„Misiunea de a trăi” – Meditație pentru Duminica a IV-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI

26 APRILIE 2026

MISIUNEA DE A TRĂI

de José Antonio Pagola

Ne plângem atât de mult de problemele, greutățile și necazurile vieții noastre de zi cu zi, încât riscăm să uităm că viața este un dar. Marele dar pe care l-am primit cu toții de la Dumnezeu. Dacă nu ne-am fi născut, nimeni nu ne-ar fi băgat în seamă. Nimeni nu ar fi remarcat absența noastră. Totul ar fi continuat să-și urmeze cursul, iar noi am fi rămas uitați pentru totdeauna în neant.

Și, totuși, trăim. S-a produs acel miracol unic și irepetabil care este viața mea. Așa cum spune genialul gânditor evreu M.Buber, «fiecare dintre oameni reprezintă ceva nou, ceva ce nu a existat niciodată înainte, ceva original și unic».

Nimeni, înaintea mea, nu a fost la fel ca mine și nici nu va fi vreodată. Nimeni nu va vedea vreodată lumea cu ochii mei. Nimeni nu va mângâia cu mâinile mele. Nimeni nu se va ruga lui Dumnezeu cu buzele mele. Nimeni nu va iubi vreodată cu inima mea.

Viața mea este de neînlocuit. Este sarcina mea și numai eu o pot trăi. Dacă nu o fac eu, va rămâne pentru totdeauna neîmplinită. Va exista în lume un gol pe care nimeni nu-l va putea umple. De aceea, deși de multe ori uităm, prima poruncă pe care noi, oamenii, o primim de la Dumnezeu este să trăim. Poruncă care nu este scrisă pe table de piatră, ci gravată în adâncul ființei noastre.

Primul nostru gest de ascultare față de Dumnezeu este să trăim, să iubim viața, să o primim cu inima recunoscătoare, să o îngrijim cu grijă, să dezvăluim toate posibilitățile ascunse în noi. Dar a trăi nu înseamnă doar a asigura buna funcționare a organismului nostru fizic sau a realiza o dezvoltare armonioasă a psihicului nostru, ci a crește ca ființe pe deplin umane.

Idealul „mens sana in corpore sano” poate fi ceva perfect inuman și sărăcitor, dacă nu trăim ascultând chemarea Absolutului, deschiși iubirii, creând în jurul nostru o viață tot mai umană. Sunt destul de mulți creștini care nici măcar nu bănuiesc că credința este tocmai un principiu al vieții și al vieții sănătoase.

Le lipsește să descopere din experiența personală că Dumnezeu nu este ceva care, oricum, trebuie să existe și pe care ar fi bine să-l ținem în vedere pentru orice eventualitate, ci că Dumnezeu este tocmai și mai întâi de toate „cineva care face să trăim”.

În ciuda tuturor îndoielilor și incertitudinilor, credinciosul îl descoperă pe Dumnezeu ca pe cineva care susține viața chiar și în momentele cele mai adverse, cineva care dă putere pentru a o lua mereu de la capăt, cineva care alimentează în noi o speranță indestructibilă atunci când viața pare să se stingă pentru totdeauna.

Ascultând cuvintele lui Isus: „Eu am venit ca să aveți viață și s-o aveți din belșug”, credinciosul nu are nevoie să apeleze la alții pentru a-i explica sensul lor. El știe că sunt adevărate.

O RELAȚIE UNICĂ

de Roberto Laurita

A intra în contact cu o persoană, a iniția și a menține o relație nu este ușor, nici spontan. Ba dimpotrivă, în anumite cazuri se dovedește chiar obositor. De ce? Pentru că înseamnă să-ți dedici timpul: relația implică durată. Este nevoie de timp pentru a asculta, pentru a vorbi, pentru a înțelege sentimentele, pentru a descifra așteptările și a le răspunde. Iar graba este dușmanul tuturor acestor lucruri. Relația, în plus, cere răbdare: celălalt cere să fie primit așa cum este, în diversele aspecte ale personalității sale.

