„A lua crucea” – Meditație pentru Duminica a XIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XIII-A DE PESTE AN

28 IUNIE 2026

 ARTIȘTI ANONIMI

de Jose Antonio Pagola

În societatea noastră, chipurile lor nu apar la televiziune. Nimeni nu le rostește numele la radio sau în presă. Și totuși, sunt oameni mari înaintea lui Dumnezeu, pentru că viața lor este o binecuvântare în mijlocul acestei lumi.

Ei alcătuiesc acea armată pașnică a voluntarilor care slujesc în tăcere și fără răsplată materială, doar pentru că inima lor îi îndeamnă să fie alături de cei care suferă.

Sunt tineri care își petrec sfârșitul de săptămână împreună cu persoanele cu dizabilități, oferindu-le prietenie și companie. Sunt femei care își asumă grija bătrânilor abandonați, care nu mai au pe nimeni care să se îngrijească de ei. Sunt familii care primesc în propria casă persoane dependente de droguri, pentru a le însoți cu răbdare pe drumul recuperării și al reintegrării.

I-am întâlnit slujindu-i pe oamenii fără adăpost în cantine sociale și în centrele de primire pentru cei aflați în nevoie. I-am văzut ascultând cu atenție și compasiune, prin intermediul serviciilor de sprijin spiritual și uman, persoane copleșite de depresie, singurătate sau angoasă. Cunosc perseverența lor în a merge la închisori, duminică de duminică, pentru a împărtăși câteva ore de fraternitate cu cei privați de libertate.

Voluntarii nu sunt oameni înzestrați cu calități extraordinare. Ei sunt, pur și simplu, profund umani. Au ochi care văd nevoile aproapelui, urechi care ascultă suferința lui, picioare care îi conduc spre cel singur, mâini întinse către cel care are nevoie de ajutor și, mai presus de toate, o inimă largă, în care își găsește loc orice persoană lipsită de sprijin și de apărare.

Acesta este, de fapt, lucrul cel mai important: voluntarii aduc iubire autentică în societatea contemporană. Ei ne ajută să înțelegem că iubirea creștină nu trebuie confundată nici cu sentimentalismul, nici cu simpla milostenie ocazională. Solidaritatea adevărată se construiește prin fapte concrete, nu doar prin cuvinte.

Voluntarii ne învață că a-l iubi pe om înseamnă a iubi persoane concrete, cu chip și nume, nu doar sisteme, ideologii, partide sau structuri sociale.

Voluntarii nu primesc salariu pentru ceea ce fac, dar câștigă enorm. Câștigă zâmbetul celui bolnav, afecțiunea celui întemnițat, lacrimile de recunoștință ale bătrânului abandonat. Mai presus de toate, dobândesc bucuria profundă de a alina suferința unui frate sau a unei surori în Cristos.

Poeta Gloria Fuertes, cu sensibilitatea sa aparte, spunea că răsplata voluntarului este aceea că devine un adevărat artist: „Voluntarul nu a pictat un tablou, nu a sculptat o statuie, nu a compus o melodie și nu a scris un poem, dar a realizat o operă de artă din timpul său liber.”

Însă Isus Cristos vorbește despre o răsplată și mai mare, una care depășește orice apreciere omenească:

„Iar cine va da de băut chiar și numai un pahar cu apă rece unuia dintre acești mici, pentru că este discipol al meu, adevăr vă spun: nu-și va pierde răsplata” (Mt 10,42).

În lumina Evangheliei, voluntariatul devine astfel o autentică formă de caritate creștină, o expresie concretă a iubirii față de aproapele și o participare la însăși misiunea lui Cristos, care „n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească” (cf. Mt 20,28). Prin fiecare gest de dăruire gratuită, voluntarul face vizibilă prezența milostivă a lui Dumnezeu în lume și contribuie la edificarea civilizației iubirii, atât de des invocată de Sfântul Ioan Paul al II-lea.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură 2Reg 4,8-11.14-16

Pasajul ne prezintă o poveste delicată și atentă despre primire, care trebuie citită cu calm și liniște. Ospitalitatea nu trece fără a lăsa o urmă: încetiniți ritmul și creați suspansul potrivit înainte de anunțul final al profetului: darul atât de așteptat al descendenței, semn al victoriei lui Dumnezeu asupra morții prin continuarea vieții în trup și în timp.

A doua lectură Rom 6,3-4.8-11

Acceptând în credință misterul pascal al lui Cristos, creștinul îi repetă povestea. În mormântul de apă al izvorului baptismal pătrunde omul vechi, lăsând în urmă rămășițele răului său. Dar din acel mormânt iese ca o făptură nouă și strălucitoare. Citirea să pună în evidență această alternanță de perspective.

