„Lumina credinței” – Meditație pentru Duminica a IV-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii. 

DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE

15 MARTIE 2026

DESCHIDEREA OCHILOR

de Jose Antonio Pagola

Este posibil ca destul de mulți să judece prea negativ afirmația gânditorului maghiar Ladislaus Baros, care spune că „viața noastră este în mare parte o minciună”.

Este adevărat că există momente de onestitate, loialitate și deschidere în noi, și totuși (nu este la fel de adevărat că, într-un fel, ne mințim pe noi înșine de-a lungul vieții noastre? Prin aceasta nu ne referim la faptul că ne petrecem viața denaturând faptele sau încercând să îi înșelăm pe cei din jurul nostru. Este vorba de ceva mai subtil și mai profund. Am putea spune că este vorba de lipsa de autenticitate a existenței noastre.

Viața noastră constă, într-o mare măsură, din evitare. Nu vrem să ne confruntăm cu ceea ce ne-ar forța să ne schimbăm. Nu vrem să ne recunoaștem greșelile și păcatul. Poate că nu acționăm cu intenții rele. Pur și simplu evităm ceea ce ne-ar îndemna să trăim mai sincer. Nu ascultăm apelurile conștiinței noastre, care ne invită să fim mai buni. Trecem pe lângă tot ceea ce ne pune la îndoială viața. Nu mințim cu gura, ci mințim cu viața noastră.

Preferăm să continuăm să ne închidem ochii și inima. Poate, proclamăm marile idealuri ale „adevărului”, «dreptății» și „păcii” pentru alții. Dar nu luăm nicio măsură pentru a ne transforma viața. Atunci riscăm să ne limităm la „vegetație”. Aproape fără să ne dăm seama, viața noastră devine monotonă și plictisitoare. Încercăm să o înviorăm cu distracțiile și proiectele mele, dar monotonia ne învăluie încet întreaga existență în plictiseală și goliciune.

Cel care nu-și trăiește viața pornind de la adevărul ei cel mai profund, poate cunoaște succesul și bunăstarea, dar nu va cunoaște niciodată fericirea interioară. Iar motivul acestei nemulțumiri este foarte simplu, chiar dacă astăzi aproape toată lumea îl uită: ființa umană este incapabilă să fie total superficială.

De aici nevoia de a reacționa și de a lăsa să pătrundă în viața noastră acel „adevăr interior” care, din când în când, se străduiește să își facă loc.

Ceea ce ne trebuie este o mai mare loialitate față de noi înșine și față de Dumnezeu. O atitudine mai sinceră și mai transparentă care să ne permită să ne vedem așa cum suntem și să ne deschidem cu mai multă umilință la adevăr.

Să nu ne închidem cu încăpățânare în orbirea noastră. Să nu ne încăpățânăm să apărăm ceea ce este indefensabil în viața noastră. Să nu mai continuăm să ne înșelăm. Să ne deschidem ochii. Episodul vindecării orbului din Siloe ne amintește că atunci când un om se lasă luminat și lucrat de Cristos, ochii i se deschid și începe să vadă totul într-o lumină nouă.

LUMINA CREDINȚEI

de Roberto Laurita

Relatarea evanghelică a lui Ioan nu intenționează doar să ne povestească despre vindecarea „în carne și oase” a unui orb din naștere. Ea intenționează să ne ia de mână pentru ca, împreună cu orbul, să ajungem să avem ochii credinței. Drumul este accidentat și nu lipsit de dificultăți, riscuri și pericole.

La început, pentru orb, cel care l-a vindecat este pur și simplu „omul al cărui nume este Isus”, un străin dacă nu ar fi acest nume care este imprimat în memoria sa. El nu știe cine este, dar poate spune ce i-a făcut. Nimic altceva. Nu știe unde se află. El este unul dintre cei mulți care au beneficiat de actul său de compasiune.

