„A crede pentru a avea viață” – Meditație pentru Duminica a V-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE

22 MARTIE 2026

A CREDE PENTRU A AVEA VIAȚĂ

de Jose Antonio Pagola

Una dintre ideile cele mai insidioase care s-au răspândit în societatea modernă cu privire la religie este suspiciunea că Dumnezeu ar trebui eliminat pentru a salva demnitatea și fericirea omului.

De fapt, sunt destui cei care, încetul cu încetul, își abandonează „lumea credințelor și a practicilor”, pentru că socotesc că aceasta este o piedică ce nun îi lasă să trăiască. Nu înțeleg cum poate Cristos să spună că a venit nu pentru ca oamenii „să piară”, ci pentru ca „să aibă viață” și încă viață din belșug.

Religia pe care o cunosc ei nu îi ajută să trăiască. De mult timp nu mai pot experimenta pe Cristos ca izvor al vieții și se miră când află că există bărbați și femei care cred în El tocmai pentru că doresc să trăiască pe deplin.

Și totuși, așa stau lucrurile. Adevăratul credincios este o persoană care nu se mulțumește să trăiască oricum. El dorește să dea un sens drept și adevărat vieții sale. Vrea să răspundă acelor întrebări care se nasc în adâncul nostru: De unde poate veni pentru viața mea un sens mai deplin? Cum pot deveni eu mai uman? În ce direcție trebuie să caut?

Dacă astăzi există atâtea persoane care nu numai că nu părăsesc credința, ci se îngrijesc mai mult ca oricând să o cultive și să o purifice, aceasta se întâmplă pentru că simt că Isus Cristos îi ajută să înfrunte viața într-un mod mai sănătos și mai pozitiv.

Ei nu vor să trăiască pe jumătate. Nu se mulțumesc doar să „meargă mai departe cum se poate”. Nici nu îi satisface să fie „oameni care doar se bucură de viață”. Ceea ce caută în Cristos este să fie în viață într-un mod mai convingător, mai uman și mai plin de bucurie.

Ceea ce este regretabil nu este faptul că unele persoane se desprind de o „religie moartă” care nu le ajută deloc să trăiască. Aceasta poate fi chiar un lucru bun și purificator. Trist este însă că nu ajung să descopere o „modalitate nouă de a crede”, care ar da credinței lor un conținut cu totul diferit.

Pentru aceasta, mai întâi trebuie înțeleasă credința într-un mod nou. Trebuie intuit că a fi creștin înseamnă, înainte de toate, a căuta împreună cu Cristos și în Cristos care este modul cel mai adevărat de a trăi. După cum a spus J. Cardonnel, „a fi creștin înseamnă a avea îndrăzneala de a fi om până la capăt”.

Însuflețit de același Duh al lui Cristos, creștinul descoperă treptat noi posibilități pentru viața sa și învață moduri noi și mai umane de a iubi, de a se bucura, de a munci, de a suferi și de a se încrede în Dumnezeu.

Atunci religia începe să apară în ochii lui ca ceva ce nu bănuise mai înainte: cea mai puternică și stimulatoare forță pentru a trăi pe deplin. Acum înțelege că a abandona credința în Cristos nu ar însemna doar „a pierde ceva”, ci „a se pierde pe sine” în mijlocul unei lumi care nu ar mai avea un viitor și o speranță definitivă.

Încetul cu încetul, credinciosul descoperă că acele cuvinte ale lui Isus — „Eu sunt învierea și viața” — nu sunt doar o promisiune care deschide existența noastră către speranța vieții veșnice. În același timp, el constată că, încă de acum, Isus Cristos este Acela care învie în noi ceea ce era mort și ne trezește la o viață nouă.

«CINE CREDE ÎN MINE, CHIAR DACĂ MOARE, VA TRĂI»

de Roberto Laurita

Nu este ușor să ții o predică la o înmormântare: există întotdeauna riscul de a spune prostii, într-un moment în care, mai mult ca oricând, cei care cred ar avea nevoie de o mărturisire sobră, calmă, dar fermă, a adevăratei speranțe creștine. Nu este ușor să iei cuvântul într-o astfel de situație. Tocmai de aceea este de ajuns foarte puțin – un cuvânt greșit, o expresie nepotrivită – pentru a stârni reacții negative. Nu suntem obișnuiți să reflectăm asupra morții. Ea se impune prin prezența sa, prin capacitatea sa teribilă de a întrerupe o relație de iubire sau de prietenie, de a ne arăta, uneori în mod brutal, toată fragilitatea noastră. Evanghelia de astăzi ne pune în mod clar în fața misterului morții și ne ajută să-l descifrăm. Lazăr, readus la viață după patru zile, devine pentru fiecare un „semn”: povestea lui zguduie puterea morții și deschide o perspectivă clar nouă.

