„O viață de înviați” – Meditație pentru Duminica a VI-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A VI-A A PAȘTELUI

10 MAI 2026

NEMURIREA

de José Antonio Pagola

Este o experiență unică pentru un credincios să citească tocmai în această perioadă de Paște una din cărțile lui Milan Kundera, „Nemurirea”, impregnată în întregime de scepticism, deziluzie și o disperare cinică.

În timp ce liturghia ne amintește de Vestea Bună a învierii, celebrul scriitor ceh ne predică fără milă caracterul efemer, absurd și trecător al existenței umane.

Potrivit lui Kundera, omul modern „nu-și mai vede viața ca pe un drum, ci ca pe o autostradă: o linie care merge de la un punct la altul”. Nimic mai mult. A trăi a devenit pentru mulți „a-și purta prin lume eul îndurerat”.

Dar ființa umană nu se mulțumește. Caută ceva mai mult. Așa se plânge unul dintre personajele romanului său: „Pentru ce am trăit în toți acești ani, dacă nu am lăsat în urmă nici măcar o urmă? Ce a rămas din viața mea? Nimic, Agnes, nimic!”.

Atunci se caută nemurirea. Unii o fac ca Bettina, luptând pentru „o mare nemurire”: să se transcendă pe sine, să devină parte a istoriei și să fie amintiți pentru totdeauna. Alții, ca Laura, aspiră doar la „mica nemurire”: să facă ceva pentru ca toți cei care au cunoscut-o să-și amintească de ea.

Dar Kundera insistă că această dorință de supraviețuire este absolut inutilă. „Nemurirea este o iluzie ridicolă, un cuvânt gol, un vânt prins într-o plasă de fluturi”. Cei pe care noi îi numim nemuritori nu mai există. Omului nu-i rămâne alt destin decât „să savureze plăcerea de a fi total neființă”. Asta este tot.

Credința credinciosului este foarte diferită. El continuă să asculte în adâncul sufletului său acele cuvinte decisive ale lui Isus: „Nu vă voi lăsa orfani, mă voi întoarce… și voi veți trăi pentru că eu trăiesc în continuare”.

Kundera are dreptate. Nemurirea este „o iluzie ridicolă” și oamenii caută imposibilul dacă vorbim despre o nemurire pe care ființele umane trebuie să și-o fabrice singure.

Dar există o nemurire care își are originea într-un Dumnezeu înviat și pe care omul o poate primi și savura pentru totdeauna, ca dar și cadou al Creatorului.

Pentru credincios, lumea nu este sfârșitul tuturor lucrurilor. Viața pe care Dumnezeu a pus-o în noi este mult mai mult decât această viață pe care o cunoaștem. Istoria umană are un viitor nemuritor, deoarece Dumnezeu o privește cu o tandrețe pe care Kundera o ignoră.

Dumnezeu adună cu iubire eforturile și munca, lacrimile și bucuriile oamenilor. Nimic din ceea ce ființa umană a căutat să fie bun, drept și demn nu se va pierde pentru totdeauna în moarte.

Dumnezeu dorește viață, și viață veșnică și fericită, inclusiv pentru acei bărbați și femei ai vremurilor noastre pe care romancierul ceh îi descrie ca fiind niște umbre care rătăcesc prin această lume «transportându-și sufletul îndurerat dintr-un loc în altul, în speranța că durerea lor va fi mai mică».

O VIAȚĂ DE ÎNVIAȚI

de Roberto Laurita

Aceasta este ceea ce Isus le promite discipolilor săi într-una dintre predicile sale de rămas-bun, în contextul Cinei celei de Taină. Cuvintele sale ne ajută să punem în lumină existența creștină, să-i descoperim fundamentul și sufletul profund. Pentru a face acest lucru, Isus pune alături două realități care, în percepția comună, par contradictorii, dacă nu chiar opuse: iubirea și poruncile. Aici, însă, sunt invocate cele două mari porunci ale iubirii… De aceea, contrastul este, ca să spunem așa, atenuat, redus. Este vorba mai degrabă de a da un criteriu de obiectivitate relației noastre cu Cristos, pentru ca aceasta să nu se reducă la o experiență strict subiectivă și, prin urmare, supusă riscului unor derapaje sentimentale. Ce ne dă certitudinea iubirii noastre autentice față de Cristos? Faptul că îl iubim în concretul vieții cotidiene, cu mintea și cu voința, nu doar cu inima; că în relația noastră cu el ne punem în joc resursele, energiile, capacitățile noastre. Și că ne angajăm să-i tratăm pe ceilalți ca pe frați și surori.