Dar, vindecându-l, Isus a încălcat legile sabatului și astfel își atrage criticile fariseilor, păstrători ai tradițiilor, observatori scrupuloși ai regulilor. Pentru ei, cel care nu respectă Sabatul nu poate fi decât „un păcătos”, dar orbul are o părere foarte diferită: „Este un profet!”. Prin urmare, mișcarea lor ulterioară este de a contesta realitatea: el nu era orb! Părinții, însă, nu se simt în stare să facă afirmația falsă: „Acesta este fiul nostru și s-a născut orb”.

Ei se opresc însă aici, pentru că nu au curajul să meargă mai departe: este periculos să faci afirmații despre Isus. Fariseii amenință cu represalii.

În acest moment, ei vor ca orbul să afirme ceea ce ei vor să audă: „Acest om este un păcătos”. Orbul, însă, merge într-o cu totul altă direcție: Isus este de la Dumnezeu. Aceasta nu este o afirmație oarecare, atât de mult încât îl expulzează din sinagogă, îl expulzează din comunitatea civilă și religioasă. Și acum are loc a doua întâlnire cu Isus.

Prima dată el nu putea vedea. El depindea de alții pentru a se deplasa și avea nevoie de pomana lor pentru a supraviețui. Acum, însă, i se oferă o altă șansă: aceea de a vedea cu ochii credinței. Și aici nu este suficient să fi fost vindecat. Este vorba de a avea încredere în Cineva mai mare decât noi, care este singurul care ne poate smulge din întunericul care ne invadează inimile și ne întunecă căile.

Acum putem ajunge la acea lumină care este dată doar celor care își recunosc propria orbire. Acum îl pot recunoaște pe Fiul Omului, cel trimis de Dumnezeu, și se pot preda Lui. Orbul vindecat este încă o dată dezarmant în franchețea sa:  Cred, Doamne! Cred în tine, pentru că tu ești cel care mi-a deschis ochii. Cred în tine pentru că doar tu ești cu adevărat de la Dumnezeu, tu ești Fiul său!

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

TINERI ÎN CĂUTARE. DE LA ÎNTUNERIC LA LUMINĂ?

de Paola Bignardi

Ar fi frumos să avem stiloul unui bun scriitor și să ne imaginăm viața tânărului, orb din naștere, înainte de întâlnirea cu Isus: cum este o viață mereu în întuneric? Cu ce speranțe și așteptări se stă într-o viață fără culoare, fără contururi? Tânărul născut orb – că este un tânăr nu ar trebui să existe nicio îndoială, pentru că încă își are părinții – este aproape un simbol: al tuturor tinerilor a căror viață este în întuneric: întunericul simțământului, al speranței, al fericirii.

A fi orb

Există o perioadă a vieții în care toți suntem ca orbul din Evanghelie: suntem căutători. Poate chiar nu știm ce, dar știm că ne lipsește ceva, pentru că suntem făcuți pentru etern, pentru plinătate… Augustin ar spune că suntem făcuți pentru Dumnezeu, iar „inima noastră este neliniștită” până când se odihnește în El. Dar apoi există un moment în care se întâmplă ceva: pentru unii oameni se întâmplă să-L întâlnească pe Domnul și atunci li se deschid ochii; cu siguranță nu pe deplin, dar suficient pentru a recunoaște în scânteile de simțământ și de bunătate care se aprind ici și colo indiciile acelei lumini orbitoare care într-o zi se va aprinde în fața ochilor lor. Pentru alții, această întâlnire nu are loc. Timpul trece, cineva devine adult și sfârșește prin a se adapta acelui întuneric, acelei semilumini. Este povestea celor care se mulțumesc cu acea licărire de lumină, care îi face să confunde umbrele cu obiecte reale; a celor care se mulțumesc să nu vadă niciodată mai departe de nasul lor, fără perspectivă sau orizont.