Evanghelia Mt 10,37-42

Primirea se reflectă în acest discurs al lui Isus Cristos, ritmat de numeroase „cine”, care conferă o cadență precisă pasajului. În persoana primită se zărește chipul lui Cristos însuși, mai ales în profeți, în cei drepți și în cei mici. Ceea ce contează pentru ucenic este să fie un om liber atât în vestirea Cuvântului mântuirii, cât și în legăturile afective.

EVANGHELIA

Să ascultăm ultimele cuvinte ale discursului misionar. Tonul este tăios: cel care acceptă invitația de a-L urma pe Isus Cristos și – în consecință – de a vesti Împărăția trebuie să ia o decizie clară. Nu este loc pentru măsuri pe jumătate: ori suntem ai lui Cristos, ori nu suntem.

Nu pace, ci sabie

În partea centrală a discursului misionar s-a vorbit mult despre persecuție, iar Isus a oferit câteva argumente valabile pentru a nu ceda în fața fricii. Acum, în cea de-a treia și ultima secțiune (10,34-42), cuvintele sale surprind deziluzia apostolului (cf. începutul capitolului 10,34: „să nu credeți…”) care se confruntă cu efectele vestirii, diferite de ceea ce s-ar fi așteptat. Opoziția cu care s-au confruntat Isus și ai săi nu manifestă fragilitatea sau eșecul Evangheliei, ci mai degrabă pune în lumină impactul social deloc neglijabil al acesteia și puternica sa acțiune discriminatorie.

Faptul că Mesia era așteptat ca „prinț al păcii” (cf. Is 9,6), adică ca trimis al lui Dumnezeu pentru a conduce omenirea spre restabilirea unor relații depline și autentice, nu trebuie să ne inducă în eroare: pacea nu se clădește nici prin zâmbete de complacere, nici prin căi comode care evită confruntarea, nici printr-un „să ne iubim” care nu pătrunde în profunzime. Nu aceasta este calea mesianică a lui Isus: „Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie » (v. 34). Cum este posibil ca Cel care i-a proclamat fericiți pe făcătorii de pace (cf. Mt 5,9) și care a refuzat să folosească sabia pentru a se apăra (cf. Mt 26,51-52) să folosească astfel de cuvinte? Este evident că imaginea sabiei este o îndemnare nu la o revoluție armată, ci la o tăietură clară pe care misiunea lui Cristos o operează în viața celor care aleg să-I aparțină. Cuvintele liturghiei de astăzi intenționează tocmai să explice în ce constă această „sabie”.

A iubi mai mult

În versetele 37-38 se repetă de trei ori „nu este vrednic de mine”, formulă care indică faptul că nu este vorba despre un proiect sau o filosofie, ci despre relația cu persoana lui Cristos. Adjectivul áxios („vrednic”) desemnează ceva care face ca cealaltă farfurie a balanței să se ridice și se referă, prin urmare, la a fi pe măsură, proporțional, potrivit. Aici, de fapt, este definit în termeni de alb/negru ceea ce face ca un ucenic să fie „pe măsură”, „potrivit” în ceea ce privește apartenența la Cristos.

Este o chestiune de iubire: pentru a fi demni de a-I aparține lui Isus Cristos, trebuie mai întâi de toate să-L iubim! Matei atenuează afirmația lui Isus (care în Lc 14,26 este redată într-o formulare mai radicală, poate mai apropiată de original deoarece este mai scandalosă: „Dacă cineva vine la Mine și nu-și urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile…”) .

Oricum, opoziția este puternică: iubirea față de Cristos nu trebuie să fie pusă pe plan secund față de nicio altă iubire, oricât de prețioasă ar fi aceasta.

Comparația dintre iubirea pentru părinți și copii și iubirea pentru Isus Cristos are rolul de a stabili prioritatea absolută a relației personale cu Cristos. Dar aceste cuvinte sugerează și alte nuanțe. Iubirea pentru Cristos este o iubire care depășește iubirea „naturală” dintre părinți și copii. Aceasta se caracterizează prin inegalitate: copiii depind de părinți, îi iubesc din recunoștință, din nevoie sau din respect; părinții oferă totul, îi educă și îi ocrotesc. Iubirea pentru Cristos este „mai mult”: este o relație mai intimă și mai profundă, marcată de reciprocitate și de apartenența reciprocă, tipice iubirii conjugale sau prieteniei.

