„Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut” – Meditație pentru Duminica a II-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A II-A A PAȘTELUI

12 APRILIE 2026

PAȘTELE ÎNSEAMNĂ „TRECERE”

de José Antonio Pagola

„Paște” este un cuvânt de origine semitică, provenit din aramaicul pasha (în ebraică pesah). Semnificația sa originară este discutată; cel mai probabil înseamnă „trecere”, „tranzit”, iar cu acest sens este folosit în diverse scrieri iudaice.

În orice caz, primele generații creștine au înțeles Paștele ca „trecerea” lui Isus Cristos de la moarte la viață, trecere care ne invită și pe noi să „trecem” de la o viață veche și epuizată la o viață reînnoită în har.

De aceea, Paștele nu este doar o sărbătoare celebrată în mod liturgic. Învierea lui Cristos se celebrează mai ales în noi înșine, prin faptul că înviem la o viață nouă. Pentru primii creștini, Învierea lui Cristos conține o putere capabilă să transforme existența, umplând-o de o vitalitate nouă.

Relatările evanghelice insistă tocmai asupra acestei transformări care se produce în întâlnirea cu Cel Înviat. Acei oameni, închiși în casă după moartea Învățătorului, trec de la neliniște la pace, de la frică la bucurie, de la lașitate la vestirea curajoasă a Evangheliei.

În ce direcție suntem chemați noi să ne schimbăm? Care este „trecerea” pe care trebuie să o facem? În ce sens trebuie să se realizeze „convertirea pascală” în viața noastră?

Pentru unii dintre noi, poate este necesar să trecem de la o viață superficială și risipită la o existență mai autentică și unificată; de la o atitudine pasivă sau convențională la una mai creativă și vie.

Pentru alții, Paștele poate însemna trecerea de la omul agresiv și resentimentar din noi la unul mai deschis și plin de iubire; de la rigiditate și conflict la toleranță și spirit de pace.

Pentru unii, Paștele poate fi chemarea de a face acest pas: de la neîncredere și izolare la încredere și comuniune fraternă; de la egoism și individualism la generozitate și solidaritate; de la atitudine invazivă și respingătoare la respect și bunătate.

Pentru alții, Paștele va fi poate invitația de a-și reînnoi viața trecând de la apatie și plictiseală la sensibilitate și bucurie; de la tristețe și încordare la seninătate și veselie; de la pesimism și amărăciune la speranță.

Cel mai probabil, tuturor ni se cere să ne reînnoim atitudinea față de Dumnezeu: să trecem de la frică la încredere, de la fugă la dăruire, de la mândrie la smerenie, de la uitare la rugăciune, de la necredință la credință.

Paștele înseamnă „a trece” de la moarte la viață. A celebra Paștele înseamnă a trăi în noi înșine un proces de reînnoire personală în Cristos.

„FERICIȚI CEI CARE NU AU VĂZUT ȘI AU CREZUT!”

de Roberto Laurita

Fericirile nu apar doar în Evanghelia după Matei sau Luca, ci și în cea după Ioan. Aceasta este rostită chiar de Domnul înviat. Ca orice fericire, însă, ea exprimă ceva care merge cu siguranță împotriva curentului. Da, pentru că noi îi invidiem pe cei care au putut vedea și, în opinia noastră, a crede fără a fi văzut nu este un noroc, ci o efort suplimentar. Isus nu este de această părere, iar povestea lui Toma o demonstrează.

Evanghelia nu ezită să prezinte necredința unui apostol, dar, în fond, Ioan a concentrat în el îndoielile și perplexitățile pe care ceilalți evangheliști le atribuie întregului grup. Ca și cum ar vrea să spună că credința – a noastră, ca și cea a apostolilor – trebuie neapărat să treacă prin asta.

Faptul că un apostol se îndoiește, își pune întrebări, spune multe și ar trebui să ne deschidă ochii asupra unei realități pe care uneori o ignorăm. Credința este o experiență personală, poate cea mai personală care există, dar, în același timp, pentru a rămâne vie, are nevoie de credința fraților și surorilor care ne sunt alături. Relația cu Cristos nu poate fi trăită „în solitar”, are nevoie să fie încurajată și susținută.