Evanghelia de astăzi ne oferă, printr-o parabolă, relația lui Isus cu noi, cu fiecare dintre noi. Și acest lucru reiese clar tocmai din verbele care apar în acest text.

A chema: este o comunicare directă cea care se stabilește între Isus și fiecare dintre noi, o comunicare personală pentru că fiecare se simte identificat prin numele său.

A conduce și a merge înainte: Isus este cel care ia inițiativa, o spune clar poziția și atitudinea pe care o adoptă. El provoacă un dinamism care mișcă și scoate din țarc.

A urma și a cunoaște vocea sa: răspunsul oilor. Primul verb evocă mișcarea lor în urma păstorului, al doilea indică motivul pentru care se așează în urma lui.

A fi ucenici înseamnă, în fond, a trăi experiența evocată de aceste verbe, a intra într-o relație bazată pe încredere, pe cunoaștere reciprocă, pe docilitate. Isus demonstrează, de fapt, că este capabil să intre în relație cu cele mai diferite persoane.

O face cu bolnavii care poartă povara suferinței; o face cu vameșii și, în general, cu păcătoșii; o face cu oamenii învățați precum Nicodim; o face cu străinii precum samariteanca; nu ezită să se expună personal, ca atunci când i se cere să judece o adulteră; chiar și pe cruce nu ezită să răspundă la rugămintea adresată de „tâlharul bun”, oferindu-i o șansă neașteptată: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”.

Iată cine este Isus: cineva care are o privire limpede pentru că are o inimă bună și, de aceea, este gata să ofere tuturor iubirea sa.

COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

Prima lectură: Fap 2,14a.36-41

Pe același Isus răstignit, Dumnezeu l-a constituit Mesia. Isus (Yeshuah) este numele propriu al Nazarineanului; în limba ebraică provine din rădăcina yasah („a mântui”), prin urmare, Isus este Mântuitorul. Acest Isus a fost constituit de Dumnezeu „Mesia”, adică „Uns”, „Cristos”. Sunt cuvinte diferite pentru a exprima o realitate care este marea realitate: Isus este Cristosul lui Dumnezeu; în El se află mântuirea și El este Mântuirea. Când o persoană simte nevoia de iubire, de iertare, de har, de a se simți primită și ridicată la condiția sa adevărată, atunci ascultă cu bucurie vestirea lui Hristos-Mântuitorul. Ce trebuie să facem? Nu este răspunsul fricii, ci al surprizei recunoscătoare a celui care a văzut lumina la orizont. Creștinismul se prezintă ca o noutate pozitivă; ca „veste bună” a mântuirii. Convertirea și botezul sunt răspunsul omului care Îl caută pe Dumnezeu cu o inimă sinceră: să se convertească pentru că a găsit comoara harului; să se boteze pentru că dorește să trăiască în viața nouă pe care o dăruiește Cristos. Biserica este chemată și astăzi să facă vestirea explicită și plină de bucurie a unei noutăți care înalță inimile, care răcorește încăperile încărcate, care curăță spațiile nesănătoase, care revigorează trupurile obosite, care oferă spațiu de libertate. Promisiunea este valabilă și pentru voi, spune Luca: Evanghelia este și pentru mine.