Căutarea luminii

Pentru majoritatea tinerilor nu este cazul; mulți dintre ei recunosc că sunt în întuneric și găsesc cuvinte care să le reprezinte neliniștea. Federica, 26 de ani, cu un trecut de educatoare în parohie și acum în afara granițelor comunității creștine, spune: “Sunt ca într-o cameră întunecată și caut întrerupătorul. Este o expresie eficientă a unei stări interioare în care cineva nu percepe simțământul, în care se întreabă despre Dumnezeu, fără a găsi un răspuns convingător. Plecarea din comunitatea creștină nu a ajutat la găsirea luminii.

Și totuși Federica nu a renunțat să caute: alte răspunsuri, diferite de cele pe care i le-a oferit parohia, mai în măsură să îi implice viața și să o mențină în acea atitudine vigilentă și deschisă care o împinge mereu mai departe. În întuneric, ea caută întrerupătorul, nu a încetat să creadă că este posibil să găsească un răspuns la întrebările care se agită în ea.

Dumnezeu este lipsă

Este o stare de neliniște, a ei și a celor ca ea, uneori de adevărată durere. Monica, de exemplu, recunoaște tocmai în acel gol un indiciu al lui Dumnezeu, pe care îl identifică cu melancolia: “Este melancolie poate Dumnezeu. În sensul că există acele momente în care ești bine, dar simți mereu o mișcare interioară, uneori o neliniște sau ai mereu sentimentul că există altceva. Eu am mereu sentimentul că viața, în general, este mai mult decât atât. Așadar, poate că Dumnezeu este acel ceva, ceea ce nu putem explica”. Experiența lipsei pentru cineva este punctul de plecare al unei căi de căutare; adesea, sentimentul că întotdeauna lipsește ceva din atingerea deplină a fericirii, ca și cum această lipsă ar fi de netrecut, conține intuiția transcendenței lui Dumnezeu: Dumnezeu „cunoscut” în invizibilitatea sa, în neatinsul său, în ascunderea sa.

Sentimentul de pierdere

Sara are doar nouăsprezece ani și a încetat să mai creadă pentru că, spune ea, “nu mai pot accepta ceea ce credeam înainte. Dar mă simt pierdută: știu în ce nu mai pot crede, dar nu știu în ce altceva să cred”. „A te simți pierdut” este un sentiment de dezorientare epuizant de trăit; este ca și cum ai merge pe întuneric, ca un orb, neștiind unde să mergi și încotro te îndrepți.  Chiar dacă au abandonat biserica, există tineri care continuă să se simtă credincioși: ei au abandonat comunitatea creștină nu pentru că au devenit atei, ci pentru că nu se mai recunosc în modul de a crede propus de biserică: nu au abandonat credința, ci acel mod de a crede.

Fiind căutători

Cât timp durează această stare? Li se poate întâmpla acestor tineri să întâlnească pe cineva care să le deschidă ochii? Poate că da, atât timp cât nu este cineva care le dă toate răspunsurile, care sfârșesc prin a închide căutarea personală. Întunericul este dramatic, dar menține vie dorința de lumină; a vedea doar umbra lucrurilor este o vedere slabă, dar alimentează întrebarea despre adevărul lor.

Poate ne imaginăm că cea a tinerilor este o căutare a credinței. Este o căutare! Este a se lăsa neliniștiți de întrebările vieții, a se lăsa împinși de ele în largul mării, neștiind unde este locul de debarcare și dacă există unul. Dumnezeu este în mijlocul lor și îi îndeamnă să caute; poate că într-o zi vor descoperi că ceea ce caută este în ei și merge pe urmele lor. Poate că într-o zi El se va face cunoscut, le va deschide ochii și vor vedea viața într-o altă lumină. Dar atunci se vor întoarce la căutare: nu mai spre credință, ci în credință, pentru că Dumnezeul care se descoperă este întotdeauna și un Dumnezeu ascuns, care este întotdeauna dincolo, care se lasă văzut doar din spate.

Găsirea răspunsurilor sau a întrebărilor?