Este posibil să evităm moartea? Nu. Chiar dacă această iluzie continuă să seducă multe persoane, organismul nostru, trupul nostru este destinat morții. Acest lucru nu înseamnă, însă, că moartea reprezintă sfârșitul tuturor lucrurilor, că ea este cea care pronunță ultimul și decisivul cuvânt asupra existenței noastre. Durerea și suferința pe care le provoacă sunt de necontestat. Isus nu se rușinează să-și manifeste în mod explicit sentimentele, chiar dacă acestea nu au nimic de-a face cu deznădejdea. Se emoționează profund, izbucnește în lacrimi, dar nu cedează niciunei expresii dezordonate.

Și tocmai în fața mormântului lui Lazăr iese la iveală puterea sa profundă, hotărâtă să se opună morții. O recunoaștem în cele trei expresii imperative care ne atrag atenția.

Primul imperativ se adresează unora dintre cei prezenți: „Luați piatra aceea!”. Dacă aceasta constituia simbolul unei separări totale de lumea celor vii, semnul unei realități inevitabile, ea trebuie îndepărtată. Trebuie să fie evident pentru toți că Domnul ridică orice piatră care sigilează o existență în interiorul unui mormânt.

Al doilea imperativ se adresează celui mort, care este chemat pe nume: „Lazăr, vino afară!”. Dar cum poate un mort, cu propriile sale forțe, să iasă din mormânt? Iată de ce porunca este precedată de o mulțumire, adresată Tatălui: numai de la El, Domnul vieții, poate veni posibilitatea de a învinge moartea.

Al treilea imperativ se adresează din nou celor prezenți: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Este o invitație adresată tuturor ucenicilor de a nu „reține” pe cineva care ne-a părăsit, agățându-ne de amintiri, de numeroasele urme împrăștiate un pic peste tot. Dacă existența noastră își găsește împlinirea numai în Dumnezeu, trebuie să lăsăm ca fiecare să ajungă, chiar și cu consimțământul nostru, la ținta eternității.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

FEMEILE LA ÎNVIEREA LUI LAZĂR

de Luca Castiglioni

Isus îi iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr. Verbul agapáō, pe care Ioan îl folosește pentru a exprima sentimentul lui Isus față de frații din Betania, se referă de obicei la ucenici.

Este probabil ca Isus să nu fi avut o relație atât de strânsă cu Marta, Maria și Lazăr, dar acest lucru nu slăbește intensitatea prieteniei pe care o trăiește cu ei, dimpotrivă: aceasta se dovedește a fi cadrul ideal pentru o revelație fără precedent despre viață și moarte.

De fapt, pasajul arată că credința cristologică în înviere nu este rezultatul unui proces intelectual, nici rodul unui efort al voinței, pe care totuși îl implică: ea izvorăște din iubire. Este o cunoaștere și o credință în iubirea pe care Dumnezeu o are în noi (cf. 1In 4,16), revelată în Isus ca legătură de prietenie pe care nici măcar cel mai de temut obstacol, adică moartea, nu o poate desface.

Primatul lui Isus…

Relația dintre Isus și Marta este instructivă sub multiple aspecte, printre care și cel al reciprocității prietenoase dintre cei doi, care îi face coprotagonisti ai celui mai mare semn al celui de-al patrulea Evanghelie. Iubirea lui Isus pentru Marta (și Maria), de fapt, nu se lasă descrisă doar prin dinamica relației de ajutor, prin care Învățătorul ar oferi sprijin și consolare prietenei devastate de doliu. Între Isus și Marta (și Maria) există o relație de reciprocitate: asimetrică – fiind Isus cine este – dar nu cu atât mai puțin adevărată.

Desigur, Isus este cel care îl învie pe Lazăr și el este cel care îi permite Martei să treacă peste un „vârf neîncălcat”: o ajută să treacă de la speranța iudaică a învierii trupului în ziua de apoi – credință susținută de farisei împotriva saducheilor și larg acceptată de popor – la speranța creștină, să recunoască în El învierea și viața deținute hic et nunc de cei care cred, să „trăiască ca o înviată”, prin puterea credinței în prietenul ei, chiar și în fața morții trupești.