Dar ce legătură are cu toate acestea Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite ucenicilor ca sprijin, mângâietor și apărător? Nu sunt suficiente hotărârea noastră, curajul nostru, bunăvoința noastră? A iubi așa cum ne-a învățat Isus nu este o întreprindere ușoară, nu poate fi onorată doar prin eforturile noastre. De aceea avem nevoie de prezența și de acțiunea Duhului.

Este Duhul adevărului pentru că ne deschide treptat mintea și inima către cuvântul lui Isus. Numai astfel putem discerne calea pe care trebuie să o urmăm pentru a fi fideli Învățătorului.

Este Duhul „Mângâietor”, pentru că ne susține în viața de zi cu zi și mai ales în momentele de încercare.

A cunoaște Duhul nu înseamnă pur și simplu a ști că există, ci a intra într-o comuniune profundă cu El, datorită faptelor de iubire. Dacă adoptăm stilul lui Isus, ne deschidem la acțiunea Sa, ne lăsăm conduși de lumina Sa, ne lăsăm susținuți de încrederea pe care El o insuflă în inimile noastre.

Duhul permite tuturor celor care vor să iubească să trăiască încă de pe pământ ca cei înviați.

COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

Comunitatea ucenicilor, edificiul spiritual și trupul lui Cristos, este manifestarea vizibilă a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul umanității. O prezență spirituală care, departe de a fi abstractă și intangibilă, este, în schimb, foarte concretă în slujirea celor fragili. Un pic ca frunzele: mereu îndreptate spre cer, de la care primesc lumina pentru a trăi, și capabile doar împreună să facă puțină umbră pentru cei care caută răcoare.

Biserica primară începe să capete o structură care să recunoască, prin apostoli, noile carisme pe care le dă Duhul Sfânt: unii sunt chemați la rugăciune și la slujirea Cuvântului, alții la slujirea lui Cristos în sărăcie (prima lectură).

Înțelepciunea și fidelitatea lui Dumnezeu dau naștere unui cântec de laudă: poporul care crede în iubirea Domnului îl va vedea la lucru în momentele cele mai critice (psalmul responsorial).

Din nou revine imaginea pietrei aruncate, care acum este piatra de temelie: Domnul Isus, răstignit și înviat, este temelia Bisericii; el este piatra de temelie pentru toți ceilalți copii ai lui Dumnezeu, pietrele vii ale unei noi clădiri spirituale (a doua lectură).

Să ne întoarcem pentru o clipă la Cina cea de Taină, la lungul dialog dintre Isus și ucenici. Isus se duce să pregătească un loc pentru discipoli, un loc la care nu se poate ajunge decât prin Isus însuși, calea, adevărul și viața; Isus este cel care revelează chipul Tatălui, căci toată existența sa a rămas în el și a făcut lucrările sale (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

După martiriul lui Ștefan, Faptele Apostolilor relatează „răspândirea” Cuvântului dincolo de granițele Ierusalimului. În prima lectură de astăzi reapare Filip, ales diacon pentru slujirea meselor, de data aceasta în slujirea Cuvântului, în timp ce propovăduiește pe Cristos în Samaria. Petru și Ioan se alătură lui pentru a confirma Cuvântul primit prin punerea mâinilor și darul Duhului Sfânt.

Fragmentul din lectura de astăzi este compus din două pasaje: mai întâi, este povestită misiunea lui Filip în Samaria (vv. 5-8); apoi, sărind peste episodul lui Simon Vrăjitorul (vv. 9-13), se relatează grija Bisericii-mamă din Ierusalim față de samariteni, mângâiați de trimiterea lui Petru și Ioan (vv. 14-17).