Cel mai rău lucru care li se poate întâmpla tinerilor astăzi este să nu mai fie căutători. Iar acest lucru se poate întâmpla în două moduri. Sunt cei care se mulțumesc cu întunericul lor și renunță să mai vadă viața în frumusețea pe care o capătă în lumină. Sau sunt cei care întâlnesc prea multe răspunsuri. Este un risc la care se expun în special tinerii atunci când frecventează comunitatea creștină: să găsească răspunsuri la întrebări care nu sunt suficient de aprofundate și suferite, răspunsuri care sunt uneori prea superficiale și abstracte. Tinerii mai atenți spun că nu vor răspunsuri de la adulți, ci oameni dispuși să îi însoțească în căutarea lor. Ei vor să fie ajutați să locuiască întrebările, să găsească propriile răspunsuri, nu să se mulțumească cu cele ale altora.

Această căutare constantă îi va conduce pe băieții și fetele de astăzi la credință? Poate că, mai frecvent, îi va conduce să întâlnească în ei acel Mister căruia nu știu să-i dea un nume, dar care este totuși în ei prezența Duhului.

COMENTARIU LA LECTURI (Estela Aldave Medrano)

Prima lectură: 1Sam 16,1b.6‑7.10‑13a

Ceea ce este cel mai obișnuit la popoare este să aibă mituri despre propriile origini, în care figurile fondatoare sunt persoane importante și puternice. Relatările biblice despre regele David, cel mai mic dintre fiii lui Iesei, deși nu sunt în mod strict mitice (întrucât David a fost cu toată certitudinea un personaj istoric), conțin totuși anumite elemente mitice, deoarece istorisesc mari isprăvi, probabil mai mari decât cele pe care le-a săvârșit în realitate. Deși acest fapt nu surprinde, fiind ceva obișnuit, este totuși semnificativ că Sfânta Scriptură insistă în egală măsură asupra originilor sale smerite, întrucât cel mai mic dintr-o familie abia dacă era luat în seamă. Aici se reflectă, într-un anumit fel, ceva foarte caracteristic lui Israel și Dumnezeului lui Israel: preferința Sa, împotriva oricărei așteptări omenești, pentru ceea ce este neînsemnat, pentru ceea ce este puțin prețuit din punct de vedere social, pentru acela pe care nimeni nu ar paria. Și nu pentru că ceea ce este mic ar fi mai bun, mai virtuos sau înzestrat cu însușiri superioare față de ceea ce este mare, ci pur și simplu pentru că nu are importanță în ochii celorlalți și este relegat la margine.

În acest sens, Israel nu a abandonat niciodată pe deplin această sensibilitate și această formă aparte de a-L înțelege pe Dumnezeu; în aceasta constă o parte însemnată a măreției sale.

A doua lectură: Ef 5,8‑14

Autorul scrisorii către Efeseni, aparținând unei generații ulterioare însuși Sfântului Apostol Paul, insistă în această parte a scrisorii asupra conduitei morale care trebuie să-i caracterizeze pe destinatarii săi. El recurge la imagini proprii dualismului, între care se află opoziția dintre întuneric și lumină, foarte bine cunoscută în tradiția iudaică.

În perioada în care a fost redactată această epistolă, comunitățile creștine se aflau pe deplin integrate în marile centre urbane greco-romane, în acest caz în înfloritoarea cetate a Efesului, oraș vast și însemnat, cu o populație numeroasă și eterogenă, marcată de tensiuni și diferențe între diverse categorii sociale. Într-un asemenea context, păstrarea propriei identități ecleziale nu era o sarcină ușoară.

Pentru a o menține, se acceptau anumite convenții sociale și se respingeau altele, însă acest discernământ nu era lipsit de dificultăți. Criteriul fundamental care călăuzea această alegere este enunțat cu câteva versete înainte de pericopa de astăzi: „Fiți, așadar, imitatori ai lui Dumnezeu, ca fii preaiubiți, și umblați în iubire.”