…și credința Martei

Totuși, relația pe care Marta o întreține cu Isus nu are nimic unilateral, deoarece prietena nu se limitează la a primi pasiv o revelație sublimă, ci manifestă, în dialogul cu prietenul, toată profunzimea și chiar asperitățile personalității sale. Spre deosebire de Maria, care stătea așezată în casă, Marta, de îndată ce a auzit că vine Isus, i-a ieșit în întâmpinare, ceea ce exprimă atât mișcarea fizică, cât și șocul pe care i-l provoacă cu povara suferinței sale, condensată în cuvinte presărate cu reproș: Doamne, dacă tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. La acestea, însă, Marta adaugă o mărturisire de încredere debordantă: Dar chiar și acum știu că orice ai cere lui Dumnezeu, Dumnezeu ți-o va da. Ea simte că se poate referi la relația cu totul unică a lui Isus cu Tatăl și tocmai în această îndrăzneală fără rezerve Isus poate găsi sprijinul necesar pentru a face semnul zgomotos. Pe scurt, El este cel care, prin prezența și cuvântul Său, o conduce pe Marta să treacă pragul intact, dar, pentru a reuși acest lucru, nu poate și nu vrea să se lipsească de elanul de credință al acesteia, care, dimpotrivă, întreabă în mod explicit:

Crezi asta? Adică crezi, prietena mea, că eu sunt învierea și viața și că cel care crede în mine, chiar dacămoare, va trăi și că oricine trăiește și crede în mine nu va muri niciodată?

O relație sinceră

Da-ul convins al Martei, în momentul tragic pe care îl traversează, are o putere care lasă fără cuvinte și devine un punct de referință pentru fiecare credincios, și pentru că este prima enunțare a credinței cristologice în înviere și mărturisirea de credință cea mai dezvoltată din al patrulea evanghelie. La acest punct s-a ajuns și datorită sincerității cu care Isus și Marta și-au exprimat reciproc dorința: ea, a unei intervenții divine decisive; el, a găsirii cuiva care să creadă în ceea ce voia să ofere. Libertatea de exprimare cu care acești prieteni se încredințează unul altuia este admirabilă și pentru că este însoțită de un respect suprem față de misterul celuilalt: Marta nu-i spune lui Isus ce trebuie să facă (cf. Lc 10,40), iar Isus, care cere totuși o disponibilitate extraordinară de a crede, nu impune nimic. 

Înțelegerea Mariei

În această pagină evanghelică, Maria este mai puțin centrală decât sora ei, chiar dacă „reacția” ei față de Isus este plină de semnificație. De îndată ce a auzit cuvintele Martei, Maria s-a ridicat imediat și s-a dus la el și, de îndată ce l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui. La rândul său, Isus manifestă o profundă tulburare tocmai văzând-o pe prietena sa prosternată acolo unde obișnuia să-i asculte Cuvântul.

Se pare că acesta este elementul care îi declanșează acțiunea: când a văzut-o plângând […] s-a mișcat profund și, foarte tulburat, a întrebat: Unde l-ați pus? Imediat după aceea, Isus se îndreaptă spre mormânt, încă o dată mișcat profund, și acolo poruncește să se ridice piatra și îi strigă lui Lazăr să iasă afară. Deja în această scenă, așadar, se intuiește profunda reciprocitate a sentimentelor și înțelegerea dintre Isus și Maria, care însă iese pe deplin la iveală în timpul celebrei ungeri din Betania, amintită profetic în v. 2.

De fapt, gestul simbolic nu se limitează la a anticipa ritualul funerar (Maria nu s-a lăsat pradă iluziilor mesianice), ci proclamă că moartea lui Isus nu emite un miros neplăcut (11,39), ci dimpotrivă, are un parfum care umple toată casa (12,3). Maria profețește glorificarea lui Isus, prefigurează învierea sa, oferindu-i prietenului o adevărată mângâiere, care l-a putut susține în Patima sa. Maria i-a dat de înțeles lui Isus că unul dintre ai săi îl înțelesese, că iubirea lui până la sfârșit (13,1) nu era „irosită”, ci dimpotrivă, era pe deplin recunoscută: iubirea lui a fost cu adevărat „apreciată” – nimic de-a face cu calculele meschine ale lui Iuda (12,5) – și a stârnit dorința de a-i răspunde și de a intra în rezonanță cu măreția acestui dar.

