„Fidelitate în așteptare” – Meditație pentru Duminica a X-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A X-A DE PESTE AN

7 IUNIE 2026 

FIDELITATE ÎN AȘTEPTARE

Este foarte semnificativ faptul că modelul credinței noastre, Abraham, „a crezut împotriva oricărei speranțe”. A crede și a spera merg împreună dintr-un motiv simplu, care este un fapt: creștinul nu crede într-un concept, nici într-o lege, ci crede într-o promisiune. Ni se promite mântuirea, învierea trupului, însoțirea constantă a lui Cristos, prezența Duhului Sfânt. Suntem, așadar, angajați de promisiune. A crede cu tărie înseamnă să așteptăm că ceea ce Dumnezeu a promis se va împlini în noi. A spera înseamnă a conta pe Cineva care este credincios promisiunii Sale. A avea certitudinea că El se va împlini.

Dar vorbim de speranța creștină, care începe doar acolo unde nu există nimic de sperat. Este o speranță nouă, care se construiește doar pe ruinele „speranței umane”. Pentru că ceea ce ne-a promis Domnul – să nu uităm – sunt bunuri care depășesc posibilitățile noastre. Sunt bunuri care scapă de mâna omului. Mai mult, promisiunea lui Dumnezeu nu numai că depășește „nevoia” noastră, ci o creează. Dumnezeu nu este un promotor care promite să ne satisfacă dorințele, ci un creator de dorințe noi și mai profunde. Dacă Dumnezeu ar fi cel care satisface ceea ce putem gândi, am cădea în formalism, în „inventatori de Dumnezeu” în slujba noastră. Dacă Dumnezeu ar fi „mângâietorul” neplăcerilor noastre imediate, el ar fi „opiul poporului”. Ceea ce putem realiza prin propriile noastre forțe nu este obiectul promisiunii lui Dumnezeu. Ceea ce promite Dumnezeu este dincolo de puterile noastre.

De aceea, speranța creștină este a te lăsa hrănit de Dumnezeu, a te lăsa călăuzit de El, nu a justifica cu numele Lui realizarea posibilităților noastre.

Există un singur semn că am atins fidelitatea și încrederea în Promisiune: să-L urmăm necondiționat și pentru totdeauna. Și să-L urmăm într-un mod special care scandalizează multe dintre sentimentele noastre.

Un mare creștin al timpului nostru a spus-o foarte bine: „Iubirea, sau respectul pentru adevăr, duce la fidelitate. Fidelitatea este legată de o ignoranță fundamentală a viitorului? Dacă sunt credincios nu știu ce-mi rezervă viitorul, și tocmai această ignoranță este cea care dă jurământului meu valoarea, meritul său”.

Așa a înțeles Matei și cei care au urmat necondiționat Promisiunea. Acest lucru ridică pentru noi, și o lăsăm la reflecția personală, problema seriozității și a finalității angajamentelor noastre. Angajamentele noastre sunt fie semne ale seriozității noastre și ale încrederii noastre totale în Dumnezeu, fie sunt o formulă în care nu am pus suflet. Inima este cea pe care o cere Domnul, pentru ca, pierzându-ne viața, să o câștigăm. Matei s-a ridicat și l-a urmat. Cine este cel credincios? Pur și simplu cel care face același lucru, și nu doar pentru o mică parte din viața sa, ci pentru toată viața.

Pentru că în seara existenței noastre va fi testul iubirii. Dacă credința și speranța merg împreună, iubirea este secretul suprem al relației noastre cu Dumnezeu.

CREDINȚA ÎNSEAMNĂ SĂ ȘTII SĂ AȘTEPȚI

Nucleul central al primei lecturi de astăzi se află în cuvintele pe care profetul Osea le pune în gura lui Dumnezeu: „Milă vreau și nu jertfe”, cunoașterea lui Dumnezeu mai degrabă decât arderi de tot. Profeții critică cultul gol și ipocrizia celor care cred că sunt în pace cu Dumnezeu pentru că îndeplinesc anumite reguli: post, milostivire, zeciuială; dar uită esențialul: dreptatea și iubirea aproapelui și reconcilierea fraternă.