A doua lectură: 1Pt 2,20b-25

Comunitatea creștină a văzut în moartea pe cruce a lui Isus nu doar o mare nedreptate săvârșită cu violență, ci și realizarea unui gest mântuitor. Textele celui de-al doilea Isaia despre robul suferind al lui YHWH profețesc despre omul drept, umil și pașnic care poartă vinovății care nu sunt ale sale, care nu răspunde la insultă, deschizând astfel o cale misterioasă de mântuire. Textul lui Isaia nu dă nume sau indicii pentru a afla despre cine este vorba, dar comunitatea creștină a văzut, încă de la început, că în acel bărbat al durerii, anonim în textul profetic, era prefigurat Isus. Imnul către Cristos răstignit din prima epistolă a lui Petru preia spiritul servitorului lui YHWH și aprofundează semnificația sa: „rănile Lui ne-au vindecat”. Este paradoxul mântuirii, care nu vine prin impunere violentă, nici prin puterea de necontestat, nici prin uniformitatea care exclude ceea ce este diferit, nici prin consacrarea normelor, nici prin puritatea ireproșabilă, ci prin dăruirea plină de iubire. Isus ne mântuiește pentru că este un „om bun” judecat și condamnat pe nedrept; Isus mântuiește pentru că a dus la desăvârșire, a împlinit planul mântuitor al lui Dumnezeu, pe care îl realizează pe căile dăruirii iubitoare a Fiului în favoarea întregii umanități. Isus este Păstorul care își dă viața pentru cei care i-au fost încredințați.

Evanghelia: In 10, 1-10

Imaginea turmei și a Păstorului este foarte îndrăgită în Biblie. Poporul Israel se compară cu turma lui Dumnezeu; iar regii și conducătorii săi, cu păstorii care trebuie să aibă grijă de binele tuturor. Dumnezeu însuși este Păstorul care călăuzește fiecare persoană și are grijă de ea: „Domnul este Păstorul meu, nu-mi lipsește nimic”, ne rugăm în psalmul 23. Profeții denunțau deja în Vechiul Testament pe conducătorii poporului care se foloseau de el, care ucideau oile îngrășate și nu pășteau turma (Ez 34, 1-6). Dumnezeu însuși, spune Ezechiel, își va aduna oile și le va păstori (Ez 34, 12). Ioan preia această imagine în Evanghelia sa pentru a-l prezenta pe Isus ca fiind cel care împlinește profeția lui Ezechiel. El folosește cuvinte dure, numindu-i hoți pe cei care s-au folosit de bună-credința oamenilor pentru a profita de ei. Hoții folosesc întotdeauna șiretlicuri, nu se pot prezenta deschis, trebuie să se ascundă. Isus, însă, se prezintă deschis, fără teamă, pentru că cuvântul și viața sa sunt sincere. Prin imaginea zidului sau gardului peste care se sare, opusă celei a porții pe care o folosește Păstorul, Ioan oferă o cheie importantă: la adevăr se ajunge prin transparență, luminozitate și simplitate, nu prin morocăneală, întuneric și complicații. Isus nu este doar Păstorul cel Bun, ci mesajul său este viața sa, bucurându-se de claritate și curățenie pe care nu le pot prezenta niciodată cei care au intenții obscure sau strâmbe.

PRIMA LECTURĂ

Lectura de astăzi prezintă concluzia și rezultatul lungului discurs al lui Petru, pe care l-am ascultat parțial duminica trecută. Vestea finală – Cel răstignit și înviat este Domnul și Mesia – străbate inimile celor prezenți, care se convertesc și cer să fie primiți în Biserică.

Certitudinea Crucificatului

Discursul lui Petru se încheie cu o mărturisire solemnă de credință: «Să știe cu certitudine toată casa lui Israel că Dumnezeu a ales pe Isus Cristos ca Domn și Cristos pe acel Isus pe care voi L-ați răstignit». Accentul acestui kerygma este pus pe evidența istorică a Crucificatului, care poartă cu Sine scandalul blestemului conform Legii (Dt 21,23). Ei bine, acel Răstignit este Kýrios, titlu care are o importanță decisivă în opera lui Luca, și Christós, adică Mesia așteptat de casa lui Israel. Petru are în față evrei și prozeliți care alcătuiesc „casa lui Israel” în patria și în diaspora: nimeni nu poate invoca alibiul ignoranței; misterul Răstignitului a fost adus la cunoștința tuturor. Imperativul prin care se poruncește să cunoască (ginōskétō) este precedat de un adverb – «cu certitudine» (asphalṓs) – care reamintește prologul (și, prin urmare, angajamentul comunicativ) al Evangheliei lui Luca: «… pentru ca tu să poți conștientiza soliditatea [aspháleia] învățăturilor pe care le-ai primit» (Lc 1,4).