COMENTARIU LA LECTURI (Estela Aldave Medrano)

Prima lectură: Ez 37,12-14

Cartea profetului Ezechiel a fost redactată în timpul exilului din Babilon. Versetele din lectura de astăzi constituie concluzia unei relatări mai ample, care descrie în detaliu modul în care profetul este condus de către Yahvé într-un loc plin de oase uscate. Treptat, toate acestea prind viață: mai întâi se acoperă cu tendoane, apoi cu carne, apoi cu piele și, în cele din urmă, primesc duh. Sensul acestui fenomen este explicat ulterior de însuși Yahvé, care identifică oasele uscate cu poporul lipsit de speranță în exil. Acestui popor, prezentat apoi ca un popor mort, aflat în morminte, i se promite readucerea la viață și întoarcerea în țara pe care a fost silit să o părăsească prin impunerea puterii babiloniene. La momentul redactării cărții lui Ezechiel, Israel nu credea încă în învierea morților. Această credință va apărea mai târziu, în perioada imperiului persan, astfel încât ieșirea din morminte este aici o metaforă menită să exprime, cu forță, atât situația dramatică în care se afla poporul, cât și acțiunea atotputernică a lui Dumnezeu, capabilă să schimbe cursul istoriei. Motivul acestei intervenții se află în legătura strânsă care îi unește: „poporul meu”, repetă textul. Un popor căruia Dumnezeu însuși îi dăruiește propria Sa viață, propriul Său Duh, pe care nimeni nu i-l poate răpi.

A doua lectură: Rom 8,8‑11

Posesiunea Duhului, pe care Sfântul Paul o afirma ca fiind posibilă pentru fiecare dintre cei care cred în Isus Cristos, este pusă aici, în mod insistent, în opoziție cu trupul. Conceptul de „trup” la Paul este însă foarte complex și nu poate fi tratat pe larg aici. Ceea ce trebuie totuși exclus este o opoziție de tip platonic, adică aceea care contrapune trupul și sufletul, considerându-l pe primul drept un factor limitativ pentru cel de-al doilea. Astăzi se impune o viziune mai integratoare, care afirmă că suntem ambele realități și că aceasta este conform planului lui Dumnezeu.

Pentru Paul, „trupul” poate desemna atitudinea celui care crede că poate împlini prescripțiile Legii prin propriile puteri și se încăpățânează în această convingere. Or, tocmai aceasta se opune vieții în Duhul. Viața în Duhul, dimpotrivă, este aceea prin care omul devine capabil să-și recunoască propriile posibilități și limite și să primească darul lui Dumnezeu, care, cunoscând ceea ce suntem, continuă să ni se dăruiască pe Sine.

Evanghelia: In 11,1‑45

Istorisirea despre frații din Betania constituie una dintre cele mai vii, emoționante și frumoase pagini ale Evanghelia după Ioan. Ea este bogată în detalii, în trăiri și în dinamism. Relatarea descrie fără prejudecăți și fără condamnare durerea provocată de moarte: surorile își exprimă protestul („Doamne, dacă ai fi fost aici…”), Maria și iudeii plâng, iar însuși Isus Cristos lăcrimează și se tulbură profund. Și totuși, El insistă că moartea nu are ultimul cuvânt.

Marta și Maria ies în întâmpinarea lui Isus, în afara satului. Ele rup convenția stabilită, întrucât locul femeilor îndoliate era în casă sau la mormânt; de fapt, iudeii o urmează pe Maria, crezând că aceasta merge la mormânt. Nici Isus nu se comportă așa cum s-ar fi așteptat: este prietenul lor și, totuși, întârzie, lăsându-l pe Lazăr din Betania să moară; este un bărbat de la care s-ar aștepta stăpânire de sine și, totuși, izbucnește în lacrimi. La mormânt, mirosul mărturisește că Lazăr este cu adevărat mort. Însă glasul lui Isus, chemându-l pe nume, îl face să iasă viu din mormânt.

Relatarea despre Lazăr exprimă ceea ce comunitatea ioaneică trăia în fața morții membrilor săi (tristețe, amenințare, gol, lipsă de sens), dar și speranța sa că cei răposați ai lor erau vii, într-un alt mod, în mâinile lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Ultima parte a cărții profetului Ezechiel este orientată spre viitor, spre speranța unei restaurări generale a slăvirii lui Dumnezeu, care deschide spre speranța unui nou păstor (cap. 33–36); o nouă viață (cap. 37–39); un nou templu (cap. 40–43); un cult reînnoit (cap. 44–46); o țară reînnoită (cap. 47–48). În acest context, care reînvie speranța poporului, citim anunțul din prima lectură.

Exilul a distrus nu numai instituțiile Israelului (monarhia davidică, cultul templului, guvernarea asupra țării promise), ci și speranța întregului popor. Din cauza încăpățânării sale, orice dorință de viață rămâne înăbușită.

