„Să nu se tulbure inima voastră” – Meditație pentru Duminica a V-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A V-A A PAȘTELUI

3 MAI 2026

NU DISTRUGEȚI VIAȚA

de José Antonio Pagola

Se vorbește mult printre noi despre violență, dar nu se aprofundează întotdeauna rădăcinile din care izvorăsc anumite forme de violență și distructivitate specifice societății actuale. Există un tip de violență a cărei principală cauză este frustrarea. Când o persoană se simte frustrată în ceea ce privește aspirațiile sale cele mai profunde, până în punctul în care nu mai poate crede în iubire, prietenie sau dreptate, este ușor ca în inima sa să crească ostilitatea și respingerea. Dezamăgirea poate duce la ura față de viață. Acea persoană simte nevoia să demonstreze că societatea este demnă de dispreț, că totul este rău, că oamenii sunt răi, că ea însăși este rea. Atunci respinge ideile și valorile, maltratează oamenii, distruge lucrurile, se autodistruge. Pe această cale se poate ajunge la sinuciderea psihică și chiar fizică. Există o altă formă de violență care este rezultatul unei vieți goale, mutilate, netrăite. Ființa umană nu tolerează goliciunea. Are nevoie să dea sens vieții sale, să lase o amprentă în lume, să se facă simțită. Și dacă nu poate crea viață, o distruge.

Pentru a crea viață, este nevoie de iluzie, de stimulare, de muncă, de dedicare. Pentru a o distruge, este suficient un singur lucru: folosirea forței. Atunci persoana se afirmă pe sine și se simte pe sine distrugând, maltratând, făcând rău.

Psihologi renumiți ne avertizează, de asemenea, asupra unei tendințe patologice care pare să se răspândească astăzi în anumite sectoare ale societății, și anume iubirea pentru moarte, „necrofilia”. E. Fromm nu ezită să o considere un grav „sindrom al decadenței”.

Când nu se găsește un sens profund al vieții, poate crește în persoană atracția pentru ceea ce este mort, pentru ceea ce este neanimat. Mașinile fascinează mai mult decât oamenii înșiși. Mecanicul atrage mai mult decât ființele vii. Se iubește noaptea mai mult decât lumina zilei. Se caută zgomotul și agitația, și nu atât creativitatea și creșterea interioară. Puțin câte puțin, viața „se exteriorizează”. Bucuria de a trăi este înlocuită de răceala funcționării. Întrebările cheie sunt acestea: funcționezi deja? cum funcționează corpul tău? funcționează căsnicia ta?

Dar omul nu este o mașină. Fie că știe sau nu, ființa umană are nevoie să se trăiască pe sine și să trăiască viața în întregime până la ultima ei profunzime și până la ultimul ei adevăr.

Pentru a nu se simți pierdut și dezorientat, are nevoie să cunoască calea. Să știe încotro trebuie să-și îndrepte energiile, vitalitatea, capacitatea creatoare.

Pentru a iubi viața, pentru a o construi zi de zi, omul are nevoie de un orizont, de o speranță finală. Tocmai asta descoperă creștinul în Cel ale cărui cuvinte le amintim și astăzi: „Eu sunt calea, adevărul și viața”.

SĂ NU SE TULBURE INIMA VOASTRĂ

de Roberto Laurita

Ne aflăm în contextul Cinei de Taină, iar Isus știe foarte bine ce îi așteaptă pe ucenici. Este un moment dramatic și solemn pe care îl trăiește alături de ei. Gesturile pe care le-a făcut ar trebui să le ofere o cheie de interpretare, dar oare nu vor fi copleșiți, zdrobiți de evenimente? Nu vor rămâne dezorientați, tulburați, când vor asista la prinderea Lui, la condamnarea Lui, la moartea Lui pe Cruce?

Iată de ce, înainte ca totul să se întâmple, El îi invită să aibă credință în El, chiar dacă aparențele vor juca toate în defavoarea Lui. Desigur, cuvintele Lui capătă cu totul alt simțământ când sunt ascultate după înviere, așa cum facem noi astăzi.

De fapt, Patimile și moartea lui Isus nu reprezintă un incident de parcurs, de uitat după învierea sa. Dimpotrivă, ele constituie un tot unitar cu aceasta: Cel Înviat este cel care a fost răstignit; cel care se află în gloria lui Dumnezeu este același care a fost umilit, insultat, bătut, răstignit pe o cruce. Acest lucru nu-l putem uita. Astfel apare un alt sens, poate mai puțin evident, pe care îl capătă cuvintele sale.