Bucuria și îndoielile. Asistăm la un contrast între bucuria ucenicilor și îndoielile lui Toma. Nevoia lui de a vedea, în fond, nu trebuie considerată atât de „ciudată”. Ce face, de fapt, Isus imediat ce a apărut în Cenacol? «Le-a arătat mâinile și coasta». Pentru a spune că tocmai El, Cel Răstignit, le pune sub ochi semnele neechivoce ale chinului. Și același lucru îl va face și cu Toma. Și în acest lucru putem zări compasiunea lui Isus față de ucenic: a suferit prea mult pentru a putea crede imediat! În același timp, Isus știe bine că această experiență le este refuzată ucenicilor care vor veni, dar tocmai în aceasta constă fericirea lor, aceea de a avea încredere în El fără a „vedea” și a „atinge”.

Când credința sosește, de fapt, această nevoie dispare. Evanghelia nu ne spune în mod explicit dacă Toma l-a atins apoi. Ne relatează, în schimb, mărturisirea sa de credință. Se pare că a fost suficient să vadă și să asculte pentru a se încrede în Isus, pentru a-l recunoaște ca Domnul și Dumnezeul său. Un rezultat neașteptat, o realizare care ascunde și un nou început, intrarea într-o logică nouă, îmbrățișată cu propria existență. Este logica blândeții și a compasiunii care continuă să ofere iubire, chiar și atunci când vine respingerea, insulta. Este logica Paștelui.

COMENTARIU LA LECTURI (Pedro Fraile)

 Prima lectură: Fap 2, 42-47

Primii pași ai creștinismului în formare, ca toate mișcările umane, sunt conduși de iluzia care se confundă cu realitatea prin clarificare și radicalitate. Cartea Faptele Apostolilor nu este atât o cronică a ceea ce se întâmpla, fără să ne îndoim de tot ceea ce povestește, cât un îndemn de a trăi spiritul primelor timpuri. Primii creștini continuă să meargă la templu (semn că nu au rupt încă cu iudaismul); dar, în același timp, sărbătoresc frângerea pâinii (un semn de identitate care centrează noua mișcare pe Euharistie). Ei vând tot ceea ce au și împart (un radicalism inițial pe care timpul îl atenuează); ei se răspândesc rapid. Fără îndoială, în iudaismul secolului I, creștinismul a fost o gură de aer proaspăt pentru popor și, în același timp, i-a deranjat pe liderii evrei. Forța cu care s-a anunțat că Mesia s-a întrupat în Isus; că au sosit vremurile definitive ale intervenției lui Dumnezeu; că Legea a fost înțeleasă din iubire, că a relativizat-o, aducând-o în același timp la plenitudinea sa, a fost fără îndoială un moment pe care Luca și-l amintește și ne invită să îl recuperăm astăzi, cu 2000 de ani de creștinism în urmă.

A doua lectură: 1Pt 1, 3-9

Prima scrisoare a Sfântului Petru se adresează comunităților care treceau prin momente dificile, nu doar din cauza persecuțiilor, ci și pentru că trăiau într-o zonă majoritar păgână, ceea ce le îngreuna exprimarea credinței. Petru le amintește că trebuie să sufere „puțin”, deși destinul lor este unul de glorie, dând exemplul aurului care, înainte de a deveni un obiect prețios, trebuie să treacă prin creuzetul de foc. Poate părea o consolare ușoară pentru cei care nu posedă nimic și care își pun aspirațiile pe o viață viitoare în care totul va fi fericire. Cu toate acestea, Petru nu le propune o promisiune bazată pe idealuri nobile, ci pe învierea lui Cristos, care a făcut din „moștenirea curată, incoruptibilă și nepieritoare” o realitate. Salvarea nu depinde de capacitățile umane, etice sau religioase, ci de acțiunea salvatoare a lui Dumnezeu prin învierea lui Isus din morți. De aceea, în scrisoarea sa, Petru introduce acest imn prin ascultarea de tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