Aici s-ar putea sugera și posibilitatea ca alegerea lui Cristos să ducă la ruperea legăturilor familiale. Nu doar pentru că cel care acceptă trimiterea misionară este gata să plece departe și să-și părăsească cei dragi, ci și pentru că, uneori, nu ești înțeles nici măcar de cei mai apropiați (cf. vv. 35-36).

Ce este propria cruce?

În contextul narațiunii evanghelice, afirmația „cine nu-și ia crucea și nu-Mi urmează, nu este vrednic de Mine” (v. 38) are un impact puternic, având în vedere că cititorul încă nu știe cum se va dezvolta ostilitatea față de Isus și nu cunoaște care va fi soarta acestuia. Faptul că un ucenic trebuie să „își ia”/„să accepte” un instrument de execuție capitală și să-L urmeze pe Isus este ceva cu adevărat tulburător.

Această zicală apare de cinci ori în evangheliile sinoptice (inclusiv în Mt 16,24) și întotdeauna într-un context de urmărire; acest lucru denotă vechimea și originalitatea acestor cuvinte. Prin ele, Isus a vrut să-i avertizeze pe ucenici cu privire la suferințele și chiar la moartea sângeroasă care le-ar putea fi sortite; este o eventualitate care trebuie luată în calcul, „acceptată” .

Expresia „a-și lua crucea” este legată de „a urma”: suferința despre care vorbește Isus Cristos nu este un scop în sine, ci este aceea pe care o poartă cel care decide să facă o ruptură în propria viață (afecțiuni, obiceiuri, vicii, căi comode, jocuri duble…) pentru a adera cu seriozitate la persoana lui Hristos (acest lucru este evident și în v. 39: «cine își va pierde viața din cauza Mea»). Acest text nu admite nicio perspectivă masochistă sau de victimizare; nu se vorbește despre a suferi pentru a-L urma pe Cristos. Mai degrabă, ideea este aceea de a accepta realitatea vieții (cu tot ceea ce aceasta implică) și, pornind de la ea (nu de la ceea ce „ar trebui să fie” sau „am dori să fie”), a porni la drum în urma lui Cristos.

Există o altă interpretare posibilă care derivă din forma specifică a crucii, analogă cu cea a literei grecești tau. Această literă (conform profeției din Ez 9,4-6) este semnul (o marcă) a celor care aparțin lui Dumnezeu și, din această cauză, vor scăpa de exterminare.

A-ți lua propria cruce, conform acestei interpretări, ar sugera decizia de a-i aparține radical lui Cristos, mărturisindu-L în mod public și deschis. Ar fi vorba de o viață (decizii, orientări, atitudini, cuvinte) care manifestă în mod clar relația strânsă cu Cristos, în conștiința faptului că o astfel de mărturisire publică poate provoca chiar suferință și persecuție. Urmarea lui Isus, adică, marchează profund existența, o înscrie cu foc.

Cel care este dispus să primească acest sigiliu va fi mântuit; desigur, toate acestea au devenit mai clare după Paște, în lumina morții și învierii lui Mesia, când această zicală a căpătat un înțeles mai profund.

 A-ți asuma „semnul celor mântuiți” nu înseamnă doar a-și modela viața după cea a lui Isus Cristos, ci și a recunoaște că plinătatea sensului și împlinirea existenței nu pot fi urmărite prin propria virtute sau capacitate, în afara relației cu Cristos, ci pot fi primite doar ca dar pascal.

Nu doar persecuții

În cele din urmă, în versetele 40-42, care încheie întregul discurs de trimitere, tema respingerii și a opoziției este abandonată, iar accentul se mută pe latura pozitivă a primirii de care vor beneficia apostolii.

Tema primirii nu se limitează la ospitalitatea față de misionari (motiv prezent totuși: „cel care va da să bea chiar și numai un pahar cu apă rece”, v. 42); este vorba de a primi, în persoanele apostolilor, mesajul pe care aceștia îl poartă. Este vorba – pe scurt – de a primi vestirea Evangheliei. Frumoasa lanț creat de primire (cel care îl primește pe apostol îl primește, de fapt, pe Cristos, care l-a trimis, și pe Tatăl, care, la rândul Său, l-a trimis pe Cristos: v. 40) aruncă o rază de lumină asupra posibilității reale de a-L întâlni pe Domnul în acel sacrament special care este persoana celui care îl urmează, îl vestește și îl manifestă prin propria sa viață. Orice persoană care îl urmează și îl vestește pe Cristos devine (conform învățăturii care a reieșit de mai multe ori din discursul de trimitere misionară) manifestare și mijlocire a lui Cristos însuși.