Inima străpunsă

Din soliditatea vestirii izvorăște un efect imediat. Cei prezenți simt că li se străpunge inima. Discursul lui Petru nu rămâne o simplă contribuție informativă, ci sapă o brăzdă adâncă în existența ascultătorilor. Ascultarea Cuvântului nu lasă pe nimeni indiferent: interpretat prin cuvintele Bisericii, Cuvântul are efectul de a iriga ariditatea inimii. Verbul cu care se subliniază străpungerea inimii este katanýssomai. Forma simplă nýssō apare în In 19,34 pentru a indica lovitura de suliță care străpunge coasta Celui Răstignit. Când se vestește Cel Răstignit, într-un fel, ceea ce se vestește se realizează în ascultători.

Se înțelege bine, atunci, cererea celor prezenți: «Ce trebuie să facem, fraților?». Pentru cel care a fost străpuns, punctul de cotitură moral devine o necesitate care nu poate fi amânată. Străpungerea inimii nu ne lasă pasivi; dimpotrivă, creează un spațiu de libertate în care ne putem mișca. Credința în Isus, dacă este un eveniment, produce alte evenimente. Răspunsul lui Petru se articulează în trei puncte: în primul rând, convertirea (se folosește verbul metanoéō), pentru a depăși schema acestei lumi; apoi, botezul în numele lui Isus Cristos, pentru a fi înrădăcinați în Paștele său și a primi iertarea păcatelor; în sfârșit, darul Duhului Sfânt.

Petru încheie cu o evocare surprinzătoare din Gal 3,5, prefigurând ceea ce va fi clarificat mai târziu în istorie: dimensiunea universală a mântuirii lui Isus prin darul Duhului.

Cu multe alte cuvinte

Alături de kerygma, Petru îndeamnă «cu multe alte cuvinte». Aceasta este misiunea Bisericii, de ieri și de azi: să facă kerygma-ul mai «rotund», căutând în vocabularul de azi cuvintele potrivite – nu multe! – capabile, cel puțin, să demască cuvintele false ale lumii. Astfel, Petru „rotunjește” discursul său anterior: „Mântuiți-vă de această generație perversă!”. Spinii pot sufoca lăstarul. Prin urmare, astăzi mai mult decât în trecut, este oportun să avertizăm, chiar și cu un strop de ironie, împotriva unui rău care pare să se autoregenereze (și în acest sens s-ar putea înțelege „generație perversă”).

Pe de altă parte, „generația nouă” trebuie să se mulțumească să crească în mijlocul unei generații perverse, așa cum ne învață pilda grâului și a neghinelor. După Cuvântul care străpunge, după articularea morală a credinței și după „rotunjirile” actualizante, lectura se încheie subliniind implicația eclezială a întregului discurs petrin: «Atunci cei care au primit cuvântul său au fost botezați și în acea zi s-au adăugat aproximativ trei mii de persoane». Agentul implicit al acestei adăugiri este Duhul (de remarcat, de fapt, pasivul teologic), care, însă, lucrează prin vestirea apostolică. Metoda lui Dumnezeu este de a „adăuga Biserică” prin Biserică: este bine să ne amintim acest lucru, mai ales când ne gândim să „facem pastorală” prin inițiative individuale pioase.

 A DOUA LECTURĂ

Acest text prezintă un imn vechi, probabil utilizat în liturghiile Bisericii primare. Imnul prezintă Patimile lui Cristos ca exemplu pentru cei cărora le este adresată scrisoarea, mai ales în fața încercărilor și a suferinței nedrepte. De remarcat în special referirea finală la oi și la „păstorul și păzitorul sufletelor”.