Evanghelia: In 9,1‑41

În relatarea despre orbul din naștere, comunitatea ioaneică a proiectat o parte însemnată din propria sa experiență istorică, transformând istorisirea uneia dintre vindecările săvârșite de Isus — consemnată și de Evangheliile sinoptice — într-o adevărată fereastră prin care se putea întrevedea ceea ce ea însăși trăia.

Comunitatea în cadrul căreia a fost redactată Evanghelia era un grup aflat în conflict și marginalizat de comunitatea iudaică învecinată, fapt care i-a pricinuit o profundă suferință. Cauzele nu erau în primul rând de ordin ideologic sau strict doctrinar — deși și acestea existau —, ci proveneau mai ales din modul de viață care decurgea din credință. Pentru grupările ioaneice, a mărturisi că Isus este Mesia însemna a avea porțile deschise atât pentru iudei, cât și pentru neamuri, a se recunoaște cu toții frați, indiferent de originea lor, a asuma o anumită interpretare a Legii lui Moise și, în cele din urmă, a afirma că în Isus — în stilul Său propriu de viață, în învățătura Sa și în moartea Sa scandalos primită — Dumnezeul lui Israel S-a revelat pe deplin.

Conflictul a dus la excluderea din sinagogă, menționată în text prin cuvintele: „și l-au dat afară”. În această narațiune se reflectă diferite atitudini față de Isus: atitudinea celor care nu cred în El; atitudinea celor biruiți de teama conflictului, precum părinții orbului; și, în sfârșit, atitudinea celor care aleg să înfrunte consecințele unei vieți trăite în conformitate cu chipul cel nou al lui Dumnezeu, descoperit în Isus Cristos.

PRIMA LECTURĂ

Lectura avansează călătoria Postului Mare din anul A prin prezentarea unui nou personaj, fundamental în istoria mântuirii și în construcția mesianicității regale a lui Cristos (ilustrată mai ales în lecturile din Duminica Floriilor). Acesta este regele David, a cărui ungere ne amintește de modul paradoxal în care operează alegerea divină.

Ambiguitatea regalității

În Israelul antic, regalitatea temporală este o instituție ambiguă, deoarece numai Yhwh poate fi pe bună dreptate regele lui Israel. Regalitatea lui Dumnezeu se manifestă în creație (Ps 146:10), în eliberarea sa de Faraon (Ex 15:18) și în monopolul său asupra judecății finale (Ps 96:13). În special, psalmii regali îl recunosc doar pe Dumnezeu ca având acțiune suverană asupra poporului (Ps 93-99). În concordanță cu acest fond teocratic, unele pagini biblice înregistrează o anumită idiosincrasie față de instituția monarhică. Ne gândim, de exemplu, la apologia lui Iotam, care critică latura distructivă a mărăcinii, imagine a jocului de jos în sus în responsabilitatea puterii (Iac 9,7-20); sau la pericolele regalității legate de ascensiunea lui Saul, primul rege al lui Israel (1Sam 8,1-22). Poporul trebuie să se bazeze exclusiv pe călăuzirea lui Dumnezeu. A cere un rege temporal, pe de altă parte, înseamnă să te revolți într-un fel împotriva regalității lui YHWH. Cu toate acestea, este nevoie de o conducere puternică pentru a face față dușmanilor. Astfel, Dumnezeu se compromite încă o dată în istoria poporului său, îngăduind cererea acestuia de a avea un rege; dimpotrivă, și-o însușește și o răscumpără; dintr-un prilej de rebeliune, o transformă într-o ocazie de a-și arăta, încă o dată, mila; o transformă chiar într-o etapă propedeutică în vederea regatului definitiv pe care îl va instaura Fiul său. Din Casa lui David, de fapt, se va ridica unsul prin excelență (Mesia, de fapt), care va exercita o domnie paradoxală: încoronat cu spini și așezat pe cruce.