„Profetul” și „cel drept” sunt două exemple concrete de persoane trimise care pun în lumină două moduri tangibile și complementare de a fi; în fundal se zăresc chipurile marilor profeți (Ilie, Eliseu, Ieremia), care au fost persecutați pentru că au dat glas Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor drepți din Scripturi (Noe, Abraham, Iov), care s-au distins prin încrederea lor în Dumnezeu, încredere care i-a condus mereu să împlinească voia Lui. Ucenicul va putea să ia chipul „profetului” sau al „celui drept” sau al altcuiva. Însă, toți ucenicii, potrivit Evangheliei după Matei, nu trebuie uitat că sunt „mici” (cf. 11,11; 18,6.10.14), adică neajunși, fragili în ceea ce privește credința, deși sunt ucenici și trimiși.

Primirea, exprimată prin motivul răsplății („va primi răsplata profetului / a celui drept”), pe lângă formula solemnă „adevărat vă spun”, evocă judecata de pe urmă: disponibilitatea de a-i primi pe misionari (și, odată cu ei, vestirea Evangheliei) determină soarta escatologică a celui care îi primește.

Perspectiva răsplății veșnice este o invitație puternică adresată cititorului Evangheliei după Matei de a îmbrățișa pe deplin învățătura lui Isus cuprinsă în Evanghelie.

PRIMA LECTURĂ

Elizeu, la fel ca Învățătorul său Ilie și ca toți profeții, intră în contact cu poporul, împărtășindu-i soarta. În întâlnirile pe care le trăiește, Cuvântul lui Dumnezeu și binecuvântarea Sa devin tangibile. Pasajul pe care îl ascultăm astăzi ne vorbește despre o femeie și despre modul în care viața ei s-a schimbat datorită întâlnirii cu omul lui Dumnezeu.

În vechiul Israel, profeții erau primii purtători ai Cuvântului lui Dumnezeu. Rolul lor era acela de a ajuta poporul să vadă lucrurile cu ochii lui Dumnezeu. Ei vorbeau cu regii și cu cei puternici, dar și cu văduvele și cu săracii; prin faptele și vestirea lor, Cuvântul lui Dumnezeu devenea accesibil, ușor de înțeles și concret.

Faptul că Elizeu „se afla în mijlocul poporului” reiese bine din întâlnirea cu femeia din Sunem: o femeie bogată care se mișcă cu mândrie în casa ei. Deși este căsătorită, ea nu se ascunde în umbra soțului, ci ia inițiativa în comuniune cu el. Între această femeie și profetul Elizeu se naște o relație de încredere reciprocă și de primire; atenția pe care femeia i-o rezervă profetului (mâncare, o cameră separată) lasă să se înțeleagă că, prin Elizeu, femeia a putut să-L întâlnească pe Dumnezeu. Chiar și siguranța cuvintelor pe care le adresează soțului său („știu că este un om al lui Dumnezeu, un sfânt”: v. 9) trădează o experiență adevărată și concretă a Domnului: ea „știe” pentru că a trăit-o.

Este o femeie inteligentă, care știe să recunoască intervențiile lui Dumnezeu în viața ei și nu le lasă să-i scape. Pe fundalul acestei povestiri putem citi între rânduri alte povestiri din Vechiul Testament (cum ar fi, de exemplu, primirea de către Abraham a celor trei bărbați misterioși la stejarii din Mamre, cu vestirea făcută lui și Sarei despre nașterea lui Isaac: cf. Gen 18,1-16) și cuvintele din Epistola către Evrei: „Să nu uitați de ospitalitate; unii, practicând-o, au găzduit, fără să știe, îngeri” (Evr 13,2). Îngerii sunt „mesagerii” lui Dumnezeu (acesta este sensul cuvântului grecesc ánghelos) și așa a fost și Eliseu pentru femeia din Sunem.

Cuvântul lui Dumnezeu pe care Eliseu i-l dăruiește femeii („anul viitor, în același anotimp, vei ține un fiu în brațe”: v. 16) este un cuvânt de binecuvântare: o promisiune care reînvie speranța și dă un nou impuls. Profetul a avut delicatețea de a lăsa să iasă la iveală suferința femeii (fără a se amesteca cu forța în viața ei privată, ci folosindu-se de mijlocirea servitorului Ghiezi); a ascultat-o, a suferit alături de ea și a mijlocit pentru ea înaintea lui Dumnezeu.

Povestea va continua cu nașterea fiului, cu moartea sa subită din cauza unei boli și cu învierea sa, tot prin intervenția lui Elizeu (2Reg 4,18-37); profetul va fi din nou prezent în viața acestei femei, protejând-o de foamete și ajutând-o apoi să-și recupereze bunurile și locuința (2Reg 8,1-6).