Evanghelia: In 20,19-31

Semnele proprii Învierii și, prin extensie, experienței pascale sunt „pacea”, «bucuria» și „iertarea”, care trebuie să fie comunicate întregii creații. Pacea, cu majusculă, este salutul pascal; nedreptatea și violența care i-au fost făcute lui Isus pe cruce au fost transformate în „pace” (shalom, în ebraică) pentru umanitate. „Bucuria” care îi inundă pe credincioși este consecința întâlnirii radical noi, care schimbă viața; un creștin nu poate fi supus tristeții ca fundal al vieții sale. Iertarea” arată că reconcilierea lui Cristos se extinde la toți, fără limite, fără frontiere. Întâlnirea cu Cel înviat nu este o experiență intimă, privată, închisă; dimpotrivă, ea este comunicativă, expansivă și publică. Isus însuși îi trimite pe discipolii săi: „Eu vă trimit”. Marea dificultate constă în logica cărnii, care caută dovezi precum Toma: „dacă nu ating, nu văd și nu verific”, nu cred. Pentru a fi conducător, nu trebuie să renunți la inteligența umană; trebuie să crezi păstrându-ți capul rece și treaz, deoarece inteligența nu este contrară credinței. Toma este „în afara comunității” și nu crede: el cere dovezi, ca atâția oameni. Evanghelistul insistă: doar întâlnirea în credință cu Cel înviat este capabilă să facă ucenici din cel răstignit (cu mâinile și picioarele străpunse). Textul se încheie cu o beatitudine: „Fericiți cei care cred fără să fi văzut”. O veste bună pentru credincioșii din toate timpurile.

PRIMA LECTURĂ

Cartea Faptele Apostolilor este marcată de mai multe rezumate, care au scopul de a oferi cititorului elemente de continuitate în ceea ce privește evenimentele relatate. Prima lectură de astăzi prezintă primul și, poate, cel mai celebru dintre aceste rezumate.

Acest rezumat se situează imediat după episodul Rusaliilor. Autorul scrie o magnifică „iconă” a Bisericii în devenire, folosind forme verbale la imperfect, care sugerează durată și repetare. Experiența Paștelui și a Rusaliilor nu se stinge ca un foc de paie, ci devine o comemorare de sărbătorit din generație în generație.

Verbul „a persevera” apare de două ori (cf. proskarteréō, vv. 42.46), derivat probabil din adjectivul krátos („puternic”), având astfel sensul de „a fi pregătiți”, „a fi puternici, concentrați” în privința a ceva. În acest cadru se evidențiază patru caracteristici esențiale ale vieții creștine (de atunci și de astăzi): învățătura apostolilor, comuniunea, frângerea pâinii, rugăciunile.

 Didachḗ

Învățătura apostolilor nu este o simplă transmitere aridă a unui conținut, ci cadrul în care se exprimă reinterpretarea și actualizarea misterului pascal. Ineranța acestei învățături nu are de-a face cu conceptul de „exactitate”, ci este garantată de participarea la darul Duhului. Un exemplu este oferit de discursul lui Petru în ziua Cincizecimii (cf. 2,22-36, care va fi propus parțial în prima lectură a celei de-a treia duminici după Paște). Obiectivul nu este pur informativ, ci performativ: cuvintele învățăturii au folosul de a trezi credința, speranța și iubirea. În plus, învățătura nu se limitează la expunerea doctrinelor religioase și morale, ci se îmbogățește cu semnele care se petreceau prin lucrarea apostolilor (cf. 2,43).