El este Calea, dar nu o cale largă, comodă, în pantă. Ultimii săi pași s-au îndreptat spre Golgota, cu spatele însângerat, împovărat de lemnul crucii. Este aceasta calea pe care trebuie să ne avântăm și noi? Desigur! Și este singura care duce la înviere. Accesul la plinătatea veșniciei este posibil prin această cale. Existența ucenicului este o participare concretă la Paștele Domnului său, adică la trecerea de la moarte la viață.

El este Adevărul, despre Dumnezeu, despre noi înșine, despre ceilalți, despre lumea în care trăim. Ea nu coincide cu ideile pe care le fac bărbații și femeile din orice timp. Este infinit mai mângâietoare, dar și mai incomodă. Și, mai presus de toate, este autentică.

Chipul lui Dumnezeu pe care ni-l prezintă Isus este cel al unui tată, nu al unui stăpân, și ne cere să intrăm în legământ cu El, să fim iubiți cu tot ceea ce suntem și cu tot ceea ce avem.

El este Viața. Nu o viață oarecare, ci una care are trăsăturile vieții lui Dumnezeu, o viață care nu este niciodată o posesie egoistă, ci un dar, o ofrandă, chiar cu prețul suferinței și chiar al morții. O viață care ne ajunge, paradoxal, tocmai prin moartea lui Isus. Această viață este iubire, iar iubirea este mai puternică decât orice. Numai iubirea poate schimba istoria.

COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

PRIMA LECTURĂ

Această scurtă relatare reflectă în parte tensiunile din comunitate între creștinii de culturi diferite. Tonul de armonie și de unanimitate care domnea în rezumatele anterioare ale cărții Faptele Apostolilor este acum rupt de conflictul dintre creștinii de origine iudaică și neamuri (eleniști). Divergențele merg dincolo de chestiuni administrative, sunt adevărate dezacorduri cu privire la modul de înțelegere a noii credințe și a noii vieți. Pe de altă parte, ne aflăm în fața unei relatări credibile a modului în care s-a desfășurat prima misiune. Acești șapte bărbați plini de Duhul Sfânt vor fi cei care vor duce Vestea cea Bună celor care nu sunt evrei, deschizând Evanghelia către alte culturi. Mântuirea lui Dumnezeu are o matrice evreiască indispensabilă: ea se naște în poporul lui Israel și citește Sfintele Scripturi ale acestuia ca fiind ale sale. Dar ea nu se limitează la evreii de rasă; Evanghelia nu permite cusururi înguste; tensiunea despre care ne vorbește Faptele Apostolilor este un exemplu fidel despre cum noi moduri de a citi Scripturile și de a trăi în fidelitate față de Cel Înviat, dincolo de matrice și de cultura ebraică, presupun noi pași. Ștefan, unul dintre cei șapte, va fi unul dintre personajele cele mai relevante în acest prim moment, iar Biserica a văzut în acest text instituirea diaconilor. Biserica are un simț al slujirii care este inerent trăirii Evangheliei și misiunii printre cei mai săraci.

A DOUA LECTURĂ

Teologia petrină îi vede pe creștini nu ca simpli asociați ai unei noi religii sau ca membri ai unei grupări de cult, ca multe altele care existau atunci, ci ca „pietre vii” ale unei noi construcții. Creștinii sunt o parte activă a Bisericii, care este „Templul Duhului”. Isus Cristos este o piatră de încercare pentru toți; pentru cei care îl acceptă și pentru cei care îl resping. Credincioșii, membri ai acestei noi comunități de pietre vii, primesc o serie de titluri inedite, nemai întâlnite până acum: „preoție regală”, „națiune sfântă”, „popor dobândit de Dumnezeu”. Pe scurt, Petru proclamă noua demnitate a copiilor lui Dumnezeu obținută de Isus Cristos, prin moartea și învierea sa, și zidită de Duhul Sfânt.