A DOUA LECTURĂ

Învățătura lui Paul despre botez se concentrează asupra participării noastre sacramentale la moartea și învierea lui Isus Cristos. În acest text abundă expresii care evidențiază faptul că între Cristos și cel botezat există o unitate intimă și profundă.

Pentru Paul, botezul este momentul în care persoana se face prezentă la opera de mântuire realizată în Paștele lui Cristos; el marchează un „înainte” și un „după”. Această învățătură trebuie contextualizată într-o situație în care botezul era oferit persoanei adulte care primea vestirea apostolilor și înțelegea existențial darul lui Cristos. Am putea spune că convertirea era contemporană cu sacramentul; astăzi, momentul sacramental și cel existențial nu mai coincid, în majoritatea cazurilor. Ceea ce spune Paul despre botez, așadar, îl putem înțelege astăzi ca fiind realizat în darul harului lui Dumnezeu pentru noi; la acest har participăm în virtutea botezului, dar devenim conștienți de el abia în momentul în care ne hotărâm pentru Cristos.

În vechime, ritul se desfășura într-un bazin de botez, astfel încât să se poată vizualiza bine moartea (prin scufundare) și învierea (prin ieșirea din ape). Astfel, simbolul transmitea cu putere aspectul central al ritului: participarea la misterul pascal al lui Cristos. Paul comunică această participare folosind din plin un limbaj „mistic” care vorbește despre unire și încorporare: „botezați în Cristos”, „îngropați împreună cu El”, „morți cu Cristos”, „trăiți pentru Dumnezeu”.

În botez există o moarte: „morți față de păcat” (v. 11). Adică moare persoana centrată pe sine, izolată de Dumnezeu și de ceilalți, condusă doar de frică și de instinctul de apărare. Și există o înviere: „și noi putem umbla într-o viață nouă” (v. 4). Viața nouă („trăind pentru Dumnezeu”: v. 11) este o viață primită ca dar (nu câștigată prin ascetism) și caracterizată de calitățile proprii vieții lui Dumnezeu; o viață comunitară a cărei deschidere față de celălalt și față de dar se manifestă în cuvinte și fapte radical noi.

Paul ar spune: „Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

PENTRU APROFUNDARE

• Imaginea crucii este astăzi greu de înțeles și, prin urmare, de acceptat. Ce înseamnă „a-ți lua crucea”? Creștinismul este o religie a bucuriei sau a suferinței? Am înțeles cu adevărat semnificația autentică a mesajului lui Isus?
• Adesea suntem convinși că a fi creștin este o decizie luată „o dată pentru totdeauna”, care ne marchează din momentul botezului. În realitate, aceste lecturi ne reamintesc că a fi ucenici ai lui Cristos este o misiune, o sarcină de trăit în fiecare zi, reînnoindu-ne mereu decizia pentru Domnul.
• Trăsătura caracteristică a ucenicului este ospitaliatatea. De câte ori, în comunitățile noastre și în relațiile noastre, judecata, critica și selecția anticipează și determină persoanele către care decidem să ne îndreptăm, punând o frână și o limită acelei ospitalități, acelei primiri care ni se cere în Evanghelie?
• Creștinii trăiescîn lume fără a fi ai  Și totuși, alegerea lor în favoarea Evangheliei lui Isus nu este adesea atât de ușor de recunoscut. Paul ne amintește de „moartea” către care suntem destinați, nu pentru a ne pierde, ci pentru a trăi cu Cristos. Este viața noastră capabilă să manifeste această relație cu Isus? Suntem cu adevărat morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu?

„A LUA CRUCEA”: DAR CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT „CRUCE”?

de Francesco Lambiasi

„Cruce și încântare”, așa cum spune o celebră arie de operă, sau „cruce și nenorocire”? Răspundem imediat cu un frumos nu atât la prima, cât și la cea de-a doua formulă. Cert este că, în imaginația colectivă, cea de-a doua formulă este cea care predomină. De fapt, spunem „cruce” și imediat în minte se aglomerează „norul toxic” al sinonimelor sale triste și melancolice: durere, suferință, sacrificiu, renunțare, accident, umilire.

 Și încă: suferință, chin, tortură, calvar, moarte… Este adevărat: cuvântul „cruce” este un element obligatoriu al vocabularului „creștin”, în dublul sens al limbajului atât al lui Cristos, cât și al creștinilor. Este suficient să privim cele patru Evanghelii și, mai ales, pe sfântul Paul.

Dar ce este crucea? Să reluăm cel puțin trei dintre cele mai spinoase și mai actuale scurtcircuite ale mesajului crucii. 