Apostolul oferă imediat cheia de interpretare a imnului care urmează: „Dacă, făcând binele, veți îndura cu răbdare suferința, aceasta va fi plăcută înaintea lui Dumnezeu”. Trauma este suferința nedreaptă a celui drept, care poate fi valorificată doar în cadrul experienței lui Cristos. După cum vom vedea, imnul se inspiră din paginile slujitorului suferind descris cu secole în urmă de profetul Isaia. Există suferință și suferință: desigur, orice suferință umană seamănă cu cea a lui Cristos, dar nu orice durere este automat mântuitoare.

Departe de orice formă de dolorism, numai urmând pașii lui Isus este posibil să experimentăm simțământul supranatural și, în același timp, uman al suferinței. Asceza bucuriei, specifică acestei perioade pascale, nu se poate sustrage de la sarcina de a integra și dimensiunea traumei și a durerii.

Exemplul Pătimirii lui Cristos

Prima parte a imnului (vv. 21-23) ilustrează exemplul Christos patiens, care este oferit spre imitare credinciosului. În descriere ies în evidență câteva caracteristici. Suferința lui Isus Cristos nu provine din păcat și din înșelăciune. El este Cel Drept prin excelență. Referințele implicite la Is 53,5-12 leagă Patimile lui Isus de cele ale misteriosului Slujitor al lui YHWH, care suferă umilința fizică și psihologică din cauza păcatelor poporului, dar care apoi este răscumpărat de Dumnezeu. Ar fi suficient să cităm această pagină (la care să adăugăm, eventual, dovada celui drept Iob) pentru a înțelege că și iudaismul depășise echivalența dintre suferință și păcat. Odată cu venirea crucii și a suferinței nedrepte îndurate de Fiul lui Dumnezeu, durerea devine nu doar o realitate dură de suportat, ci un apel de a o primi în credință. Dacă Cristos a acceptat Patimile, atunci și ucenicii sunt chemați să accepte suferința, ca o posibilitate de a deveni asemenea lui Cristos. Ba mai mult, orice credincios este chemat să spună cu bucurie împreună cu sfântul Paul: «Împlinesc în trupul meu ceea ce lipsește din suferințele lui Cristos, în favoarea trupului său, care este Biserica» (Col 1,24).

Semnificația mântuitoare a morții lui Cristos

A doua parte a imnului (vv. 24-25) explică valoarea mântuitoare a rănilor lui Isus Cristos, prin care am fost cu toții vindecați. Mergând tot pe urmele Slujitorului lui YHWH (cf. Is 43,4), imnul îl contemplă pe Cristos care poartă «păcatele noastre în trupul său». Păcatele noastre au fost răstignite împreună cu El pe lemnul chinului și au murit definitiv în moartea Sa. Este surprinzător ceea ce se afirmă: «…pentru ca, ne mai trăind pentru păcat, să trăim pentru dreptate». Ștergerea păcatului nu este o răsplată datorată „dreptății noastre”, ci factorul care face posibilă o viață dreaptă.

Făcând din nou aluzie la Is 53,6, imnul dezvoltă mântuirea câștigată prin rănile lui Cristos, îmbogățind-o cu dimensiunea eclezială. Nu mai suntem oi rătăcite, pentru că «păstorul și păzitorul» cu toiagul său pastoral, adică cu crucea sa, ne-a adus înapoi la el. Faptul de a fi readuși la păstor este exprimat prin verbul epistréphō, care în alte locuri este folosit pentru a indica convertirea (cf., de exemplu, Mt 13,15; Fap 9,35). Există o dimensiune comunitară a convertirii, care merită să fie luată în considerare, pentru a învinge tentația unei spiritualități individualiste. Să nu-i abandonăm niciodată pe cei care suferă și să nu ne izolăm niciodată în suferință.

Pe scurt, imnul cristologic din lectura de astăzi leagă între ele experiența durerii umane, exemplul lui Cristos, valoarea mântuitoare a morții sale și dimensiunea pastorală și eclezială a acestei mântuiri.