EVANGHELIA

Evanghelia după Sf. Ioan îl prezintă pe Isus în spatele titlului „Eu sunt”, care amintește de prezența lui Dumnezeu pe muntele Horeb când i se manifestă lui Moise. Isus dezvăluie cine este de-a lungul evangheliei printr-o serie de „Eu sunt”: „Eu sunt pâinea vieții; lumina lumii; ușa oilor; bunul păstor; învierea și viața; adevărata viță”, și așa mai departe. În Evanghelia de astăzi, prezentarea este triplă: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Calea indică drumul pe care trebuie să mergi cu direcție, pentru a nu te rătăci; adevărul este opusul minciunii; viața este antagonistul eșecului și al morții. Dar Isus nu vorbește de imagini simbolice fără să se mai lungească, nici nu se referă la el însuși, ci se referă la Dumnezeu: „nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. El îl dezvăluie pe Tatăl; aceasta este misiunea sa. Filip îl reprezintă pe discipolul care nu prea înțelege; Isus îi răspunde făcând apel la „cunoaștere”: cine îl vede pe Isus îl vede pe Tatăl. Poate părea un joc de cuvinte, dar de fapt este vorba de întrebarea care se repetă în mod repetat: care este relația lui Isus cu Dumnezeu? Pentru Ioan, Isus îl revelează pe Tatăl, de la care vine și la care se întoarce. Lucrările lui Isus sunt lucrările lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Comunitatea din Ierusalim crește și se îmbogățește cu noi sensibilități și culturi. Acest lucru implică rezolvarea unor probleme pastorale mici și mari, care devin prilejuri pentru a face să se maturizeze credința. Pagina de astăzi arată necesitatea de a organiza mai bine viața comunității: nu din cauza presiunii eficienței, ci din fidelitate față de misiune și din dorința de a valorifica slujirile.

 Climatul favorabil comunicării din ziua Rusaliilor (cf. Fap 2) nu este un dat dobândit odată pentru totdeauna, ci o sarcină de păstrat în timp, ascultători de Duhul (deci neascultători și rebeli față de logica lumii); oricum, mereu deschiși să redefinim granițele identitare (deci luând în serios unitatea în diversitate). Biserica, de fapt, nu este o formă geometrică statică, ci un organism viu și plastic.

Identitatea ei nu va fi niciodată compromisă de primire; dimpotrivă, factorii patogeni care ar pune-o în pericol sunt închiderea, scleroza și autoreferențialitatea. Episodul relatat în prima lectură este un exemplu al faptului că diversele forme identitare nu sunt de temut, ci reprezintă o contribuție la formarea unei identități și mai mari și mai organice.

Nemulțumirea ca oportunitate de creștere

Punctul de plecare este o nemulțumire: botezații eleni murmură împotriva botezaților evrei deoarece, în asistența zilnică, văduvele lor erau neglijate. Din ce motive? Din cauza antipatiilor etnice? De către cine erau neglijate acele văduve? De către apostoli înșiși sau de către ceilalți slujitori ai bisericii? Ne-am aștepta la constituirea unei comisii de anchetă pentru a investiga responsabilitățile acestor nedreptăți.

Aici, însă, se întâmplă ceva diferit: Cei Doisprezece, garanți ai comuniunii, deloc reticenți în fața faptelor, ci dornici să refacă ruptura, în loc să înființeze un tribunal pentru a stabili vinovățiile, organizează o „masă sinodală” pentru a decide etapele unui nou curs.

Pare aproape un ecou a unor pagini antice în care se conturează nevoia unui sprijin pentru Moise în conducerea poporului (cf. Ex 18,13-27; Num 11; 27,15-23). Cu un spirit pragmatic, se urmărește rezolvarea problemei, mai degrabă decât discutarea cauzelor. Intuițiile care vin de la Duhul sunt întotdeauna pragmatice, niciodată ideologice.

Varietatea și specificitatea slujirilor

Punctul de plecare al acestui discernământ, neexplicitat în text, este că secerișul este mare, iar lucrătorii sunt puțini (cf. Lc 10,2). Prin urmare, nu este posibil să se garanteze desfășurarea diverselor slujiri, care ar cădea mereu pe umerii câtorva. Luând act de acest lucru, trebuie să se înțeleagă specificul fiecăruia și să se aibă încredere în toți. Climatul de încredere reciprocă este condiția necesară pentru valorizarea indivizilor, pentru distribuirea sarcinilor și pentru edificarea comunității. Nu este vorba de alegeri operaționale bazate exclusiv pe eficiență („efort minim, rezultat maxim”), ci de comuniune, implicare și coresponsabilitate.