Koinōnía

Comuniunea, înainte de a fi o sarcină de îndeplinit, este fundamentul comunității creștine, care face posibilă comunicarea credinței. Comunitate, comuniune și comunicare: simul stabunt, si-mul cadunt. Cel Înviat este cel care creează comuniunea trupului său eclezial. În acest sens, ea este un mister de primit, de contemplat și de păstrat. Dar devine și o sarcină: mai departe, se subliniază „a fi împreună” al credincioșilor („în același [loc]”, adică fizic și spiritual împreună, cf. 2,44.47). Și adverbul homothymadón (cf. 2,46) exprimă eficient comuniunea credincioșilor: nu o uniformizare prin omologare, ci perseveranță unanimă în credință, alcătuind diferitele piese într-un singur mozaic. În al doilea rezumat se va spune că «mulțimea celor care deveniseră credincioși avea o singură inimă și un singur suflet» (cf. 4,32). Inima face trimitere la limbajul Scripturilor ebraice, în timp ce sufletul evocă literatura greacă. În filigran, se pot observa componentele fundamentale ale Bisericii nascente: creștinii care provin din sinagogă și cei care provin din lumea păgână. În ciuda diferențelor profunde, Cristos îi unește într-o legătură de comuniune care face posibilă chiar și împărtășirea bunurilor materiale: «aveau orice în comun; își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau cu toți, după nevoile fiecăruia» (2,44-45).

Frângerea pâinii

Expresia evocă Euharistia în dimensiunea sa de cult total: momentul diastolic al ritualității liturgice, în care se face pomenirea Cinei Domnului, dar și momentul sistolic al carității. Ritualul frângerii pâinii, de fapt, însoțește întotdeauna masa frățească, mai ales cu cei aflați în nevoie: «frângând pâinea în case, luau masa cu bucurie și cu inimă simplă» (2,46). Acest cult total dă roade: creștinii se bucurau de favoarea întregului popor, în timp ce «Domnul adăuga în fiecare zi la comunitate pe cei care erau mântuiți» (2,47).

 Rugăciunile

Ultimul domeniu în care se exprimă perseverența eclezială este rugăciunea la Templul din Ierusalim (cf. și 3,1). În continuitate cu tradiția, se evidențiază specificitatea creștină a rugăciunii. Există, de fapt, riscul ca omul să se roage lui însuși sau ca rugăciunea să devină autoreferențială. Prin darul Duhului Sfânt, credinciosul are certitudinea că este înrădăcinat în însăși rugăciunea lui Isus Cristos. Aceasta este liturgia: asocierea poporului la însăși rugăciunea lui Cristos către Tatăl, realizată în Duhul Sfânt. Ea nu este doar o practică pioasă, ci o formă de viață, deja exemplificată de Isus, rugătorul prin excelență. Rugăciunea creștină este în primul rând rugăciunea lui Isus (genitiv subiectiv). Spre deosebire de alți rugători exemplari din istoria religiilor, rugăciunea lui Isus manifestă un paradox: Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu. O comunicare perfectă, având în vedere egalitatea dintre cel care transmite și cel care primește. Cuvântul veșnic al Tatălui devine el însuși rugăciune adresată Tatălui.

 A DOUA LECTURĂ

Pentru a doua lectură din duminicile de Paște din anul A se recurge la Prima epistolă a lui Petru. Lectura de astăzi este preluată din binecuvântarea care urmează după introducere (primele versete prin care autorul îi salută pe destinatari) și dă startul corpului epistolei. Apostolul îl binecuvântează pe Dumnezeu Tatăl pentru planul de regenerare pus în aplicare prin învierea lui Cristos.

Contextul

Scrisoarea poartă numele autoritar al apostolului Petru (1,1), „bătrân”, „martor al suferințelor lui Cristos” și „părtaș la slava care urmează să se arate”. Aceste trăsături trimit în mod tradițional la pescarul din Galileea care inițial se numea Simon, fiul lui Iona, apoi numit de Isus Kefa, „stâncă”. Dincolo de discuțiile tehnice privind paternitatea acestei scrisori, îndemnurile conținute în ea reflectă profunzimea existențială a lui Petru, care a cunoscut lacrimile amare ale pocăinței după ce l-a renegat pe Învățătorul în ceasul crucii (Mc 14,66-72 și paralele).

Scrisoarea ar fi putut fi scrisă la sfârșitul secolului I î.Cr., în mediul roman, în beneficiul creștinilor împrăștiați în regiunile actualei Turcii (Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia: cf. 1Pt 1,1).

