelegerea, compasiunea, pentru că știe bine că, adesea, în spatele comportamentelor cele mai iritante se ascunde o nevoie disperată de afecțiune.

Dumnezeu nu se grăbește pentru că consideră că fiecare se poate schimba și, prin urmare, nu lipește nimănui o etichetă menită să-l catalogheze pentru totdeauna. Pentru El, nimeni nu se identifică în totalitate cu răul săvârșit. Dumnezeu știe bine că în fiecare dintre noi există o esență bună și așteptă ca aceasta să iasă la iveală.

Dumnezeu nu se grăbește și, prin urmare, ne invită pe fiecare dintre noi să avem aceeași răbdare ca a Lui. Parabola neghinei, în fond, vrea să ne dezvăluie tocmai acest lucru.

Răul există, la fel ca și binele. Dar rămâne, în ciuda tuturor lucrurilor, un mister. De ce există, de ce acționează în istoria omenirii? De unde vine? Sunt întrebări pe care le purtăm în noi de când lumea. Răspunsul stăpânului câmpului nu le elimină: „Un dușman a făcut asta”. Un lucru este cert: răul, orice rău, nu vine de la Dumnezeu. Omul poartă întreaga responsabilitate pentru el, dar nici măcar cel care îl săvârșește nu este în măsură să-și justifice comportamentul, să-i explice pe deplin motivele.

Răspunsul nostru, al oamenilor, este, în fond, acela al servitorilor: „Vrei să mergem să culegem neghina?”. A identifica răul, a-l separa de restul pentru a-l elimina imediat: iată propunerea. O alegere care pare a fi cea mai bună, dar care ascunde un risc teribil: neghina și grâul au adesea rădăcinile împletite. A smulge neghina pune în pericol și grâul. Dar nu este încă momentul secerișului.

Și atunci alegerea stăpânului se dovedește a fi cea mai înțeleaptă: „Lăsați-le pe amândouă să crească împreună până la momentul secerișului”. Abia atunci identitatea lor va apărea clar, abia atunci va fi posibil să le separăm.

A aștepta, a avea răbdare, a aștepta să se termine sezonul roadelor: sunt decizii greu de luat. Și totuși sunt cele mai înțelepte, dacă adoptăm logica lui Dumnezeu.

A conviețui cu răul nu înseamnă a evita să-l semnalăm, din motive de oportunitate sau pentru a trăi în liniște. Denunțarea este o alegere sacră și sfântă, deoarece răul înșală, devastează, distruge, umilește și desfigurează existențele oamenilor. Domnul ne cere doar să nu-l eliminăm pe cel care îl săvârșește, ci să-i oferim șansa, prilejul de a se schimba, de a produce roade diferite. Este o decizie care izvorăște din credința într-un Dumnezeu care continuă să ne rezerva nouă și celorlalți o milă fără limite. Iar această atitudine alimentează speranța că fiecare se poate schimba, că nu există nimeni pierdut pentru totdeauna, irecuperabil. 

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 5/iulie-august 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 63