Contextul

În scena inițială a cărții Ezechiel fuseseră deja dictate premisele unei speranțe viitoare, când Dumnezeu părăsește muntele templului și se mută și El în exil, împreună cu poporul Său. La un deceniu după prima deportare, în jurul anului 587 î.Cr., un fugar sosește din Ierusalim pentru a-i spune profetului că «orașul este pierdut» (cf. Ez 33,21). La sfârșitul oricărei așteptări de răzbunare începe un nou curs: oracolele de condamnare se transformă în mesaje de mângâiere, care pregătesc încet-încet marea întoarcere a lui Dumnezeu din exil, împreună cu poporul său.

Cuvânt, viață și speranță

Ei bine, prima lectură de astăzi se înscrie în acest „deja și încă nu”, în care păcatul trecutului își face simțită greutatea, dar se întrezărește deja harul unui nou început. Pasajul este unul dintre cele mai pline de imaginație din Vechiul Testament. Domnul îl transportă pe profet într-o câmpie plină de oase uscate. Unde totul pare compromis mortal, Dumnezeu îl invită pe profet să transmită cuvântul său de viață (37,4-6). Cuvântul profetului produce imediat efectul său: oasele se recompun și, încet-încet, pe ele cresc nervii, carnea și pielea. Dumnezeu insistă să-și ducă la îndeplinire recrearea: «Profețește duhului, profețește, fiul omului, și anunță duhului: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă peste acești morți, ca să învie»». Și așa s-a întâmplat.

În 37,11 Dumnezeu oferă cheia de interpretare a întregii viziuni: oasele uscate sunt casa lui Israel care, învinsă și umilită, își repetă disperarea. Se simt ca niște schelete corodate, consumate de mulții ani petrecuți în câmpia exilului lor; ba mai mult, se percep ca niște vii care mor, pentru care nimicnicia ar fi o situație mai bună decât moartea însăși. Ei bine, în imaginea oaselor care revin la viață i se oferă lui Israel (și nouă) o nouă speranță, care nu mai este legată de ascultarea de lege, ci depinde exclusiv de intervenția Duhului; o speranță care își va găsi împlinirea în revărsarea de la Rusalii (cf. Fap 2,1-13), prin care se realizează locuirea Duhului Sfânt prin sacramentele Bisericii.

A DOUA LECTURĂ

Este a treia oară când întâlnim Epistola către Romani în Lecționarul duminical al Postului Mare din ciclul A. Se înțelege bine că miza este mare: în această epistolă, Paul se angajează să explice, nu doar conținutul credinței, ci și consecințele de a fi creștin. Ecoul mistagogic al epistolei (în special, al fragmentului de astăzi) îi învață și îi susține pe cei care sunt mai avansați pe calea credinței.

În pasajul din Rom 6,1–8,39, Pavel prezintă coordonatele noii vieți a celor botezați, care au biruit păcatul și moartea (Rom 6) prin meritele lui Cristos și nu prin puterea Legii (Rom 7): ei sunt acum chemați la o viață nouă, în Duhul (Rom 8). În selecția liturgică de astăzi, Paul explică ce implică, la nivel existențial, depășirea Legii și împlinirea Duhului. Oscilațiile continue ale eului retoric, cu ajutorul căruia a ilustrat anterior contradicțiile omului care nu a fost încă atins de har (cf. 7,14-24), sunt depășite datorită darului Duhului și nu prin „fapte religioase”. Duhul, de fapt, este un învățător interior care își face locuința în existența credinciosului. Acest „oaspete dulce al sufletului” este același Duh care l-a înviat pe Cristos și care, în cele din urmă, va da viață și trupurilor muritoare ale celor botezați.

Carne și duh

Comentariile insistă asupra opoziției dintre duh și carne, subliniind că aceasta din urmă are la Paul o conotație negativă, legată de păcat (spre deosebire, de exemplu, de conotația pozitivă sau neutră oferită de prologul Evangheliei după Ioan). Carnea ar fi echivalentul egoismului și al antagonismului înrădăcinat al omului față de Dumnezeu. La o privire mai atentă, este mai potrivit să recuperăm un concept unitar al „cărnii” în diferitele scrieri ale Noului Testament: „carnea” identifică totalitatea omului surprinsă în dimensiunea sa fragilă și vulnerabilă, care este totuși aleasă de Cuvânt în întrupare (cf. In 1,14) și care, prin urmare, poate deveni lăcaș al Duhului pentru cei care cred. De fapt, Paul nu opune în mod banal carnea Duhului, ci «stăpânirea cărnii» «stăpânirii Duhului». În altă parte (cf. Gal 5,19-23), opoziția se joacă între «faptele cărnii» și «roada Duhului» (5,24-25). Scopul mesajului său, așadar, nu este descalificarea cărnii, ci recalificarea ei și rolul ei cardinal în ceea ce privește mântuirea. Când carnea este pătrunsă de misterul lui Hristos, ea se lasă modelată de stăpânirea blândă a Duhului. Cu alte cuvinte, noutatea vieții credincioase nu constă în neutralizarea cărnii, ci în „pneumatizarea” ei.