EVANGHELIA

Conform tradiției, a 4-a duminică de Paște este dedicată lui Isus „Păstorul cel bun”, pe baza textului din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan. Prima parte a capitolului, pe care o citim, urmează imediat după episodul cuorbul născut așa. În această continuitate, se conturează o legătură interesantă între tema catehumenală a celei de-a 4-a duminici din Postul Mare și cea mistagogică-eclezială a acestei duminici.

 Vindecarea orbului din naștere „marchează” o distincție făcută de Isus: «Eu am venit în această lume pentru a judeca» (In 9,39). Orice discernământ necesită, de fapt, articularea unui „înăuntru” și a unui „afară”. Ei bine, pericopa de astăzi dezvoltă referirea la judecată din In 9,39, prezentând două mișcări: mișcarea păstorului, de afară spre înăuntru (vv. 1-2); mișcarea oilor, de înăuntru spre afară (vv. 4-5). V. 3 semnalează inversarea mișcării. După constatarea neînțelegerii audienței (cf. v. 6), discursul continuă la persoana întâi, cu imaginea ușii (cf. vv. 7-10).

De afară spre înăuntru

Fără întrerupere, primele cuvinte ale lui Isus din capitolul 10 reprezintă continuarea versetului 9,41: «Isus le-a răspuns [adică unor farisei]: «Dacă ați fi orbi, n-ați avea niciun păcat; dar, pentru că spuneți: «Noi vedem», păcatul vostru rămâne»». Trebuie să ne imaginăm, așadar, că similitudinea din v. 1-5 are scopul de a face față închiderii fariseilor, în perspectiva unui nou model de apartenență. În prima parte (versetele 1-2), Isus face referire la o intrare ilegală în țarcul oilor (eis tēn aulḗn tôn probátōn), din partea unui hoț și tâlhar care nu folosește poarta țarcului, ci intră pe altă parte. Păstorul, în schimb, intră în țarc prin poartă. Potrivit unor autori, termenul aulḗ este o referire destul de explicită la curtea sacră a templului. Termenul, în sens mai general, ar putea reprezenta conturul granițelor identitare ale poporului Legământului. Oricare ar fi interpretarea, Isus nu intră în istoria poporului său ca un hoț (pe ascuns) sau ca un tâlhar (cu violență). În versetele 1-2, Isus, chiar înainte de a se autodefini drept „Păstorul cel bun” (cf. v. 11), afirmă că este păstorul „autentic”, care intră în mod legitim în țarc prin poartă.

Pe baza acestei autenticități, el poate fi călăuza oilor. Numai lui îi revine judecata asupra „dinăuntru” și „din afară” și, după cum vom vedea, asupra trecerii dinăuntru spre afară și viceversa. Să fim atenți să nu considerăm aceste granițe identitare ca pe ceva negativ, de care trebuie să ne eliberăm definitiv. Problema nu este granița, ci interdicția de trecere. Interpretarea ulterioară a parabolelor (cf. vv. 7-10) nu susține un sens unic, de ieșire, ci admite un dublu sens de mers.

Isus va spune: «Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune» (v. 9). Prin urmare, în comentariu trebuie evitată simplificarea excesivă a pildelor: staulul oferă și adăpost oilor, ferindu-le de atacurile fiarelor sălbatice. Punctul central al discursului lui Isus (care este și intenția mistagogică și ecleziologică a evanghelistului) este de a oferi un nou criteriu de apartenență. Există și „alte oi care nu sunt din această staul” (v. 16): acestea formează o singură realitate cu cele din interiorul staulului. Isus va fi garantul și criteriul de trecere, între interior și exterior. Ograda, așadar, este o limită care nu trebuie abolită, ci frecventată liber, deoarece dispune de o poartă specială – Poarta întrupată! (cf. v. 7) – care face posibilă osmoza între creștinii care vin din sinagogă și creștinii care aparțin neamurilor: „vor deveni o singură turmă, un singur păstor” (v. 16).