A doua lectură: „Abraham a crezut împotriva oricărei speranțe”. Ființa umană nu-și poate îndeplini sarcina existențială doar cu propriile resurse, doar recunoscându-și slăbiciunea și acceptând puterea lui Dumnezeu poate obține mântuirea. Pentru Sf. Paul, exemplul lui Abraham este universal valabil. Numai Dumnezeu mântuiește, iar învierea lui Cristos este garanția sa.

Evanghelia: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși”. Vocația lui Matei, pe care Luca și Marcu îl numesc Levi, este fără îndoială cea mai surprinzătoare dintre cei doisprezece apostoli, pentru că era un vameș, un perceptor de taxe pentru Imperiul Roman, declarat păcătos public. Învățătorul vrea să-l încorporeze pe acest păcătos în grupul prietenilor săi apropiați și el răspunde imediat afirmativ la chemarea lui Isus și îl urmează, iar voi răspundeți afirmativ la invitația lui Isus, care continuă să vă spună „Urmați-mă”.

SĂ-L CUNOAȘTEM, SĂ-L IUBIM ȘI SĂ-L URMĂM PE DOMNUL

Omilia Sf. Ioan Paul al II-lea din cadrul Sfântei Liturghii la Grota de la Lourdes (Grădinile Vaticanului) pentru surorile din

Congregația „Regina Mundi” –  Duminică, 09 iunie 1996

1. „Primește, Doamne, darul iubirii noastre”

După perioada pascală și Duminica Sfintei Treimi, reluăm astăzi itinerariul liturgic al „Duminicilor din timpul anului”: un pelerinaj pe care poporul lui Dumnezeu îl face cu credință, precedat de Maria, Maica Bisericii; un itinerar al cunoașterii și al iubirii; un drum de urmat pentru cei care se încred în mila Domnului.

Liturghia de astăzi ne amintește că Domnul este Milostiv și vrea milă. El cere iubire și nu jertfe (cf. Os 6,6). Cristos răstignit pe cruce, o dată pentru totdeauna, a săvârșit holocaustul total și definitiv al iubirii, care se reînnoiește în fiecare zi în Euharistie. Iar existența Mariei a fost o urmare completă a Milostivirii divine întrupate în Isus. Ea, Imaculată prin har, păstrată de Milostivirea divină de orice pată de păcat, este un semn de speranță sigură pentru toți oamenii care au nevoie să fie vindecați și îndreptățiți (cf. Mt 9, 12-13).

2. Invitați de Sfânta Scriptură să închegăm o relație profundă de fidelitate cu Dumnezeu, „să ne grăbim să-l cunoaștem pe Domnul” (Os 6, 3), să ne grăbim să-l iubim. Să-l „cunoaștem” și să-l „iubim” pe Domnul: la aceasta suntem chemați, pentru ca relația noastră cu el să nu fie „ca un nor de dimineață, ca roua care se stinge în zori” (Os 6, 4), ci fidelă și statornică. Să-l iubim așa cum suntem iubiți de el; să îl cunoaștem așa cum suntem cunoscuți de el: aceasta este bucuria și gloria noastră.

Abraham L-a cunoscut și L-a iubit pe Domnul prin credință, o credință puternică și statornică în Cel care își ține promisiunile. O credință care pune în mișcare, care mișcă viața noastră, generează viața dincolo de orice limită umană, dincolo de moarte. Cuvântul veșnic l-a chemat pe Abraham și i-a spus: „Urmează-mă”. Abraham i-a recunoscut vocea și l-a urmat. Așa cum spune Scriptura: „Abraham s-a bucurat în speranța de a vedea” ziua lui Cristos, în credință „l-a văzut și s-a bucurat” (In 8, 56). Astfel, el a participat într-un anumit fel la misterul pascal, în care se află împlinirea oricărei promisiuni și fundamentul ultim al credinței, al iubirii și al cunoașterii divine.