Riscul dramatizării

Primul scurtcircuit este, fără îndoială, identificarea cruce = durere. Sfântul Paul le scrie creștinilor din Corint: «Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit: un scandal pentru iudei și o nebunie pentru păgâni» (1Cor 1,23). Un Mesia suferind era ceva străin de Vechiul Testament și de iudaism, cu atât mai mult pentru lumea păgână. Orice suferință este scandalosă și enigmatică, dar într-un mod special o este suferința Fiului lui Dumnezeu. Evanghelistul Marcu, în special, scoate în evidență neînțelegerea ucenicilor în fața vestirii patimii și a morții lui Isus. Simon Petru ajunge chiar să-l „mustră” pe Învățătorul care tocmai vorbise despre viitoarea sa moarte violentă (Mc 8,32).

Ne vine să ne întrebăm: oare nu este aceasta mama tuturor obiecțiilor împotriva crucii, cea mai spinoasă și iritantă chiar și pentru nu puțini creștini, în fața suferinței și a morții atâtor nevinovați, începând tocmai cu cazul cel mai tulburător, acela al Fiului nevinovat al lui Dumnezeu? De fapt, o analiză imparțială a surselor creștine ne arată că Isus nu a dorit, în sine, suferința, și nici nu a căutat, în mod intenționat, eșecul misiunii Sale.

Nici nu a urmărit, frenetic și nerăbdător, evenimentul acelei morți atroce și infamante pe cruce. Dimpotrivă, Ioan ne informează că, atunci când conducătorii iudeilor au ajuns la decizia de a-L ucide, Isus „S-a retras în regiunea vecină cu deșertul, într-un oraș numit Efraim” (In 11,53-54).  Și cu ceva timp înainte spusese: „Nimeni nu-mi ia viața; eu o dau din proprie inițiativă” (10,18).

Adevărul mântuirii

Isus nu poate fi acuzat de masochism (!) și nici Tatăl de sadism (!). Pentru că Tatăl s-a lăsat rănit și copleșit de durerea umană. Desigur, nu a eliminat-o, dar „dându-L pe Fiul Său” a biruit-o, cu o milă profundă și cu cea mai dezinteresată solidaritate față de umanitatea suferindă. Iar Fiul a căutat și a împărtășit voința Tatălui care iubește pe toți. A vrut să fie solidar cu noi în căutarea Împărăției cerurilor, luând asupra Sa și suferința noastră. Și prin moartea Sa acceptată din iubire, El a luat morții ultimul cuvânt în această poveste, așa cum o trăim în această „grădină care ne face atât de feroce” (Dante). Astfel s-a împlinit „moartea morții”.

O comparație cu situația similară a lui Ieremia poate fi lămuritoare pentru a înțelege diferența fundamentală a lui Isus. Avertizat de Domnul cu privire la un complot obscur țesut împotriva sa, Ieremia renunță să-și facă singur dreptate, ci își încredințează cauza lui Dumnezeu. Inima tânărului profet din Anatot este la apogeul celei mai acide ură și lansează invective implacabile împotriva dușmanilor săi. El Îi cere lui Dumnezeu să-i reducă la cenușă, să le facă femeile văduve, să le lase copiii orfani: „Doamne al oștirilor, judecător drept, să pot vedea răzbunarea Ta asupra lor, căci Ție mi-am încredințat cauza mea” (Ier 11,20). Victoria lui Isus este incomparabil mai radicală și mai decisivă. Deși este infinit mai nevinovat decât Ieremia și soarta sa este dramatic mai compromisă, inima sa nu cunoaște nici cea mai mică urmă de ură, nu tânjește după nicio răzbunare nemiloasă. Dar este plină până la refuz de recunoștință față de Tatăl și debordează de o milă extrem de tandră față de cei care au ordonat și de cei care au executat moartea sa pe cruce. Isus depășește cea mai amară dezolare și își duce iubirea jertfitoare la puterea a n-a. În locul spiralei perverse a violenței, care, din păcate, nu produce decât violență, El parcurge calea iubirii. Își anticipează propria moarte în pâinea frântă pe care o transformă în trupul său și în vinul care devine sângele său vărsat. Astfel, își transformă propria moarte într-o jertfă a legământului pentru mântuirea tuturor.

Astfel, transformă „o violență total nejustificată într-o dăruire total necondiționată” (Sequeri). Astfel, iubirea învinge cu brio ura, iar iertarea dezarmează răzbunarea.