„A coborî” pentru „a vesti”

Sângele protomartirului Ștefan produce imediat efecte importante. Apostolii își lărgesc aria de acțiune. Pe de o parte, sunt nevoiți să fugă din cauza persecuțiilor (cf. Fap 8,4); pe de altă parte, profită de ocazie pentru a răspândi vestea cea bună și în alte părți. Diaconul Filip este primul care iese din „cenacolul” din Ierusalim și se trezește vestind pe Cristos samaritenilor. Ales pentru slujirea văduvelor, el nu se sustrage diaconiei Cuvântului; dimpotrivă, în 21,8, este numit „evanghelist”.

Versetele 5-8 se prezintă ca un rezumat al întreprinderii misionare a lui Filip, care „coboară” în Samaria. Verbul katérchomai este același care instaurează misiunea publică a lui Isus, când se mută la Cafarnaum (cf. Lc 4,31). În orice vestire misionară, trebuie să se țină întotdeauna seama de o „coborâre”. Filip ajunge în Samaria pentru a-l „vesti” pe Mesia: în comentariile din duminicile trecute am făcut adesea referire la kerygma; totuși, oricât de ciudat ar părea, în Faptele Apostolilor verbul anunțului apare pentru prima dată doar aici, în 8,5, pentru a indica activitatea nu a unui apostol, ci a unui diacon. Cuvântul vestit de Filip este ascultat „în unanimitate” de mulțimile de samariteni. Multe semne confirmă și concretizează primirea Cuvântului: „de fapt, din mulți posedați ieșeau duhuri necurate, strigând cu voce tare, și mulți paralitici și ologi au fost vindecați” (v. 7). Rezultatul predicării este credința și bucuria samaritenilor (cf. In 4,42).

 Grija Bisericii-mamă

Al doilea pasaj (cf. vv. 14-17) relatează inițiativa colegiului apostolic de a ajunge, prin intermediul lui Petru și Ioan, la comunitatea samariteană care primise Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul acestei vizite este de a-i întări pe noii frați în credință și de a le dărui Duhul Sfânt prin punerea mâinilor.

Samaritenii, de fapt, primiseră deja botezul „în numele Domnului Isus” (deci, se pare, nu și în numele Tatălui și al Duhului Sfânt). Motivele unui botez „incomplet” în rândul samaritenilor sunt dezbătute printre exegeți. Aici este suficient să subliniem că Biserica din Ierusalim nu consideră experiența Rusaliilor un privilegiu și decide, pentru prima dată, să extindă accesul la Duhul Sfânt și asupra celor care nu sunt iudei. Extinderea anunțului misionar nu se poate reduce la crearea unui cerc mai larg de „creștini de mâna a doua”. Fiind consecvenți cu învățătura Învățătorului, apostolii își dau seama că darul lui Dumnezeu nu face deosebiri între oameni (acest lucru va fi și mai evident în așa-numita „Rusalii a păgânilor” din 10,44-45). Nu există „creștini de rangul al treilea” sau „simpatizanți”. Identitatea creștină nu este un produs care se vinde în rate. Petru și Ioan, prin urmare, cu mare generozitate și perspicacitate, odată ajunși la samariteni, se grăbesc să le confere darul Duhului, pentru a nu lăsa pe jumătate drumul lor inițiatic.

Comentând acest pasaj, ar fi prea reductiv să ne oprim la evidențierea „fundamentului” biblic al confirmării. Episodul merită citit, în primul rând, ca un paradigmă de incluziune și de comuniune eclezială. Biserica-mamă din Ierusalim nu vrea să instaleze „coloniști” în Samaria, ci recunoaște acelei comunități acțiunea Cuvântului. Cuvântul este liber să ajungă la cine dorește; Duhul este liber să coboare chiar și asupra celor care erau considerați „câini” de către iudei. Misiunea nu înseamnă „a face ceva pentru cineva”, ci a descoperi că Duhul precede acțiunea Bisericii. Biserica, ca semn al comuniunii, este chemată să recunoască și să confirme prezența lui Dumnezeu în mijlocul popoarelor.

A DOUA LECTURĂ

Cu acest pasaj se încheie ciclul lecturilor secundare dedicate Primei epistole a lui Petru. Trecem la a doua parte a epistolei (2,11–4,11), mai precis la secțiunea care îi îndeamnă pe credincioși să înfrunte suferințele urmând exemplul lui Cristos (3,13-22).