3. Dragi surori! Mă bucur să celebrez astăzi Euharistia cu voi toate. Ne aflăm în acest loc sugestiv din grădinile Vaticanului, care evocă prezența Mariei Imaculate, așa cum s-a arătat Sfintei Bernadeta, în Grota din Massabielle, lângă Lourdes. Ne întoarcem privirea spre Fecioara Maria: iubirea ei nu a fost „ca un nor de dimineață, ca o rouă care se stinge în zori”. Cea plină de har a iubit așa cum a fost iubită: total, fără rezerve; ea l-a cunoscut pe Domnul așa cum El a cunoscut-o de la început.

În ea, credința lui Abraham reînvie și ajunge la desăvârșire: Maria a crezut că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu și, sub cruce, a sperat împotriva oricărei speranțe: slujitoare cu Slujitorul suferind, regină cu Regele, a devenit mama tuturor credincioșilor, „Regina lumii – Regina mundi”….

Fie ca Maica Domnului ceresc, Tronul Înțelepciunii, să facă să strălucească în mințile voastre o cunoaștere deplină a Domnului și în inimile voastre o iubire integrală și credincioasă față de ea, iar în viața voastră un „da” generos și plin de bucurie la acel „urmează-mă” pe care Cristos îl adresează ucenicilor săi, știind că oriunde vă va conduce Providența, veți putea „vesti săracilor vestea cea bună” (antifonul evanghelic), ajutându-i pe bolnavi să-l întâlnească pe Doctorul divin și pe păcătoși să-i audă glasul. Fiți docili la harul său și generoși în răspunsul vostru. Deschideți-vă inimile la misterul iubirii sale. „Acceptă, Doamne, darul iubirii noastre”.

Dumnezeule, Tatăl tuturor oamenilor, ajută-ne să descoperim prezența Fiului tău, Isus, în mijlocul tuturor acțiunilor pe care le facem pentru dreptate. Tu care trăiești și domnești în vecii vecilor. Amin.

COMENTARIU LA LECTURI

Osea a activat la mijlocul secolului al VIII-lea î.Cr., într-o perioadă de profundă criză politică și religioasă, sub domnia lui Ieroboam. În aceste circumstanțe, profetul accentuează dialogul dintre poporul său și Dumnezeul său. Psalmul 49 subliniază aceleași gânduri pe care le-am auzit în prima lectură. Dumnezeu ne cheamă la judecată și la convertire și ne cere să fim sinceri în acțiunile noastre exterioare. Abraham este, pentru Paul, modelul creștinului care a fost justificat prin credință și nu prin împlinirea unei legi.

Evanghelia de astăzi ne vorbește despre vocația vameșului Matei, care se rezumă pentru noi la motivul ocazional al banchetului în care Isus împarte masa cu persoane care, din cauza obiceiurilor sau a profesiei lor, erau considerate de farizeii puritani ca fiind necurate din punct de vedere ritualic.

PRIMA LECTURĂ

Os 6, 3-6: Milă vreau și nu jertfă. Sfântul Augustin explică importanța iertării:

„Concentrați-vă, frații mei, asupra iubirii pe care Scriptura o laudă în așa fel încât să admită că nimic nu se poate compara cu ea. Când Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim unii pe alții, vă îndeamnă oare să îi iubiți doar pe cei care vă iubesc? Aceasta este o iubire compensatorie, pe care Dumnezeu nu o consideră suficientă. El a vrut ca noi să ajungem să ne iubim dușmanii (Mt 5,44-45). Cel care v-a învățat să vă rugați este cel care se roagă pentru voi, pentru că ați fost vinovați. Săriți de bucurie, căci atunci va fi judecătorul vostru cel care acum este avocatul vostru. Deoarece va trebui să te rogi și să-ți pledezi cauza cu câteva cuvinte, trebuie să ajungi la aceste cuvinte: „Iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12) (Predica 386,1).

A DOUA LECTURĂ

Rom 4,18-25: El a fost mângâiat în credință de slava dată lui Dumnezeu. Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu nu numai în măsura în care suntem neprihăniți.