Alături de referințele geografice, ies în evidență calificativele destinatarilor: ei au fost aleși de Dumnezeu, străini în diaspora. Este descrierea unei Biserici „marginale”, care începe să simtă greutatea persecuțiilor. Dar este și o propunere de autenticitate pentru Biserica de astăzi, care locuiește într-un spațiu public secular, în care dimensiunea spirituală este adesea confinată la margini. Diaspora credincioșilor de astăzi nu mai este o situație teritorială, ci una existențială. Totuși, așa cum atunci diaspora teritorială a fost o oportunitate pentru răspândirea Evangheliei, tot așa și „diaspora existențială” de astăzi poate deveni un mare prilej pentru a împinge predicarea dincolo de granițele tradiționale.

Imnul cu care se deschide lectura de astăzi are o structură trinitară, concentrându-se progresiv asupra acțiunii Tatălui (vv. 3-5), a Fiului (vv. 6-9) și a Duhului (vv. 10-12).

Dacă ne limităm la selecția oferită (cf. vv. 3-9), ies în evidență cel puțin două perechi de conținuturi: milostivire și regenerare; încercări ale vieții și bucurie.

Milostivire și reînnoire

Tatăl, «în marea Sa milostivire, ne-a regenerat, prin învierea lui Isus Cristos din morți». Motorul regenerării pascale este milostivirea lui Dumnezeu.

Din 1992, duminica din octava Paștelui, cunoscută tradițional ca duminica in albis, a fost îmbogățită cu tema milostivirii divine la dorința lui Ioan Paul al II-lea, pentru a sublinia, tocmai, cum opera de „regenerare” (anagen-náō) este legată de opera milostivirii (éleos) cerută de Domnul. Intenția divină (milostivirea) își atinge scopul (regenerarea noastră) datorită învierii lui Isus. Numai mijlocirea sa devine „generativă”. Cu ceva timp în urmă, unii teologi au vorbit despre „pastorație generativă” (cf. P. Bacq și C. Theobald).

Reflecția asupra fenomenului de „a genera” sau „a regenera” își ia avânt din constatarea unei „degenerări” a credinței, adică a unei erodări progresive a forței creative a Evangheliei în favoarea unei „psihologii a mormântului, care, puțin câte puțin, transformă creștinii în mumii de muzeu” (Evangelii gaudium, 83). În lumina binomului milostivire-regenerare sugerat de apostolul Petru, ar putea fi interesant să îndemnăm comunitățile noastre să regenereze entuziasmul credinței pornind de la o privire plină de milostivire, atât asupra lor înșiși, cât și asupra lumii. Declinul se combate nu doar (nu atât de mult) prin condamnarea „degenerării”, ci și (mai ales) prin catalizarea proceselor generative, adesea imprevizibile sau confuze în procesul de dezvoltare, dar cel puțin dinamice și întotdeauna orientabile in itinere.

 Încercări ale vieții și bucurie

Lumea propovăduiește o bucurie dezarticulată de experiența încercării, făcând-o să semene mai mult cu euforia, extazul, bunăstarea… emoții frivole care se consumă într-o clipă. Dovezile vieții, însă, ne învață o fenomenologie diferită a bucuriei, care poate fi rezumată prin cuvintele din Mémorial al lui Pascal: «Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie». Evident, Petru cunoaște aceste lacrimi; și îi invită pe toți să știe să integreze în propria viață experiența încercării cu cea a bucuriei. «De aceea sunteți plini de bucurie [agalliásthe], chiar dacă acum trebuie să fiți, pentru o vreme, mâhniți de diverse încercări [pei-rasmóis]». Din punct de vedere gramatical, agalliásthe ar putea fi atât un imperativ, cât și un indicativ prezent. Alegerea Bibliei CEI – «sunteți plini de bucurie» – nu este întâmplătoare: autorul, de fapt, nu adresează un ordin, ci exprimă o constatare. Destinatarii scrisorii sunt efectiv capabili să se bucure de bucurie, în ciuda încercărilor (termenul este același cu cel din Tatăl nostru care identifică ispita, adică peirasmós). Ba mai mult, se pare că acestea sunt o etapă necesară pentru purificarea bucuriei, precum focul pentru aur. Niciun necaz, oricât de dur ar fi, nu poate desfigură în mod ireversibil bucuria, care, în definitiv, este un dar al Celui Înviat. Este vorba de constatarea unei bucurii «de nedescris și glorioase» (indicativă mai degrabă decât imperativă) care nu se potrivește cu niciun «produs» al lumii și care cere trecerea prin încercările vieții în perspectiva mântuirii. Da, nu există doar o asceză de post, ci și o asceză pascală, adică asceza de a-ți însuși bucuria, de a-ți permite bucuria, ascendând progresiv la demnitatea de a fi fost „ales de Dumnezeu”; sau (dar este același lucru), adâncindu-te în marea Sa milostivire.