 Exortația este precedată de o provocare care nu a fost inclusă în pericopa de astăzi: «Cine vă va putea face rău, dacă sunteți stăruitori în bine? Și dacă va trebui să suferiți pentru dreptate, fericiți sunteți!» (1Pt 3,13-14). Se pot deduce clar preocupările care apasă asupra destinatarilor scrisorii: ei trăiesc în mijlocul păgânilor (2,12a) și suferă persecuții (4,12) din cauza credinței lor (1,6; 2,12b.19-20; 4,13-14.19a; 5,9-10).

Inimile sfinte

Punctul de plecare pentru a trăi fericirea suferinței pentru dreptate este sfințirea lui Cristos ca Domn. Traducerea CEI redă «adorați», dar imperativul folosit este hagiásate: «sfințiți-L pe Cristos ca Domn în inimile voastre», adică recunoașteți în adâncul vostru că Cristos este sfânt, Sfântul. În inima credincioșilor trebuie să existe un loc separat, privilegiat și suveran pentru Cristos, astfel încât El să poată fi Domnul și Păstorul, căruia credinciosul îi încredințează fără compromisuri întreaga sa existență, chiar și în mijlocul tulburărilor unei văi întunecate.

Logos al speranței

Sfințirea lui Cristos ca Domn face posibilă pregătirea credinciosului de a răspunde oricui întreabă despre motivul speranței tocmai formulate: speranța de a rămâne fericiți chiar și în suferință. Sfințirea lui Cristos constă într-o atenție rugătoare, astfel încât să nu contamineze cu alte motive aderarea la El, pentru a fi mereu gata să creadă, să iubească și să spere.

La propriu, versetul 15 spune să fim mereu gata cu un cuvânt de apărare (apologia) pentru oricine întreabă un cuvânt (logos) despre speranță.

Termenul apologia aparține limbajului juridic-procesual și lasă să se întrevadă un climat de ostilitate față de creștinii destinatari ai scrisorii. Prefixul apo- indică o îndepărtare ca garanție a unei auto-apărări în fața amenințării. Totuși, în jocul de cuvinte care se creează, pare să prevaleze ideea unei apropieri față de cel care atacă.

De fapt, referirea la «oricine întreabă lógos» scoate în evidență cât de mult această «apologie» poate ajunge la toți și poate fi adresată tuturor, prieteni și dușmani. Acel lógos al speranței este cu adevărat un răspuns la așteptările oricărei ființe umane. De-a lungul întregii epistole, viața creștină este ilustrată tocmai pornind de la dipticul credință-speranță. În special, tema speranței revine în cinci pasaje ale epistolei (de trei ori substantivul și de două ori verbul) pentru a caracteriza triangulația dintre Dumnezeu, lume și viața credincioasă. În 1Pt 1,3 se vorbește despre o „speranță vie”, adică o virtus (o forță) care se ridică deasupra contingenței evenimentelor, care însuflețește prezentul și care face să gustăm în avans bucuria împlinirii viitoare. „Speranța vie” își găsește ecoul în „Cuvântul viu” (1,23) și în «Piatra vie» (2,4), adică răsună în Paștele Domnului înviat. Apostolul regăsește această speranță teologală mai ales în exemplul sfintelor femei care «sperau în Dumnezeu», în special în mărturia Sarei, cea stearpă (cf. 3,6).

Prin urmare, a „apologa” oricui cere un lógos al speranței înseamnă nu doar (nu atât) a te apăra pe tine însuți, ci a apăra lumea de o sterilitate mortală, mărturisind acel Logos care a învins pentru totdeauna moartea.

Ethos și pathos al speranței

Se înțelege, așadar, de ce versetul 16 recomandă și un éthos: blândețe, respect și conștiință dreaptă. Nu este nevoie să fim preveniți sau supărați în această „apologie”. Speranța se apără singură. Nouă ne revine doar să o mărturisim. Cei care vorbesc de rău despre buna purtare a creștinilor vor rămâne rușinați și judecați de propriile lor cuvinte.