EVANGHELIA

Construirea personajelor, detaliile psihologice, ironia dramatică… pe scurt, strategiile narative ale acestui episod sunt la fel de importante ca și minunea pe care o ilustrează, adică al șaptelea semn, cel mai spectaculos, dar și cel mai scandalos. De fapt, din cauza învierii lui Lazăr, Sinedriul îl va condamna la moarte pe Isus (cf. In 11,46-57).

Contextul

Introducerea acestui pasaj din Evanghelie (vv. 1-16) creează imediat o tensiune narativă: un om, Lazăr (care înseamnă „Dumnezeu ajută”), s-a îmbolnăvit, iar surorile sale, Marta și Maria, trimit să-l anunțe pe Isus. Informația, însă, nu este neutră: «cel pe care-l iubești [philéis] este bolnav» (v. 3). La fel ca în cazul orbului din naștere (9,3), Isus interpretează vestea tragică ca pe o ocazie de slavă: „Boala aceasta nu va duce la moarte, ci este spre slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit” (v. 4). Naratorul adaugă apoi că «Isus îi iubea [ēgápa] pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr» (v. 5). Fără a intra în problema utilizării termenilor philéō și agapáō în Evanghelia a patra, aici este suficient să înregistrăm legătura specială dintre Isus și familia din Betania; o legătură care se bazează pe ambele forme verbale; o legătură istoric irepetabilă, dar actualizabilă liturgic pentru toți locuitorii „Casei suferinței” (acesta este sensul Betaniei), adică pentru toți „prietenii” suferinzi ai lui Isus (cf. 15,15).

De la Betania la Betania

În primul rând, trebuie parcurs un drum, deoarece Lazăr se află în Betania. Cu toate acestea, se pare că această distanță nu este principala preocupare a lui Isus, care mai zăbovește încă două zile înainte de a pleca. Unde era Isus? Conform In 10,40, se afla «dincolo de Iordan, în locul unde boteza mai înainte Ioan», adică într-o localitate numită și ea „Betania” (cf. 1,28). Această coincidență este foarte curiosă: se prefigurează în mod ironic o călătorie de la Betania la Betania, de la botezul lui Cristos la „botezul” lui Lazăr; poate se vrea să se spună că Isus, într-un fel, se află deja în „Betania” cu prietenul său, în ciuda distanței; sau, referirea la locul Botezătorului, care este și locul chemării primilor ucenici, sugerează că a sosit momentul să actualizeze, datorită experienței tragice a bolii și a morții, invitația de atunci (1,39: „Veniți și veți vedea”).

Sensul călătoriei

De fapt, după o pauză de două zile, Isus ia inițiativa de a se întoarce în Iudeea împreună cu ucenicii săi (v. 7). Isus îi implică pe ucenicii săi în ceea ce trebuie făcut în privința lui Lazăr, „prietenul nostru” (v. 11). Nu mai este doar prietenul „lui”, ci al tuturor, pentru ca semnul care urmează să se împlinească să devină un model pentru toți.

Isus, în acest prim moment, reduce moartea lui Lazăr la un simplu „somn”. Ucenicii nu înțeleg sensul figurat al cuvintelor Învățătorului, care revine asupra subiectului cu parrēsía (v. 14): Lazăr este cu adevărat mort și Isus se bucură, nu de moarte, ci de faptul că nu a fost acolo în momentul morții, pentru ca ucenicii săi să poată primi un nou impuls de credință.

Când Isus și ucenicii săi ajung la Betania, Lazăr este mort de patru zile. Se credea că moartea, ca proces, devenea definitivă după trei zile. Marta „a auzit că vine Isus” și aleargă în întâmpinarea Lui; Maria, în schimb, blocată în durerea ei, rămâne așezată în casă (v. 20). Dialogurile dintre Isus și Marta (vv. 21-27) și dintre Isus și Maria (vv. 28-27) dezvoltă câteva teme de o importanță capitală pentru speranța creștină.