Sfântul Augustin spune: „Să păstrăm această justificare în măsura în care o posedăm, să o mărim în proporția pe care o cere micimea ei pentru a o face deplină….”. Totul vine de la Dumnezeu, fără ca această afirmație să însemne că putem să ne culcăm sau că ne putem scuti de orice efort sau chiar de însăși dorința. Dacă nu vrei, dreptatea lui Dumnezeu nu va locui în tine. Dar, deși voința nu este decât a ta, dreptatea nu este decât a lui Dumnezeu. dreptatea lui Dumnezeu poate exista și fără voința ta. Neprihănirea lui Dumnezeu poate exista fără voința ta. Tu vei fi lucrarea lui Dumnezeu, nu numai pentru că ești om…. Cel care te-a făcut fără tine nu te va sfinți fără tine…. Participarea la suferințele lui Cristos va fi tăria ta” (Predica 169,13).

EVANGHELIA

Mt 9, 9-13: N-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși.

Convertirea Sfântului Matei este o mare învățătură care este încă actuală. Cu toții suntem păcătoși. Sfântul Efrem comentează: „El l-a ales pe Matei, vameșul (Mt 9, 9-13), pentru a-i încuraja pe colegii săi să vină la el. Îi vede pe păcătoși, îi cheamă și îi face să se așeze lângă el; un spectacol minunat; îngerii stau tremurând, în timp ce vameșii stau și se bucură; îngerii se tem, din cauza măreției lui, iar păcătoșii mănâncă și beau cu el; cărturarii se înfurie de invidie, iar vameșii exultă și se minunează de mila lui! Cerurile trăiesc acest spectacol și se minunează, iadurile îl văd și se minunează. Satana L-a văzut arzând de furie, moartea L-a văzut și a experimentat slăbiciunea Lui; cărturarii L-au văzut și au fost zăpăciți de aceasta. A fost bucurie în ceruri și veselie în îngeri, pentru că cei răzvrătiți au fost supuși, cei neascultători supuși, păcătoșii amendați și pentru că vameșii au fost îndreptățiți. În ciuda îndemnurilor prietenilor Săi, El nu a renunțat la infamia crucii și, în ciuda batjocurii vrăjmașilor, nu a renunțat la prietenia vameșilor. El a disprețuit batjocura și a disprețuit lauda, astfel încât a contribuit mai bine la folosul oamenilor” (Comentariu la Diatésaron 5,17).

„A INTRAT SĂ STEA CU EI”.

PREZENȚA LUI ISUS ÎN PRIMA COMUNITATE CREȘTINĂ

 de Rosanna Virgili

Un fragment din cartea Faptele Apostolilor poate reda cel mai bine consternarea care trebuie să-i fi cuprins pe cei unsprezece când Isus s-a înălțat la cer. Luca îi înfățișează cu capetele ridicate și cu ochii larg deschiși pentru a prinde ultima privire a Domnului în timp ce se pierdea într-un nor, după ce rămăsese cu ei timp de patruzeci de zile ca Înviat, li se arătase de nenumărate ori, le vorbise, mâncase cu ei.

«Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am! Şi spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, Isus le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?”. Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Și luând-o, a mâncat-o înaintea lor» (Lc 24, 39-43).

De vreme ce îl regăsiseră pe urmele lor, după moartea de pe cruce, poate că au crezut că nu-l vor mai pierde niciodată. Dar Isus pleacă din nou, de data aceasta pentru totdeauna, din lume, iar ucenicii au fost cuprinși de nedumerire:

«Şi spunând acestea, sub privirile lor, Isus a fost înălțat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii ațintiți spre cer şi el se înălța, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer”» (Fap 1, 9-11).