EVANGHELIA

Pericopa evanghelică poate fi împărțită în trei pasaje: apariția Celui Înviat în fața ucenicilor adunați cu ușile închise (vv. 19-23); apariția în fața lui Toma (vv. 24-29); prima concluzie a celui de-a patra Evanghelie (vv. 30-31). Aici se preferă să se acorde spațiu comentariului celui de-al doilea fragment, cel care are loc «opt zile mai târziu», sincronizat cu liturghia octavei de Paște.

 Transmiterea mărturiei

Maria Magdalena le anunță apostolilor: «L-am văzut pe Domnul!» (In 20,18). Apostolii îi anunță lui Toma: «L-am văzut pe Domnul!» (20,25). Evenimentul extraordinar al Paștelui declanșează o „ștafetă” care continuă până astăzi. Dar ce face credibilă această veste? Valabilitatea unei ștafete este asigurată de predarea unui baston. În cazul nostru, bastonul este vestea despre Cel Înviat dată de ucenici, care, trecând din mână în mână, certifică continuitatea legăturii dintre toți membrii echipei. Metafora ștafetei ne îndeamnă să reflectăm asupra misiunii Bisericii de astăzi. Nu lipsesc picioarele care aleargă; mai degrabă, lipsește abilitatea de a pasa ștafeta în timpul cursei. Cel care se află în spate nu este pregătit să predea ștafeta la momentul potrivit, riscând să o scape. Dar chiar și cel care aleargă în față nu este adesea în măsură să recunoască poziția tovarășului care se află în spate pentru a ști când să prindă ștafeta. Ei bine, Evanghelia de astăzi ne vorbește despre această dificultate prin cuvintele lui Toma, care pare să lase să cadă ștafeta: „Dacă nu văd […] nu cred” (20,25). Toma este prezentat în altă parte ca unul care înțelege greșit cuvintele lui Isus (cf. 11,16; 14,5). De data aceasta, însă, reacția sa trebuie luată foarte în serios. Nu trebuie să-i reproșăm scepticismul. Dimpotrivă, trebuie lăudată dorința sa de a participa la aceeași experiență ca și ceilalți martori: și Toma vrea să vadă și să cunoască (și, nu întâmplător, dorința sa se exprimă prin verbul horáō). Strategia evanghelistului este, de fapt, aceea de a-l conduce pe cititor să se identifice cu personajul lui Toma, care este Didim, adică „geamănul” nostru (dídymos), paradigmă a creștinilor din generațiile următoare. Chiar și noi, deși suntem departe cronologic de acea zi „din prima săptămânii”, vrem să-L vedem pe Isus astăzi și să preluăm mărturia învierii Sale.

Toma, „geamănul” nostru

Toma vrea să-L vadă pe Isus și să-și arunce (se folosește de două ori verbul bállō) degetul și mâna în semnele cuielor (vrea să-și arunce întreaga viață în El!). Credința – este bine să ne amintim – nu poate fi oarbă și dezîncarnată; nu se „delegă” altora, ci trebuie primită în primul rând prin propriile simțămâni: fie este experimentată în prima persoană, fie pur și simplu nu există. Toma este inventatorul „metodei experimentale” în fenomenele care privesc viața spirituală. Trebuie să-i recunoaștem că cererea lui este legitimă, chiar și dintr-un alt punct de vedere: pentru a crede în Cel Înviat, Toma nu caută semne supranaturale, ci cere doar să vadă și să atingă semnele Patimilor; îi este de ajuns să verifice că Cel Înviat este același Isus care fusese răstignit cu puțin timp înainte; înțelege că nu orice personaj reînviat, ci doar Cel Răstignit înviat poate fi acea veste bună care transformă existența.