Întâlnirea cu Marta

Imediat ce îl întâlnește pe Isus, Marta își exprimă convingerea că Isus ar fi putut împiedica moartea lui Lazăr (v. 22). Isus îi răspunde: «Fratele tău va învia» (v. 23). Marta observă acel verb conjugat la viitor și reacționează aproape dezamăgită: „știu [oîda] că va învia la învierea din ziua de apoi” (v. 24). Dar Isus avansează o nouă propunere eshatologică: „Eu sunt învierea și viața; cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi; oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veșnicie” (v. 25). Trebuie să citim mai atent și mai serios cuvintele lui Isus: cine crede în El este un om deja mântuit; un om mântuit nu moare; dacă a înviat deja în viața biologică, atunci va rămâne înviat chiar și trecând prin moarte; sau, spus altfel, moartea organică nu mai are putere asupra vieții sale, pentru că oricine trăiește și crede în El nu va muri niciodată. Și toate acestea nu sunt amânate pentru „zilele de pe urmă”, ci sunt actuale deja în această viață, înainte de moarte. Cu alte cuvinte, singura posibilitate de „viață veșnică” care are sens – care mântuiește! – nu este doar (nu este atât de mult) o viață care nu se sfârșește niciodată sau care revine într-un moment al unui viitor îndepărtat, cât (mai ales) vestirea pascală a unei vieți care acum nu se mai sărăcește; ba dimpotrivă, care, dincolo de imaginabil, se îmbogățește mereu, potolind fără încetare așteptarea celor care au fost umiliți sau jigniți permanent.

Viața veșnică despre care vorbește Isus este o viață vie, aici și acum, încă înainte de descompunerea biologică. Și este acest „aici și acum” care promite și un „dincolo”, care nu poate fi înțeles temporal ca o înviere după moarte, ci ca o înviere în moarte; dar o moarte care nu mai umilește; dimpotrivă, ca un cocon, păstrează metamorfoza vieții.

Întâlnirea cu Maria

„În secret”, Marta o informează pe sora ei, Maria, despre chemarea lui Isus. Poate că secretul este motivat de prezența iudeilor în casa defunctului și Marta nu vrea să-l expună pe Maestru riscului de a fi capturat. La fel ca pentru Marta, și pentru Maria ascultarea este cea care catalizează acțiunea (cf. verbul akûō în vv. 20.29): Maria, care mai înainte stătea așezată în casă (v. 20), se ridică (egeîrō) imediat și se îndreaptă spre Isus. Maria, așadar, iese din casă, așa cum făcuse sora ei Marta. Amândouă ies afară. În scurt timp, și Lazăr va ieși (din mormânt). Pentru a veni la lumină, ca la o naștere, trebuie să ieși. „A ieși” este și sensul botezului: apneea, simbol al morții, este întreruptă de prima respirație a catehumenului care iese la o viață nouă.

Ajunsă la Isus în afara satului, Maria cade la picioarele Lui și repetă aceeași frază pe care o spusese Marta cu puțin timp înainte: «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!» (v. 32). Este momentul cel mai emoționant și dramatic al întregului episod: Maria plânge neconsolată și, odată cu ea, toți iudeii. Și Isus este copleșit de durere: «se cutremură în duh și se tulbură» (v. 33). «Cutremurul» lui Isus deschide calea către diverse considerații: verbul embrimáomai (care va fi reluat la v. 38 în fața mormântului) evocă, în sensul său de bază, producerea unui zgomot surd; în alte contexte, înseamnă și „a mustra” sau „a avertiza sever”; în cazul nostru, se referă la o agitație de emoții care oscilează între furie și resemnare în fața durerii. Certitudinea lui Isus că îl poate trezi din somn pe prietenul său Lazăr nu-l scutește de traversarea văii de lacrimi. Și „Isus a plâns” împreună cu ceilalți: acest verset 35 este considerat cel mai scurt, dar și cel mai dens verset din toate Scripturile. Comentariile insistă în a distinge plânsul stăpânit al lui Isus (forma verbului dakrýō) de plânsul zgomotos anterior al Mariei și al iudeilor (forma verbului kláiō). În realitate, distincția nu diminuează cu nimic expresia emoțională și profund umană a lui Isus. Aceste lacrimi de iubire – «vezi cât de mult îl iubea (ephìlei)!» (v. 36) – ne-ar fi fost suficiente; în schimb, Isus nu se oprește aici; și duce mai departe semnul milostivirii divine. După dialogul cu surorile, acum trebuie să se adreseze și prietenului Lazăr.