Riscul victimizării

Pe scurt, consider util să verificăm și riscul altor două scurtcircuite, din păcate încă actuale. Al doilea dintre acestea ar putea fi formulat astfel: cruce = ispășire. De fapt, cuvântul „ispășire” apare și el frecvent în Noul Testament (cf. 1In 4,10). În limbajul curent, verbul „a ispăși” a căpătat o conotație negativă, în simțământul de „a suferi o pedeapsă”. Și nu contează prea mult dacă vinovatul acceptă sau nu sentința de condamnare. Dacă suferă pedeapsa, el ispășește. În schimb, ideea biblică de „a ispăși” înseamnă „a remedia răul”. Ispășirea, așadar, trebuie înțeleasă ca purificare, nu ca pedeapsă substitutivă sau sacrificiu „în compensare” pentru intenția răutăcioasă sau pentru răul provocat prin păcat. Iubirea Tatălui a făcut din Fiul pe cruce instrumentul de purificare a păcatelor noastre și puntea de reconciliere cu noi, păcătoșii.

Dumnezeu Tatăl nu este, așadar, scopul și destinatarul jertfei de pe cruce, ci subiectul activ și generos al acelei jertfe, care, prin urmare, trebuie privită nu ca un dar oferit de popor lui Dumnezeu, ci de Dumnezeu poporului. Rămâne faptul că folosirea acestui cuvânt este atât de delicată, încât un teolog precum Carlo Molari își dorea renunțarea la el.

Don Oreste Benzi, în schimb, a făcut din acesta unul dintre pilonii fundamentali ai spiritualității Asociației Papa Ioan al XXIII-lea, dar îl traducea astfel: „Isus ne-a răscumpărat nu pentru că a murit pe cruce, ci pentru că ne-a iubit. Și tocmai pentru că ne-a iubit, a murit pe cruce”. Revenim astfel la interpretarea răscumpărării ca sacrificiu de iubire al unui Dumnezeu care „ne-a iubit primul”.

Riscul obligativității

Un ultim cuvânt se referă la un al treilea scurtcircuit: crucea ca model și exemplu pe care avem datoria să o urmăm. O afirmație clară în acest sens o găsim în 1Pt 2,21: „Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un exemplu, ca să-I urmați pașii”. Riscul, aici, este acela de a reduce patimile lui Cristos la un model exterior de urmat și aproape de „copiat” în detaliu, cu bunăvoință și cu prețul unor eforturi stresante și al unor suferințe epuizante.

Dar ne putem mîntui de pe panta alunecoasă a „datoriei”, dacă ținem cont de ceea ce a afirmat Conciliul Vatican II, care face referire tocmai la 1Pt 2,21: Cristos «suferind pentru noi nu numai că ne-a dat un exemplu pentru ca noi să-i urmăm pașii, ci ne-a și deschis calea; pe măsură ce o parcurgem, viața și moartea sunt sfințite și capătă un nou sens» (GS 22).

Pe scurt, Crucea înseamnă iubire mai întâi și mai presus de durere. Răscumpărarea a fost făcută posibilă mai mult de iubirea oferită de Isus Tatălui pentru noi, păcătoșii, decât de durerea pe care El a îndurat-o pentru păcatele noastre. Isus iubește suferind și suferă iubind.

Numai iubirea șterge păcatul. Numai iubirea schimbă și sfințește suferința. Iubirea, numai iubirea învinge moartea. Nu putem uita cuvintele adresate de Cel Răstignit unei mari mistice, fericita Angela din Foligno: „Privește dacă găsești în mine altceva decât iubire”.

CONDIȚII IMPOSIBILE?

de Roberto Laurita

Apostolilor trimiși în misiune, Isus le cere să accepte condițiile sale, iar acestea par cu adevărat exigente.

Este clar că El nu vrea să-și amăgească urmașii: le propune să se angajeze într-o întreprindere plină de riscuri, care va fi orice, numai o plimbare ușoară nu. De aceea le cere să facă câteva alegeri fundamentale, care să-i pregătească să facă față unor situații dificile.

Legăturile afective fac parte din existența umană și implică responsabilități care trebuie onorate. Porunca lui Dumnezeu era explicită în această privință: „Cinstește-ți tatăl și mama”. Aceasta nu coincide cu versiunea noastră infantilă: „Ascultă de tati și de mami” și nu se adresa atât copiilor, cât adulților care trebuiau să aibă grijă de părinții lor atunci când aceștia nu mai erau în stare să o facă. La fel de clară era și obligația de a asigura cele necesare propriilor copii.

Dar atunci ce cere Isus Cristos? Ucenicii Săi vor trebui să facă față persecuției și, în acel moment, va deveni clar cât de mult contează Cristos în existența lor. Va constitui credința față de El criteriul decisiv sau se vor ascunde în spatele îndatoririlor familiale pentru a-L renega, pentru a face compromisuri, doar pentru a-și apăra liniștea?