Cei doi îngeri, care apar brusc în scena Înălțării, le amintesc de cei doi pe care femeile i-au găsit la mormânt în dimineața de Paște. Văzând că piatra fusese îndepărtată și că trupul lui Isus dispăruse, ele: „Înspăimântate, își țineau fețele plecate la pământ, dar ei le-au zis: „De ce căutați printre morți pe Cel care este viu? El nu este aici, a înviat!” (Lc 24, 5-6). Doi mesageri ai faptului că Domnul este în altă parte, că este aproape, dar îndepărtat, că în mormântul gol este viața unui trup înviat, ceea ce Paul va numi pneûma zoopoiûn: „trup spiritual, duh dătător de viață” (1Cor 15, 45). Și așa cum femeile „și-au amintit” cuvintele pe care Isus le rostise despre viitorul său: „Este necesar ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și să învie a treia zi” (Lc 24, 7), tot așa și cei unsprezece, când Isus s-a înălțat la cer, și-au amintit cuvintele cu care Domnul își luase rămas bun de la ei, cu puțin timp înainte, pe Muntele Măslinilor: „Veți primi putere de la Duhul Sfânt care va veni peste voi și veți fi martorii mei în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1, 8).

Un salut încărcat de mesaje – primul: nu vă voi lăsa singuri, ci vă voi trimite Duhul; al doilea: veți îndeplini o misiune foarte mare, aceea de a-mi fi martori până la marginile pământului. Două mesaje care se vor contopi într-o singură experiență și o singură responsabilitate: aceea de a-l face prezent pe Domnul înviat cu toată viața, gesturile și cuvintele lor. Să devină transparență a Evangheliei, îngeri ai bucuriei învierii. Domnul înviat este prezent, în lume și în istorie, în „tabernacolul” trupului său mistic: Biserica. Adică acea realitate de iubire, de koinonia, de fraternitate care face viu trupul Domnului.

„RĂMÂI CU NOI”

După Înălțare, cei unsprezece au căutat un înlocuitor pentru Iuda și au reconstituit grupul celor doisprezece, alegându-l pe Matia (cf. Fap 1, 26); alături de ei se aflau și femeile – cu siguranță cele care făcuseră parte din grupul discipolilor prin slujirea lor (cf. Lc 8, 2-3) – și, de asemenea, mama lui Isus (cf. Fap 1, 14), împreună cu mulți alții, astfel încât numărul total al comunității nou-născute după Paști era de o sută douăzeci de persoane (cf. Fap 1,15). Din acest grup inițial, cu puterea și focul Duhului Sfânt coborât la Rusalii, Biserica va porni spre viitorul ei luminos. Cu siguranță, despărțirea de acel Isus „pământesc” pe care ucenicii săi îl cunoscuseră, îl urmaseră, îl iubiseră, îl avuseseră ca însoțitor și învățător de drum și de vise, dar și de Isus cel înviat în care crezuseră în cele din urmă, nu fusese ușoară.

Evanghelia după Sf. Luca ne dă o idee în acest sens din tonurile melancolice cu care relatează momentul în care ucenicii din Emaus l-au rugat să rămână la ei acasă, după călătoria pe care o împărtășiseră de la Ierusalim: «Ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!”. Atunci a intrat să rămână cu ei.» (Lc 24, 29). Este ora apusului, ora la care este cel mai greu să te desparți. O oră care cere, mai degrabă, să stăm aproape unul de celălalt. Sfârșitul zilei și sosirea serii, cu umbrele sale care se prelungesc, este un moment în care se aprinde nostalgia, „durerea întoarcerii” spre locurile și chipurile intimității, ale odihnei, ale îmbrățișării. Acea oră pe care Dante a cântat-o, nu degeaba, cu versuri emoționante: „Era deja ceasul care topește durerea / pentru marinarii care inima și-o înmoaie / ziua în care își iau rămas bun de la prietenii dragi/ pe care noul pelerin al iubirii / o cheamă, dacă o aude sunând din depărtare / că parcă ziua plânge că murim” (Purgatoriul VIII,1-6)

În poezia clasică greacă, există un fragment al poetei Saffo care adaugă rime sublime pentru a ne face să înțelegem strălucirea serii, când fiecare inimă îndrăgostită ar vrea să se reunească cu cealaltă: „Seară, aduceți cu toții înapoi ceea ce zorii luminoși au risipit: aduceți înapoi oaia, aduceți înapoi capra, aduceți înapoi fiul la mama sa”. Dorul, aproape instinctul, de a se refugia într-un cuib de iubire este strivit de înaintarea nopții care îi înspăimântă pe cei singuri pe lume, de care încă mai suspină iconica Safo: „Luna a apus, și Pleiadele la fel; e miezul nopții, timpul trece; dar eu singur dorm” (Fr.168b Voigt).