Ei bine, Cei Doisprezece își dau seama că slujirea Cuvântului nu poate fi neglijată din cauza slujirii iubirii. Nu se pot crea opoziții între aceste două slujiri, deoarece ele izvorăsc din aceeași sursă. Apostolii conștientizează particularitatea ministerului lor: prezidarea euharistică și predicarea. Încă o dată, trebuie să fim atenți la modul în care se înțelege această „particularitate”: ea nu stabilește o ierarhie.

Dacă este adevărat că celebrarea Cuvântului și a Euharistiei este izvorul și culmea vieții ecleziale, aceasta nu exclude, ci implică, într-un mod și mai exigent, viața. Slujirea celor săraci este, așadar, o prelungire a slujirii Cuvântului și a Euharistiei. Și invers: nu există nicio condensare celebrativă și nicio predicare posibilă fără legătura cu un context în care viața este păstrată, hrănită și iubită.

Soluția

Discernământul colegial duce la formularea unei soluții: «Căutați dintre voi șapte bărbați de bună reputație, plini de Duh și de înțelepciune, cărora să le încredințăm această sarcină» (v. 3). Nu este doar o strategie pastorală. De fapt, acel „căutați” implică și o aprofundare doctrinară: diaconia Cuvântului este pusă în tensiune pozitivă cu diaconia meselor. Așa cum Duhul și înțelepciunea sunt necesare pentru prima, la fel sunt și pentru a doua. La fel ca pentru prima, și pentru a doua este necesar un gest de autentificare („sacramental”) pentru a legitima slujirea meselor: iată impunerea mâinilor asupra candidaților la diaconie.

Numele celor șapte diaconi aleși sunt de origine greacă (remarcați numele lui Filip din Cezareea, supranumit „evanghelistul” în Fap 21,8): pe lângă criteriul „bunei reputații” și al faptului de a fi „plini de Duh și de înțelepciune”, ei sunt aleși și pe baza capacității lor de mediere culturală, mai ales în beneficiul văduvelor de origine greacă, care până în acel moment fuseseră neglijate. Aici se manifestă, concret, o opțiune privilegiată pentru cei mai defavorizați. Această alegere preferențială nu este altceva decât opțiunea pentru Cristos, sărac și răstignit; ba mai mult, este însăși opțiunea lui Cristos, cea pe care El a ales-o pentru Sine, în exercitarea slujirii Sale; iar aceasta devine singurul criteriu care orientează eficient discernământul, advocacy-ul și practica eclezială.

 Efectele sale

Ce „profit” este corect să ne așteptăm de la mărturia carității? Răspunsul este clar: «Gratuit ați primit, gratuit dați» (Mt 10,8). Dar aceasta nu înseamnă că această mărturie rămâne fără efecte, deoarece va reveni întotdeauna în beneficiul acelui Cuvânt care a zidit Biserica: «Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul ucenicilor din Ierusalim se înmulțea foarte mult». Surprinzătoare și chiar curioasă este adăugarea finală: «și o mare mulțime de preoți se alătura credinței». Oameni obișnuiți cu cultul, care poate rămăseseră insensibili la vestirile anterioare, acum – zidiți de discernământul Bisericii și influențați de noua idee de cult, realizată în cuvinte și fapte, prin liturghie și diaconie – aderă cu căldură la comuniunea eclezială.

A DOUA LECTURĂ

După ce a prezentat chemarea la sfințenie și consecințele acesteia asupra identității credinciosului, pasajul de astăzi se concentrează asupra misiunii preoțești a credincioșilor, pornind de la cristologie, folosind o metaforă elegantă și retorică: Cristos, „Piatra vie”, susține și dă viață întregii clădiri spirituale a credincioșilor, alcătuită din „pietre vii”.

Cristos, Piatra vie

În acest nou punct de cotitură al argumentației, bazat pe metafora arhitecturală, pare să răsune întreaga identitate a lui Petru, autorul epistolei conform tradiției. Imaginile lui Cristos-Piatra (cf. vv. 4, 6, 7, 8) și ale creștinilor-pietre (cf. v. 5) sunt atât de sugestive încât ne conduc inevitabil la a reflecta asupra acelui Simon care a fost numit Kefa, „piatră” (Mt16,17-18; In 1,42): experiența, vocația și misiunea. Pornind de la identitatea „petrină”, înțelegem mai bine sugestia metaforei, adică legătura cristologică și, în consecință, ecleziologică a discursului.