Aderarea la Cristos ar putea implica, de asemenea, respingerea din partea propriei familii, pierderea sprijinului garantat până în acel moment. În acest caz, ucenicul s-ar confrunta cu situații dureroase, fără nicio protecție sau siguranță materială. Va putea rezista? Da, dar numai dacă va fi recunoscut în prealabil că nimic – în ochii lui – nu valorează mai mult decât relația sa cu Isus, decât fidelitatea față de cuvântul Său.

Nu este vorba, în acest moment, doar de a face câteva alegeri, ci de a intra într-o logică nouă, care merge împotriva curentului. Crucea era simbolul unei pedepse teribile, rezervată rebelilor și sclavilor. Moartea survenea după suferințe de nedescris, îndurate sub privirile tuturor. Ei bine, Isus îi cere ucenicului să-și „ia crucea” și să-L „urmeze”. Nu să evite suferința, ci să o îmbrățișeze, să o prevadă, să i se înfățișeze dacă este vorba de a-L mărturisi pe Cristos, de a-I rămâne credincios.

Sentința care urmează este categorică. Idealul nu este acela de a ne agăța cu strânsoare de propria existență, de a o proteja de orice zguduitură. Paradoxal, de fapt, tocmai aceasta este adevărata cale de a-i asigura eternitatea și o plenitudine necunoscută.

La urma urmei, aceasta este mărturia pe care ne-au încredințat-o atâția bărbați și atâtea femei: nu au ezitat să se dăruiască pentru Evanghelie. Gesturile lor cotidiene, mai mult decât cuvintele lor, au lăsat o amprentă. Existențele lor au făcut să se înțeleagă „viața bună și frumoasă” la care este chemat ucenicul.

 Exemplul lor a deschis căi noi și a dat consistență și vizibilitate unei lumi diferite, în care lăcomia este înlocuită de împărtășire, în care blândețea ia locul aroganței, în care iertarea este preferată în locul folosirii forței.

FAMILIA LUI ISUS

de Davide Arcangeli

În noi locuiește o dorință profundă și de neînfrânat, pe care am știut să o ascultăm și să o cultivăm: aceea de a deveni prieteni și membri ai familiei lui Isus, Învățătorul și Mesia nostru. A fi alături de El și a învăța din stilul Său de iubire și prietenie este ceea ce ne face mai fericiți; a ne lăsa pătrunși de Cuvânt, așa cum a făcut El, este înțelepciunea care ne face frați și ne ghidează în alegerile noastre; a locui în casa Sa și a dobândi o cunoaștere intimă a Lui înseamnă a simți mereu asupra noastră privirea lui Dumnezeu, ca Tată bun și providențial.

Noi suntem „micii ucenici” pe care El îi trimite, dispuși să vorbim inimii fiecăruia, așa cum dorește El. Cine ne primește pe noi, îl primește pe El, iar cine îl primește pe El îl primește pe Cel care l-a trimis, Tatăl.

Știm, de fapt, că în orice relație care ne țese viața, nu mai suntem doar noi cei care vorbim, ci El, Tatăl, este Cel care vorbește așa cum dorește și învăluie toate situațiile cu tandrețea privirii Sale, comunicându-Se celor care ne primesc ca ucenici ai lui Isus.

Desigur, nu este întotdeauna ușor să cultivăm această dorință profundă: uneori există prejudecăți, temeri, ziduri pe care le întâlnim în relația cu ceilalți. Prejudecăți față de comunitatea creștină, temeri față de Dumnezeu, ziduri de închidere și răceală, construite de-a lungul timpului de inimi dezamăgite și rănite. Dar acest lucru nu ne împiedică să purtăm crucea respingerii, cu bucurie și pace interioară, știind că facem totul pentru El și nu pentru noi înșine. Chiar micimea noastră ne apără și ne protejează de pretenția de a fi perfecți și de a reuși să convingem.

Cea mai grea provocare apare atunci când ostilitatea se instalează în familiile noastre și în relațiile noastre cele mai intime, dar știm că iubirea Lui, atunci când ne învăluie și pătrunde în iubirile noastre, le duce la o plenitudine și mai frumoasă, purificându-le de așteptări false și de atașamente geloase.

Isus din Nazaret nu ne cere să urâm și să disprețuim. Dimpotrivă, El ne invită să iubim mai mult și mai bine și să facem din familiile noastre focuri de tandrețe și focare de iubire, care să mărturisească frumusețea întrupării Sale..

Dumnezeule, ascultă rugăciunile poporului Tău după voia Ta. Susține-ne pe drumul nostru. Tu care viețuiești și domnești în vecii vecilor.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 28