Dacă în timpul zilei poți fi distras de durerea singurătății, noaptea aceasta devine insuportabilă. Căci „nu este bine ca omul să fie singur, vreau să-i fac un ajutor care să-i fie asemenea”, spune Dumnezeu „la început” (cf. Gen 2, 18). Iată: este posibil ca ucenicii din Emaus să fi simțit tristețea de a fi despărțiți de omul care li se alăturase pe drumul de întoarcere, care le devenise prieten în timp ce le explica Scripturile. Isus din Nazaret nu înviase, sau cel puțin ei nu-l văzuseră. Până când s-a întâmplat că „a intrat să rămână cu ei” (Fap 24, 29b). Isus s-a lăsat de bunăvoie invitat de ucenicii din Emaus și a rămas de bunăvoie să ia masa cu ei. O cină care se dovedește curând a fi un banchet euharistic, pentru că la masă, la frângerea pâinii, l-au recunoscut: era Isus! Înviase, așadar, și era chiar acolo, în casa lor, în mijlocul lor. Așa s-a reaprins în inimile lor ardoarea care îi înflăcărase atunci când, pe drum, le explicase Scripturile. Se împlinise o liturghie pură: de la Cuvânt la pâine. La Emaus, în acea zi, în ceasul de seară – același ceas în care, cu trei zile mai devreme, poate că și ei sărbătoriseră Paștele cu Isus – au înțeles și au trăit sensul Paștelui creștin: pâinea ca trup, vinul ca sânge: sacramentul de iubire al Domnului. Isus se află în acest tabernacol: cel al mesei împărtășite, cel în care „cel care își va pierde viața […] o va salva” (Mt 16, 25). Tabernacolul său sunt toate banchetele euharistice în care iubirea sa devine „liant” de caritate, iertare, reconciliere, pace.

În Faptele Apostolilor există un moment în misiunea lui Paul în care se repetă ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la Emaus. Ne aflăm în Filipi, iar Paul întâlnește femei care, într-o sâmbătă, în afara zidurilor orașului, de-a lungul râului, se roagă. Printre ele se află Lidia, o negustoreasă din orașul Tiatira.

«O femeie cu numele Lídia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatíra, adoratoare a lui Dumnezeu, ne asculta. Acesteia, Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul. 15 După ce a fost botezată ea şi casa ei, ne-a invitat, zicând: „Dacă aţi judecat că sunt credincioasă Domnului, veniţi şi rămâneţi în casa mea!”. Şi ne-a obligat să acceptăm«(Fap 16, 14-15).

Ca și ucenicii din Emaus, Lidia a insistat ca oaspetele în trecere – de fapt, Paul – să se oprească la ea acasă. Și s-a oprit și el! Omul care îi anunțase Evanghelia bucuriei, a justificării, a harului pur. El spunea despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2, 20) și iarăși: „Consider că totul este o pierdere de iubire pentru sublimul cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu” (Fil 3, 8); acel apostol îndrăgostit iremediabil de Evanghelie care se făcuse pe sine însuși un tabernacol „mobil” al Domnului, mergând din casă în casă, din oraș în oraș, pe uscat și pe mare. Și făcând chiar din casa Lidiei un tabernacol. Evanghelia după Matei se încheie cu o promisiune făcută de Isus după înviere: „Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 20). El rămâne cu noi în tabernacolul care este inima Bisericii, trupul iubirii și al păcii.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 4/mai-iulie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Caravaggio, Chemarea lui Matei

Hits: 34