 Paznicul porții

În v. 3 se trece de la acțiunea de a intra (a păstorului) la acțiunea de a ieși (a oilor): intrarea păstorului este condiția pentru a conduce oile afară din staul. Aici, totuși, alături de figura păstorului, apare cea a unui portar (thyrōrós) care deschide ușa păstorului, pentru că îl recunoaște ca proprietar al turmei. Thyrōrós aparține Păstorului; este o extensie a lui, aproape o rezonanță a lui. În versetul 3, de fapt, se spune că oile ascultă „vocea” Păstorului, adică extensia sa sonoră. Ei bine, termenul phonḗ este modul în care Ioan Botezătorul își califică misiunea în raport cu Logosul (cf. In 1,23). Aceeași relație ar putea fi propusă și în pasajul nostru: portarul este în slujba Păstorului așa cum phonḗ este în slujba Logosului.

Astfel, datorită introducerii portarului staulului, se creează o splendidă stratificare de imagini care privesc identitatea lui Isus: Logosul-Păstor, datorită rezonanței lui Ioan Botezătorul, este și Mielul-Mire; este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.

Prin rezonanța portarului, așadar, Păstorul este perfect auzit de oile din interiorul țarcului, care pot în sfârșit să aibă încredere în Cel care le cheamă pe nume și le conduce afară.

De la interior la exterior

În versetele 4-5 dispare figura thyrōrós, deoarece Păstorul însuși este cel care conduce oile afară spre pășuni. Oile îl urmează acum doar pe Păstor, pentru că îi recunosc vocea. Spre deosebire de v. 3, unde se spunea că «oile ascultă vocea lui», în v. 4 se aprofundează același concept afirmând că oile «îi recunosc vocea». Recunoașterea vocii lui Isus permite un acces imediat la mântuire. Medierea și promisiunile vechi rămân valabile, dar nu mai sunt o barieră: chiar și „alte oi”, cele din ultima oră, pot participa la darul harului care a fost instaurat de Păstorul cel bun.

Păstorul merge înaintea oilor și ele îl pot urma (akoluthéō). Cine are norocul să admire în direct modul în care un păstor își conduce turma, va observa că, de obicei, un păstor se așează în spatele turmei, și nu în fața ei. Faptul că aici Păstorul cel Bun se așează în fața turmei pare ciudat. Poziția de avangardă a Păstorului ar putea face aluzie, încă o dată, la cuvintele lui Ioan Botezătorul: «După mine vine un om care este înaintea mea, pentru că era înaintea mea» (1,30). Păzitorul rămâne în spate, lângă gard, în timp ce Păstorul merge înainte, spre pășuni: este imaginea unei turme ordonate, care îl urmează pe Cristos fără a-și ignora rădăcinile evreiești; poate chiar și o avertizare adresată păstorilor Bisericii de astăzi să nu ocupe niciodată primul loc, ci să păzească turma încredințată lor, rămânând în spate. Pe baza acestei lecturi, ar trebui reformulat clișeul conform căruia Păstorul cel bun ar fi prototipul „păstorilor” Bisericii de astăzi. Dacă imaginea lui Isus care merge înainte este citită în bogăția sa de referințe, se va înțelege că numai Păstorul, „lumina lumii” (9,5), merge înainte pentru a lumina turma. Celorlalți „păstori”, cei ai Bisericii, care fac și ei parte din turmă, nu le rămâne decât sarcina de „oi de ariergardă”, pentru a apăra turma împotriva eventualelor atacuri din spate. A sta în ariergardă este o atitudine proactivă, exercitată în numele Păstorului, cu curaj, știind că, în cazul unui atac din spate, ariergarda devine avangardă, luând în calcul eventualitatea de a trebui să se afle în locul Păstorului-Miel în sacrificiul extrem al vieții.