Toma este reversul masculin al dorinței arzătoare a Magdalenei. Și el arde de dorința de a-l revedea pe Maestrul iubit. Este un noroc că Toma nu era prezent în seara în care Domnul a apărut ucenicilor, astfel încât și noi, care nu suntem contemporani cu evenimentul, să putem învăța de la Toma o metodă de căutare a Celui Înviat. Acest „geamăn” ne reprezintă pe toți: dorința lui de a vedea și de a atinge este și a noastră. Este posibil, așadar, să-L experimentăm pe Cel Înviat dincolo de acel moment istoric, poate în alte „opt zile după”? Fiecare duminică este pentru noi a opta zi în care îl putem întâlni pe Domnul, dar această experiență săptămânală este departe de a fi de la sine înțeleasă.

A doua apariție

Isus se întoarce opt zile mai târziu în acea casă, încă încuiată; se așează mereu „în mijloc”; reînnoiește salutul de pace. Cel Înviat se adresează lui Toma și trece direct la subiect: „Pune [phére] degetul tău aici și privește [íde] mâinile Mele; întinde [phére] mâna ta și pune-o [bále] în coasta Mea” (v. 27). Practic, cuvintele pe care le folosește Isus reiau dorința pe care Toma o exprimase cu puțin timp înainte. Există doar o variație în timpurile verbale, care fac indicațiile lui Isus și mai vii și mai incisive. Cele două phére sunt imperative la prezent care exprimă porunca de a continua să întindă degetul și mâna. Isus se oferă continuu cercetării lui Toma și a noastră. Cine știe ce va fi simțit Toma, punând degetul în carnea lui Isus Cristos, întinzând mâna spre coasta Lui. Cu siguranță nu a fost autopsia unui cadavru, ci uimirea de a simți permanent o prezență vie. În schimb, íde și bále sunt imperative aoristice, care exprimă astfel încheierea cercetării în actul de a vedeadefinitiv mâinile străpunse și în gestul de a întinde definitiv mâna asupra coastei deschise. «Își vor îndrepta privirea spre Cel pe care L-au străpuns» (cf. 19,37): în acea rană, izvor de sânge și apă, este potolită setea noastră de căutare.

Toma își dă seama de limita metodei sale experimentale când descoperă că obiectul anchetei sale este un Subiect cu adevărat prezent, care intervine și nu lasă indiferent punctul de vedere al celui care privește. Cel care voia să vadă și să atingă ajunge să fie văzut, atins, căutat de Cel Înviat: este Isus care s-a impregnat în simțământurile lui Toma.

Și noi, la orice opt zile, în Euharistia duminicală, suntem invitați să vedem, să atingem, să gustăm trupul viu al Domnului, pentru a fi pătrunși interior de El și a fi ascunși în însăși taina lui Dumnezeu. Este surprinzător modul în care Isus se lasă identificat: criteriul este întotdeauna trupul care, deși transfigurat de înviere, poartă încă semnele Patimii.

Dacă acest lucru este valabil pentru Cuvântul întrupat, atunci se schimbă și modul în care cicatricile noastre pot deveni mărturia iubirii divine, a trecerii sale mântuitoare în viețile noastre.

Experiența pascală autentică necesită, așadar, o contemplare holistică a Patimii, a morții și a învierii lui Isus.

Isus adresează – atât lui Toma, cât și cititorilor „gemeni” – o ultimă îndemnare, care sintetizează mesajul întregului al patrulea Evanghelie: «Nu mai fi necredincios [mḗ gínou ápistos], ci [devin] credincios [pistós]!» (v. 27). Este un apel la libertatea de a crede: în lumina Paștelui, rănile pot fi interpretate ca o suferință care anticipează viața veșnică. Isus cere să fim pistós, să avem încredere în percepția noastră; nu într-o senzație generică, ci într-un eveniment precis care își găsește ecoul în rănile și în pliurile istoriei, în suferințele ființelor umane din orice timp.