Condescendența lui Dumnezeu cu privire la regalitate

Relatarea ungerii secrete a lui David din mâinile lui Samuel se înscrie în acest climat de fluctuații puternice și de lipsă de credință din partea poporului. În plus, respingerea lui Dumnezeu de către Saul a făcut imediat clar faptul că monarhia este o instituție relativă și slabă. În comparație cu sistemele guvernamentale din Orientul Apropiat antic, în care puterea era legitimată prin divinizarea monarhului, Israelul a devenit curând conștient de tranzitivitatea și orbirea instituțiilor umane, inclusiv a monarhiei. Aura mesianică care va învălui ulterior figura regelui David și a succesorilor săi (cf. promisiunea din 2Sam 6:1-7:29) se bazează pe această demitologizare inițială a regalității.

Sacralitatea neamului davidic nu este, așadar, un punct de plecare incontestabil, ci o achiziție terapeutică, o iluminare, care servește la „vindecarea” distorsiunilor monarhiei. De fapt, numai voința lui Dumnezeu va fi cea care îl va aduce pe David la putere.

Alegerea paradoxală a lui David

Două versiuni se întrepătrund în povestirile care pregătesc ascensiunea lui David la tron: o versiune populară insistă asupra carismei băiatului păstor, care îl învinge pe Goliat și devine eroul bătăliei, câștigând favoarea regelui Saul și mâna fiicei sale; cealaltă versiune, în schimb, oferită de prima lectură, este cea care interpretează fundamentele regalității nu într-o cheie carismatică, ci într-una teologică, insistând asupra ungerii de către profetul Samuel. David este ales rege nu pentru că este sfânt, ci pentru că este uns de profet. „Avea părul șaten, ochii blonzi și o înfățișare frumoasă”, dar fără ascendență nobilă și lipsit de orice conotație militară („statură înaltă”) care ar putea atrage atenția lui Samuel. Prin urmare, profetul trebuie să facă un efort de încredere; el trebuie să se emancipeze de filtrele viziunii sale de lider pentru a îndeplini planul lui Dumnezeu și a-l unge pe David. Punctul central al lecturii este afirmația prin care Dumnezeu, convertit acum la nevoile poporului, își stabilește termenii (sau, mai degrabă: își pune în aplicare terapia): „nu contează ce vede omul; căci omul vede aparențele, dar Domnul vede inima”. Cumva, Dumnezeu trebuie să vindece orbirea lui Samuel pentru a vindeca, apoi, orbirea instituției monarhice și a întregului popor.

Narațiunea se încheie cu irupția Duhului în persoana lui David „din acea zi încolo”. Spre deosebire de judecătorii Ghedeon și Iefta, Duhul pătrunde în viața și misiunea lui David în mod permanent. Această împrejurare, după cum știm, nu îl va feri de păcat, dar anticipează speranța unui descendent davidic pe deplin și permanent „pnevmatizat”: acesta va fi Isus, Unsul despre care vorbește profetul Isaia (Is 61:1-2).

A DOUA LECTURĂ

Simbolul luminii revine și în această lectură, dar pentru a-și aprofunda implicațiile existențiale și morale. Lumina avansează ușor în viața credinciosului. Purificarea și lupta spirituală – care fac parte , de asemenea, din sarcinile Postului Mare – presupun o expunere decisivă la lumină.

Paul oferă în acest pasaj o cateheză mistagogică pentru cei care și-au încheiat inițierea și sunt acum lumină în Domnul. Fraza: „Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți și Cristos te va lumina” pare să fie, tocmai, invitația unei euhologii străvechi, pe care creștinii din Efes au primit-o în ziua botezului lor.

Deveniți luminoși

Lumina, mai mult decât puternică sau puternică, este înainte de toate maiestuoasă. Ea nu este un dar ca oricare altul. Cel care primește un „lucru” nu îl poate pune în circulație decât în măsura în care îl transmite.