Lectura începe cu verbul „a se apropia”, care implică o apropiere cultică de Cristos; iar acest lucru justifică faptul că misiunea cultico-preoțească a fost dezvoltată speculativ în Biserică. Isus este „Piatra vie” care generează pietre vii: cei care se apropie de El sunt înviorați și împuterniciți pentru aceeași funcție constructivă a Lui, devenind elemente arhitecturale solide, care asigură statica unei clădiri spirituale.

Cu toate acestea, în exercitarea acestei apropieri simbolice, nu se poate ignora istoria „Pietrei vii”, care, la apariția sa în lume, a fost respinsă de oameni: participiul perfect apodedokimasménos nu identifică doar situația celui care este „respins”, ci și pe cea a celui „dezaprobat”, „repudiat”. Referirea la „piatra respinsă” este o citare din Vechiul Testament (cf. Is 28,16; Ps 118,22) care anticipase misterioasa respingere a lui Cristos și a crucii sale.

În versetele 6-8, Petru insistă asupra ambivalenței acestei Pietre: pentru unii este sprijin, pentru alții este prăbușire; pentru cei care nu ascultă de Cuvânt este prilej de scandal; pentru cei care cred este „piatra de colț” care ține unită întreaga casă. Așezarea aceleiași pietre generează efecte diferite, devenind o piatră de poticnire între cei care se sprijină de ea și cei care se poticnesc de ea. Aceștia din urmă, spune autorul, „la aceasta erau destinați” (etéthēsan). Citit la pasiv, însă, pare că Dumnezeu devine implicit agentul acestei predestinări. În realitate, este mai bine să traducem etéthēsan ca un mediu-reflexiv: „la aceasta s-au dispus ei înșiși”. Înțeles astfel, poticnirea devine consecința necredinței, echilibrând bine inițiativa lui Dumnezeu cu responsabilitatea personală.

Construcția spirituală

Ambele caracteristici ale lui Cristos – respingerea și alegerea – se transmit și pietrelor vii ale Bisericii, perpetuând astfel ambivalența vestirii Cuvântului: mântuire pentru cei care ascultă; piatră de poticnire pentru cei care nu ascultă. De la cristologie se trece la conturarea eclesiologiei; de la „Piatra vie” la „pietrele vii”. La versetul 5, apostolul vorbește despre construcția spirituală, în vederea unui „preoțime sfântă și pentru a oferi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu”.

Templul, loc asociat în mod tradițional cu prezența lui Dumnezeu și cu activitatea de cult, este înlocuit de o „casă spirituală” zidită pe temelia lui Cristos și constituită din comunitatea credincioșilor. În această casă se realizează slujba jertfelor, ele însele spirituale, și slujba Cuvântului (v. 5, 9). Aceleași „pietre vii” devin jertfe spirituale. În cele din urmă, tot poporul se bucură de mijlocirea preoțească. Această demnitate variată a creștinilor derivă exclusiv din faptul că sunt întemeiați și uniți în Cristos: jertfă, preot și altar.

1. 9 oferă o listă de patru puncte pentru a caracteriza mai bine clădirea spirituală. Fiecare punct condensează diverse referințe sau aluzii la pasaje din Vechiul Testament (mai alesEx19,6).

În primul rând, din Piatra aleasă (cf. v. 6) izvorăște generația aleasă a Bisericii, așa cum fusese deja evidențiat în salutul inițial adresat destinatarilor scrisorii (cf. 1Pt 1,1).

În al doilea rând, se specifică demnitatea preoțească a întregului popor, care este de fapt un „preoțime regală”, legată de Cristos Regele, exercitată în numele și în locul Lui. În al treilea rând, creștinii sunt și „neam sfânt”, după chipul Sfântului (cf. 1,16), cu implicații etice exigente. În cele din urmă, Apostolul definește Biserica ca „popor cumpărat [de Dumnezeu]” (laós eis peripóiēsin); o cumpărare care se desăvârșește și produce efecte prin sângele prețios al lui Cristos (cf. 1,19). Trăsăturile astfel enumerate sunt apoi orientate către un scop misionar, în măsura în care sunt finalizate spre proclamarea «lucrărilor minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată» (2,9).