Versetul 17 concluzionează: «Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, este mai bine să suferim făcând binele decât făcând răul». Exortația practică de a face binele este construită în mod ironic, deoarece sugerează că și făcând răul se suferă. Ceea ce este sigur este că «voia lui Dumnezeu» nu este suferința, ci a face binele, chiar dacă acest lucru implică adesea crucea. Atunci, cum să învingem răul? Abținându-ne de la a răspunde cu aceeași monedă, ci primind suferința ca pe o oportunitate de a deveni asemenea lui Cristos, chiar dacă este cruciformă, în așteptarea de a fi asociați și cu gloria Celui Răstignit și Înviat. Chiar și páthos-ul însoțește și face credibil lógos-ul speranței.

EVANGHELIA

În Evanghelia de duminica trecută, Isus le-a vestit pe ucenicii Săi plecarea Sa la Tatăl și viitoarea Întoarcere a Sa pentru a-i lua cu Sine pe ucenicii Săi. În versetele 12-27, în care se încadrează pericopa de astăzi (vv. 15-21), Isus îi liniștește pe ai Săi cu privire la semnificația pozitivă a plecării Sale, ilustrând fundamentul vieții ecleziale în perioada de tranziție.

 Evanghelia acestei duminici se încadrează între două afirmații similare, care leagă între ele iubirea față de Isus și respectarea poruncilor (cf. v. 15, 21). În centrul textului se află trei asigurări: versetele 16-17 introduc pentru prima dată pe Paraclet; versetul 18 exclude abandonarea ucenicilor și anunță o nouă întoarcere a lui Isus; în sfârșit, în versetele 19-20, Isus insistă asupra valorii pozitive și temporare a despărțirii, care duce la o revelație deplină la întoarcerea sa.

A iubi înseamnă a respecta; și viceversa

A-L iubi (agapáō) pe Cristos și a respecta (tēréō) poruncile Sale sunt teme care revin la începutul (v. 15) și la sfârșitul (v. 21) pericopei de astăzi. Cererea de agapáō admite că ucenicii au aceeași capacitate ca Dumnezeu-Iubire: ei pot iubi așa cum iubește Dumnezeu. Cerința de tēréō implică nu doar o îndeplinire mecanică, ci grijă, atenție, implicare într-o relație.

Cele două verbe se regăsesc împreună și în vv. 23.24. În toate aparițiile binomului, rezultatul iubirii Fiului și al respectării poruncilor Sale îl privește întotdeauna și pe Tatăl. Pe scurt, a iubi înseamnă a păzi poruncile, și viceversa. Totuși, concentrându-ne atenția asupra versetelor 15 și 21, se observă o anumită diferență între cele două enunțuri.

În propoziția ipotetică din versetul 15 este destul de clar că premisa este „a-L iubi pe Cristos”, iar consecința acestei iubiri este „posibilitatea de a-i respecta poruncile”. Rezultatul este, așadar, că respectarea (viitoare) se bazează pe premisa iubirii (actuală): «Dacă Mă iubiți, veți respecta poruncile Mele”.

În v. 21, împletirea verbelor este mai sofisticată, dar nu exprimă o idee diferită: în primul rând, conjugările la persoana a treia generalizează mesajul, adresându-l nu numai discipolilor prezenți, ci și celor viitori; în al doilea rând, nu apare o construcție condițională; mai degrabă, cele două verbe sunt legate între ele printr-o relație „indiciu-fapt” . Faptul iubirii față de Isus este indicat de respectarea poruncilor, care, totuși, presupune acea iubire.

Cu alte cuvinte, cele două versete, luate și înțelese împreună, declanșează un cerc virtuos între „a-l iubi pe Isus” și „a-i respecta poruncile”: iubirea este o condiție prealabilă a respectării, dar respectarea este revelatoare a acelei iubiri.

Pe scurt, aceste două versete oferă o aprofundare a poruncii iubirii, pe care Isus le-o dăduse discipolilor săi cu puțin timp înainte (13,31-35). Iubirea reciprocă, întemeiată pe „modul” în care El ne-a iubit, se articulează acum în cererea lui Isus de a fi iubit de noi, pentru a deveni ceea ce este El; pentru a deveni, adică, și noi fii; fii în Fiul.