În fața mormântului

Isus cere informații despre locul unde se află trupul. În întrebare răsună ancheta lui Dumnezeu după păcatul lui Adam: «Unde ești?» (Gen 3,9). Și atunci Dumnezeu a găsit omenirea moartă din cauza păcatului. Cei prezenți îi răspund lui Isus: «Vino și vezi» (v. 34). Răspunsul face aluzie la cel pe care Isus însuși îl dăduse primilor ucenici în In 1,39: «Veniți și veți vedea». Această curioasă inversare a rolurilor subliniază încă o dată compasiunea Cuvântului întrupat. Căutarea lui Dumnezeu din partea omului nu poate rămâne dezamăgită, deoarece și Dumnezeu îl caută pe om; ba mai mult, El îi urmărește pașii dintotdeauna, mai ales în boală și în moarte.

Marea piatră care astupă peștera este simbolul separării dintre împărăția celor vii și împărăția celor morți pe care o realizează ritul funerar. Acea piatră, deși marchează o limită ireversibilă și definitivă, este ca și cum ar ține încă împreună viața și moartea: de fapt, orice practică funerară se ocupă, în forma sa de bază, de a ascunde simțurilor ceea ce este scandalos, adică cadavrul, astfel încât speranța de dincolo să nu rămână scandalizată de descompunere.

Parfumul învierii

Isus dă porunca să se îndepărteze piatra (v. 39); o poruncă care este contestată și care va fi îndeplinită cu întârziere (v. 41). Între poruncă și îndeplinirea ei se interpune obiecția Martei, care cu puțin timp înainte dăduse mărturie de o mare credință, dar care acum face să prevaleze o interpretare pragmatică a realității: cadavrul miroase urât. Parfumul ungerei Mariei – amintit la începutul capitolului – este acum asociat cu duhoarea morții. În timp ce se poate vedea și de la distanță și se poate auzi de departe, simțul mirosului necesită apropiere. Isus s-a apropiat de moartea prietenului său până la a-i simți mirosul. Înmormântarea și piatra mare nu sunt în stare să depășească omniprezența morții. Chiar și atunci când trupul este ascuns vederii, mirosul continuă să denunțe scandalul morții. Pare un rit funerar pe jumătate, fără speranța de a reînnoii doliul. Isus, însă, o invită încă o dată pe Marta să aibă încredere; nu să-și astupe nasul, ci să-și deschidă ochii, pentru a vedea „slava lui Dumnezeu” (v. 40). În sfârșit, piatra este îndepărtată. Ochii lui Isus, care înainte erau îngreunați de lacrimi, sunt acum îndreptați spre cer pentru rugăciune. Relația intra-divină dintre Tatăl și Fiul are implicații profunde asupra hermeneuticii corecte a semnului. Mai mult decât o cerere, este vorba de o mulțumire: „Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat” (v. 41). Ajungem astfel la strigătul lui Isus din v. 43, care cheamă prietenul la viață: literalmente, „Lazăr! Haide, ieși afară!”. Această chemare este inepuizabilă și pătrunde până în adâncul cavității morții! Din punct de vedere omiletic, ea ar trebui redată într-un mod performativ: chemarea la viață să răsune „cu voce tare” în adunările noastre liturgice!

Lazăr, ieșind din mormânt, este încă „legat” de bandaje. Scenariul care se dezvăluie este diferit de cel al Paștelui, în care bandajele și sudariul nu vor reuși să rețină trupul glorios al Celui Înviat. Pentru Lazăr, moartea organică este doar o întâlnire amânată. Semnul, de fapt, nu este eliminarea morții, ci stăpânirea lui Isus asupra ei.

Un semn care implică

            În cele din urmă, celor care au asistat la minune, Isus le recomandă să-l elibereze și să-l lase să plece (v. 44). Implicarea celor prezenți ne face să înțelegem dimensiunea comunitară a semnului și nevoia de a fi susținuți chiar și după inițierea în viață.

Lazăr nu este doar eliberat din închisoare («eliberați-l»), ci și liber să se exprime («lăsați-l să plece»). Toată această mișcare izvorăște din iubirea lui Isus pentru prietenii din Betania și se exprimă din nou în iubire: «Știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Cine nu iubește rămâne în moarte» (1In 3,14).

Evanghelistul concluzionează: «Mulți dintre iudeii care veniseră la Maria, văzând ce făcuse El, au crezut în El» (v. 45). Al șaptelea semn este copleșitor și incontestabil: în cele patru zile de doliu, mulți martori au putut „simți” decesul; acum Lazăr este viu, sub ochii tuturor, martor al slavei lui Dumnezeu, dar și scandal pentru cei care se încăpățânează să nu creadă și, ulterior, cauza declanșatoare a glorificării lui Isus pe cruce (cf. condamnarea Sinedriului în vv. 47-54).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2 februarie/martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: A. N. Mironov, Învierea lui Lazăr

Hits: 76