EVANGHELIA

În discursurile de rămas bun (In 14–17) Isus predă ștafeta discipolilor săi, tulburați și încă în nevoie de alinare. Pasajul de astăzi (14,1-12) este o cateheză sub formă de dialog între Isus, Toma și Filip: Învățătorul îi ajută să accepte despărțirea ca pe o ocazie de a-și aprofunda prietenia.

Inevitabil, întoarcerea lui Isus la Tatăl implică despărțirea de ucenici. De ce pleacă Isus? Ce înseamnă că El merge să ne pregătească un loc? Cum se poate merge mai departe fără prezența Lui fizică? Nu este ușor să depășim trauma. Acel Învățător formidabil, căruia ucenicii îi datorau totul, pare să-i lase orfani.

Și asupra noastră planează angoasa abandonului. O intuiseam deja în In 13,1: «Știind că venise ceasul să treacă din această lume la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit». În paginile care urmează spălării picioarelor, perspectiva sfârșitului se împletește continuu cu motivul lipsei.

Pasajul de astăzi începe cu o îndemnare de a nu vă teme, de a continua să credeți, chiar și după plecarea Învățătorului (vv. 1-4). În dialogul următor cu ucenicii săi, Isus transmite două mesaje: răspunzându-i lui Toma, el se revelează ca Calea care duce la Tatăl (vv. 5-7); puțin mai târziu, răspunzându-i lui Filip, Isus aprofundează relația sa cu Tatăl și insistă asupra puterii credinței, care deschide posibilitatea de a săvârși fapte și mai mari (vv. 8-12).

 Detașarea ca oportunitate

Imediat după transmiterea poruncii iubirii și anunțarea negării lui Petru (cf. 13,31-35.36-38), Isus adresează celor ai săi o invitație plină de căldură: «Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință și în mine» (14,1). Ca și cum ar spune: totul este în regulă, chiar și negarea, dar niciodată o inimă zdrobită de frică: ar fi sfârșitul încrederii și, odată cu ea, sfârșitul iubirii. Isus îndeamnă cu trei imperative: primul în formă negativă (mē tarassésthō: „nu fugiți mereu”); celelalte două pozitive (pistéuete: „continuați să credeți”). În această frază, contrapunctul credinței (și, implicit, al iubirii) nu este îndoiala, care totuși trebuie luată în calcul în viața credinciosului, ci frica. Aceeași invitație este reluată în 14,27: «Să nu vi se tulbure inima și să nu vă fie frică». Incluziunea trasată de aceste două îndemnuri creează țesătura conectorie a evangheliilor din a 5-a și a 6-a duminică de Paște, pe care se conturează celelalte învățături.

Dacă ascultăm cu sinceritate de sentimentele noastre, este dificil să rămânem ataraxici în fața despărțirii. Dar îndemnul lui Isus este credibil, pentru că și el a cunoscut momente de profundă tulburare: în fața mormântului lui Lazăr (cf. 11,33); când grecii cer să-l vadă pe Isus și el profețește glorificarea sa (cf. 12,27); când simte trădarea lui Iuda (cf. 13,21). În toate aceste ocazii, verbul tarássō, același din 14,1.27, se aplică lui Isus. El, așadar, cunoscând bine tulburarea, îi poate îndemna pe ai săi să o traverseze.

Exercițiul credinței este posibil doar pornind de la o situație de tulburare. Atâta timp cât lucrurile merg bine, nu este necesar să ai încredere. Dacă credința reprezintă cea mai rezonabilă dintre pariuri, atunci este bine să luăm act de faptul că ea se joacă în întregime în haosul generat de rătăcire, de pierderea controlului, de angoasa viitorului. Isus nu sugerează strategii de evitare, nici nu distribuie arme și armuri pentru a atenua impactul realității. Mai degrabă, se limitează la a confirma rezervarea unui loc, care este rezervat ai săi în „casa Tatălui”, acolo unde El însuși se îndreaptă și de unde ne va chema; acolo unde vrea să fie cu noi, „ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (v. 3).

Numai cu această încredere escatologică se poate răspunde cu curaj la adversitățile vieții, mai ales când frica paralizează alegerile. Fiul are autoritatea de a-și găzdui prietenii în casa Tatălui. Calea pentru a ajunge la acea casă este deja cunoscută (cf. v. 4).