Trimiterea Mângâietorului

Dacă deja fusese dificil să înțeleagă discursul despre reciprocitatea imanentă dintre Tatăl și Fiul, acum discipolii se află în fața unei alte mari revelații. Isus mijlocește neîncetat pentru ca Tatăl să dăruiască un «alt Mângâietor» (allos paráklētos). Cuvântul grecesc cu care se desemnează Duhul este echivalent cu termenul latin advocatus. Traducerea „mângâietor” are o valoare proprie: nu atât pentru că înseamnă „a sta alături de cineva care este singur”, ci pentru că, de fapt, este sarcina paráklētos să aducă alinare în fața greutății acuzației. Această sarcină reflectă în întregime misiunea lui Isus (cf. 1In 2,1), Mielul lui Dumnezeu care poartă asupra sa păcatul lumii, oferind alinare și mângâiere restului turmei. Iată de ce Isus, proto-paráklētos, vorbește despre un „alt” paráklētos. Chiar și după ce Isus va pleca, mângâierea lui Dumnezeu nu va înceta, chiar dacă într-un mod diferit față de acțiunea istorică concretă a lui Isus.

Al doilea paráklētos este dăruit ucenicilor pentru a rămâne cu ei „pentru totdeauna”, depășind limitele „unei” istorii și intrând în „Istoria”. Această promisiune este un punct de cotitură în economia mântuitoare a Trinității.

În v. 17, Isus oferă o caracterizare suplimentară a celui de-al doilea paráklētos: el este «Duhul adevărului», adică cel care va deschide ochii ucenicilor și îi va conduce spre plinătatea revelației. Nu este vorba de un „informator științific” care explică o doctrină, ci de un educator care e-duce, conduce afară, adică îl face pe ucenic să realizeze un exod, așezându-se însă, în mod paradoxal, în interiorul lui: „el rămâne cu voi și va fi în voi”.

Astfel, imanența reciprocă dintre Tatăl și Fiul este repropusă, datorită darului Duhului, între Dumnezeu și credincios. Acest mister al divinizării este imens și ar merita să fie subliniat și legat de misterul întrupării.

Prin darul Duhului, de fapt, se realizează pe deplin marele plan mântuitor al răscumpărării: Cuvântul divin a venit să locuiască printre noi, pentru ca și trupul nostru să poată fi locuit de Dumnezeu.

Niciodată orfani

Versetele 18-20 aprofundează ceea ce s-a spus deja. Isus insistă: «Nu vă voi lăsa orfani». Această promisiune revelează faptul că Isus se percepe ca un tată care nu abandonează. El este atât de pătruns de voința Tatălui încât îi asumă punctul de vedere. Cu ochii Tatălui, Isus îi vede pe „prietenii” săi (15,13) și ca „fii”. Interesantă și bogată în perspective existențiale este această abilitate a lui Isus de a-și redefini mereu relațiile.

Promisiunea este întărită ulterior: «Voi veni la voi». Ucenicii săi nu numai că sunt feriți de rana orfanatului, dar sunt și liniștiți în continuare de întoarcerea sa. Văzând că experiența sa pământească se apropie de sfârșit, Isus insistă asupra sensului pozitiv al despărțirii, care nu este o abandonare, ci posibilitatea de a acoperi o distanță într-un mod diferit. Cum? Prin darul Duhului dătător de viață, care le dă credincioșilor același Duh al Celui Înviat: voi «mă veți vedea, pentru că eu trăiesc și voi veți trăi» (v. 19). Isus, într-adevăr, are în sine viața și o dăruiește celor care cred (5,25-29).

1. 20 repetă modelul pe care se întemeiază participarea noastră la viața divină: «În acea zi veți ști că eu sunt în Tatăl meu și voi în mine și eu în voi». Prin această expresie, Isus leagă definitiv viața trinitară de viața prietenilor-fii ai săi. Cei care se bucură de această experiență nu sunt doar discipolii de atunci. Ba dimpotrivă, în anumite privințe, acel „voi în Mine și Eu în voi” sugerează că intimitatea de care se vor bucura viitorii credincioși va fi și mai profundă și mai radicală decât cea a celor care au fost „doar alături” de Cuvântul întrupat.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot. Isus instruindu-i pe discipoli

Hits: 41