Neînțelegerea

După discursul imagistic din versetele 1-5, evanghelistul notează neînțelegerea din partea audienței (adică a fariseilor, ultimele personaje menționate în 9,40). «Isus le-a spus această parabolă [paroimía], dar ei nu au înțeles despre ce le vorbea». Termenul paroimía înseamnă „discurs voalat, enigmatic”. În In 16,25.29 se opune lui parrēsía, care reprezintă ultima etapă a comunicării lui Isus. Conform In 16,25-33, numai cel care îl recunoaște pe Isus ca Trimisul Tatălui poate avea acces la adevăratul simțământ al cuvintelor sale. Fariseilor le lipsește tocmai această recunoaștere fundamentală, și anume că Isus nu este un hoț sau un tâlhar, ci Trimisul, Mesia.

Inevitabil, fără această premisă, cuvintele lui Isus sună pentru farisei ca paroimía, nu atât din cauza unei presupuse intenții enigmatice din partea lui Isus, cât din cauza rigidității lor. În dezvoltarea versetelor 7-18, Isus însuși va veni în întâmpinarea surzimii lor, oferind o explicație a discursului parabolic anterior.

Păstorul este Poarta

Ne limităm la a lua în considerare versetele 7-10, care încheie Evanghelia de astăzi. De două ori, Isus se identifică cu „poarta oilor” prin formula de revelație binecunoscută „Eu sunt”. Imaginea porții evocă In 5,2, unde se menționa existența unei „probatice”, adică a Porții Oilor, prin care animalele de sacrificiu intrau în curtea templului pentru a fi jertfite.

Prima mențiune (v. 7) trebuie pusă în relație cu mișcarea „din exterior spre interior” din versetele 1-2. Spre deosebire de hoții și tâlharii care au venit înaintea lui, Isus Păstorul a intrat în mod legitim în staulul oilor, deoarece el însuși este Poarta de acces în staul. Este evidentă schimbarea de sens: Isus, îndreptățit să treacă prin poartă pentru a intra în contact cu oile, se identifică acum cu Poarta însăși, cu elementul care garantează trecerea.

În cea de-a doua apariție (v. 9) se comentează a doua mișcare „din interior spre exterior” din versetele 4-5, în favoarea oilor, evidențiind astfel funcția soteriologică a metaforei: «dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit». Se adaugă, de asemenea, că «vor intra și vor ieși», ca garanție a liberei circulații a turmei în ambele sensuri.

În concluzie, enunțul „Eu sunt Poarta” produce o schimbare de sens: poarta devine simbol al deschiderii, al trecerii; prin Isus-Poarta este posibil să se aibă acces la poporul Legământului; prin El, oile (din interiorul și din exteriorul țarcului) devin poporul lui Dumnezeu. Metafora porții evocă dimensiunea pragului, care, în același timp, separă și unește două spații. Isus este garantul trecerii oilor, pentru ca libertatea turmei să se realizeze, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Viața în abundență promisă oilor este rezultatul Paștelui lui Isus.

De la Evanghelie la ziua de azi

Pe fundalul interpretării versetelor 7-10 se întrezărește comunitatea ioaneană eterogenă de la sfârșitul secolului I, care se străduiește să se unească într-o singură turmă cu un singur Păstor. Imaginea Porții întrupate contribuie la concretizarea întregului discurs. Isus are în față și rănile Bisericii de astăzi. Cuvintele sale sunt îndreptate mai ales spre a-i convinge pe ascultători de ușurința accesului la taina Mielului-Păstor, atât din partea iudeilor, cât și a păgânilor.

Metafora se pretează la actualizări puternice în contextul nostru în care, alături de o aparentă omologare, se ridică adesea bariere identitare, chiar și în interiorul Bisericii, invocând motive vechi și noi pentru a justifica atitudini exclusiviste și intolerante. Lărgind privirea asupra întregului pasaj din In 9–10, sesizăm frumusețea proceselor transformatoare și incluzive inițiate de Isus: vindecarea orbului, segregarea în vederea mărturisirii de credință, integrarea în turmă. Sunt comunitățile creștine de astăzi capabile să catalizeze aceste procese (de inițiere, ecleziale și mistagogice) care dăruiesc viață din belșug?

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Isus, Bunul Păstor, vitraliu de Alfred Handel, foto: Tony Hudson

Hits: 52