Reacția lui Toma este convingătoare: «Domnul meu și Dumnezeul meu». Este vorba de una dintre cele mai importante declarații hristologice din al patrulea evanghelie, care face legătura cu In 1,1. Termenul grecesc Kýrios traduce tetragrama sacră ebraică (YHWH) care identifică Numele Dumnezeului lui Israel. Mărturisirea lui Toma, așadar, realizează o legătură definitivă între Cuvântul întrupat și Yhwh. La aceasta se adaugă tandrețea dublei repetări a cuvântului «al meu»: noutatea teologică revoluționară este însoțită de o aderență profundă și afectuoasă a ucenicului, care reinterpretează Scripturile în cadrul unei experiențe intime de iubire care îl implică total. Toma, așadar, a văzut și a atins trupul rănit al „Dumnezeului său”. Adjectivul „al meu”, totuși, nu exprimă o posesie incomunicabilă, ci devine fundamentul prin care este posibilă „triangularea” aceleiași experiențe de intimitate și către alții. Suntem, astfel, gata să primim ultima frază a lui Isus, care pecetluiește validitatea ștafetei.

Cea mai mare fericire

Cât de mult pot cei care trăiesc în secolul XXI să se apropie de misterul pascal? Experiența lui Toma este paradigmatică, nu datorită viziunii sale, ci datorită mărturiei credinței sale. Relatarea apariției în fața lui Toma este atât de vie încât pare mai degrabă o icoană decât un text. Ascultarea noastră devine astfel aproape vizuală. Isus, totuși, vrea să ne ajute să depășim un empirism orb, îndemnându-ne să facem permanent accesibilă experiența învierii prin privirea credinței: «Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiți cei care nu au văzut și au crezut!». Într-un fel, se cere aceeași privire a ucenicului iubit care a știut să vadă și să interpreteze semnul mormântului gol (cf. 20,8). În schimb, episodul apariției în fața Mariei Magdalena a demonstrat că viziunea materială a grădinarului nu îl abilitează automat să-L recunoască ca pe Cel Înviat. Pe scurt, există feluri diferite de a vedea. De aceea, Isus subliniază posibilitatea unei credințe care, fără condiționarea empiricului, știe să deschidă ochii asupra realității. Nu senzația vizuală a Celui Înviat constituie un avantaj pentru aderarea liberă la credință, ci, paradoxal, absența sa.

Nu este atât faptul că esențialul este invizibil pentru ochi, așa cum spunea Micul Prinț, ci că esențialul este întotdeauna vizibil pentru ochii celor care cred, speră și iubesc.

Un nou început!

Fericirea credinței este obiectivul celui de-al patrulea Evanghelie. În epilogul din 20,30-31 se pune bazele unui nou început! Misiunea Bisericii se regăsește condensată în aceste câteva rânduri. Evanghelistul încheie aparițiile Celui Înviat amintind că ceea ce a fost povestit are scopul de a-i conduce pe toți la credință. Gloria lui Isus s-a manifestat și în «multe alte semne care nu au fost scrise în această carte». Cele adunate în al patrulea Evanghelie sunt mai mult decât suficiente pentru a deschide ochii credinței. Aceste semne continuă să răsune în Biserică, comunitatea credincioșilor care retrăiește misterele mântuirii. Vestea cea bună nu este un „muzeu” al evenimentelor încheiate, ci pântecele care generează încă întâlnirea cu Cel străpuns și înviat, pentru a crede că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și pentru a avea „viața în numele Lui”. „Trăiește!”: aceasta este, pe scurt, invitația pe care evanghelistul și, odată cu el, Biserica o adresează umanității din orice timp și din orice loc.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 3 aprilie/mai 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Caravaggio, Îndoiala lui Toma 

Hits: 98