Isus este Calea spre Tatăl

Uimit de ultima afirmație a lui Isus, Toma își manifestă toată neînțelegerea (care reflectă confuzia grupului de ucenici): cum poate fi cunoscută calea „spre casă” dacă nici măcar nu se știe unde se află exact aceasta? Isus nu revine asupra explicării destinației, ci se concentrează asupra identității sale:

«Eu sunt calea, adevărul și viața» (v. 6).

Logosul este și calea de comunicare care duce la Tatăl. Cine rămâne în Isus nu numai că merge pe calea cea dreaptă, ci este condus la Tatăl. Imaginea căii nu se referă atât la un traseu static, cât la un parcurs continuu care vine de la Tatăl și curge spre El; iar pe acesta discipolul merge cu pași repezi: «Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine» (v. 6). Imaginea căii se regăsește în alte două cuvinte puternice: adevăr și viață.

În primul rând, Logosul se revelează ca „adevăr” (alḗtheia): o evidență de întâlnit, cu care să dialoghezi. Pentru evanghelist, „adevărul” este mai mult decât o simplă concordanță între nivelul conceptual și lumea reală; și cu atât mai puțin o abstracție doctrinară. Mai degrabă, „adevărul” este o persoană, un eveniment: Isus din Nazaret. Când Isus amintea că „adevărul vă va face liberi” (8,32), afirma acest lucru mai întâi de toate în raport cu propria sa persoană. Setea de adevăr, care îl chinuie atât de mult pe om, nu se epuizează în înțelegerea unui obiect, ci trebuie inserată în dinamica unei relații cu El (16,13).

Logosul se revelează și ca „viață”. Isus este viață vie și, prin Duhul, dătătoare de viață. Din această perspectivă, problema morții este relativizată, deoarece adevărata și cea mai mare angoasă a existenței noastre nu este limita marcată de moartea biologică, ci viața deja moartă, adică o experiență continuă a morții în viață.

Viața veșnică, despre care vorbește Isus, este o viață vie, aici și acum, deja dincolo de descompunerea biologică. Și acest „aici și acum” are o perspectivă de „dincolo”; deja în viață și în moarte; deci, și după moarte.

Răspunsul la adresa lui Filip

Filip îi adresează lui Isus o cerere neașteptată: «Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns» (14,8). Isus tocmai terminase de amintit echivalența dintre a-l cunoaște pe Isus și a-l cunoaște și a-l vedea pe Tatăl. Nu este prima dată când subliniază posibilitatea de a contempla slava Tatălui prin lucrările și însăși viața Fiului (cf. 12,45). Referirea la „a vedea” îl derutează pe Filip: cum este posibil să-L vezi pe Dumnezeu? Să ne punem pentru o clipă în locul lui Filip și al celorlalți ucenici: ei cer o teofanie spectaculoasă, în fața căreia să perceapă pasiv prezența Tatălui. În schimb, răspunsul lui Isus le provoacă libertatea, le educă dorința și îi invită să-și deschidă mai bine ochii: «De atâta timp sunt cu voi și tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl» (14,9). Există o reciprocitate perfectă între Tatăl și Fiul: Dumnezeu poate fi primit în Cuvântul întrupat.

Odată depășită neînțelegerea, rămâne însă de înțeles cum este posibilă această reciprocitate, greu de încadrat în rigidul monoteism iudaic. De altfel, una este să crezi, prin semne, că Isus este Mesia; alta este să crezi că Isus și Tatăl sunt „unul” (10,30). Isus își dezvoltă argumentația subliniind două aspecte: în primul rând, atribuie cuvintele rostite și faptele pe care le-a săvârșit direct Tatălui (cf. v. 10); apoi, insistă asupra locuirii Tatălui în el și a lui în Tatăl (cf. v. 11). Isus îndrăznește să le ceară discipolilor săi ceva de neconceput: fără credința în reciprocitatea dintre Tatăl și Fiul (și Duhul, după cum se va spune în In 16), nu se poate imagina niciun acces mântuitor la comuniunea cu Dumnezeu și între noi; nici nu s-ar împlini promisiunea din In 14,12: «Cel care crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și va face altele mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl».

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus învățându0i pe cei 12 apostoli

Hits: 97