Iluminarea, pe de altă parte, nu este ceva ce persoana botezată primește, ci o energie care face să acționeze un dinamism în interiorul său. El nu numai că are darul luminii, dar devine iradierea acestui dar. Cel care este luminat, devine luminos și prevalează asupra întunericului. În această conștiință, trebuie să citim cele trei imperative ale lecturii: „comportă-te”, „caută să înțelegi”, „nu participa”. Mai mult decât obligații, acestea sunt îndemnuri la consecvență.

Anunțați și denunțați

În această perioadă de mascarade sofisticate (chiar și în cadrul instituțiilor ecleziastice), ultima admonestație de a nu participa la lucrările întunericului merită subliniată. Apostolul sugerează o pază specifică împotriva răului, care este în concordanță cu simbolul luminii: faptele celor care acționează cu favoarea întunericului trebuie să fie condamnate în mod deschis (vv. 11-13). „Nu poate exista părtășie între lumină și întuneric” (2Cor 6:14). Acțiunile rușinoase trebuie să fie recunoscute ca atare; fără sofisme care să le facă acceptabile din punct de vedere social. Din păcate, se riscă reticența sau, mai rău, să se numească „binele rău și răul bine”; să se schimbe „întunericul în lumină și lumina în întuneric”; să se amestece „amarul în dulce și dulcele în amar” (Is 5:20). „Vorbirea voastră să fie da, da; nu, nu; mai mult este de la cel rău”(Mt 5:37). Claritatea este, așadar, singurul front care se poate opune răului: numai proiectând o rază de lumină se dispersează ambiguitatea care se hrănește în umbră. Bucuria de a anunța adevărul merge mână în mână cu curajul de a denunța minciuna: orice creștin trebuie să denunțe ceea ce este dezordine, nedreptate, abuz, neglijență.

EVANGHELIA

Episodul din In 9 prezintă două progresii tematice opuse : pe de o parte, călătoria progresivă a unui orb care nu numai că își recapătă vederea, dar ajunge și să cunoască credința; iar pe de altă parte, orbirea progresivă a adversarilor lui Isus, din cauza necredinței lor încăpățânate. V. 39 rezumă bine sensul întregii pericope: „Pentru o judecată am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă , iar cei ce văd să devină orbi”. Ambele progresii trebuie avute în vedere în actualizarea omiletică.

Cadrul probabil nocturn

Vindecarea orbului născut în ziua de Sabat (v. 14) este plasată în punctul culminant al sărbătorii Corturilor (în ebraică, Sukkot): o sărbătoare veselă, plină de muzică și impregnată de lumină, datorită aprinderii a numeroase flăcări în templu și în oraș. Potrivit lui In 7:37, povestea noastră ar trebui să fie plasată la sfârșitul celei de-a șaptea zile a sărbătorii, plină de evenimente: Isus se manifestă ca izvor de râuri de apă vie, provocând dispute între adversarii săi (7.37-52); după episodul adulterei, Isus se revelează ca lumină a lumii (8.12-30); în sfârșit, tot în aceeași zi, este relatată o confruntare aprinsă între Isus și iudei (8.31-59), care se încheie cu ieșirea lui Isus din templu pentru a scăpa de a fi lapidat.

Ei bine, incipitul din In 9,1 („Trecând, a văzut…”) nu semnalează o schimbare cronologică (următoarea referință temporală se găsește în 10,22, care introduce sărbătoarea Dedicației). Prin urmare, este posibil să ne gândim că povestea se petrece tot la sfârșitul celei de-a șaptea zile de Sukkot sau la începutul celei următoare, imediat după apusul soarelui, poate noaptea sau înainte de răsărit.

Prilejul semnului

Impresionați de omul orb din naștere, discipolii se adresează rabinului lor, cerându-i o soluție la întrebarea pusă de „viziunea” lor (oarbă!) asupra dreptății: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?” (v. 2). Întrebarea este închisă într-o perspectivă retributivă și mecanică, potrivit căreia Dumnezeu nu este altceva decât un contabil, care comite pedepse în funcție de greutatea vinovăției. Întrebarea ucenicilor este meschină și pentru că îl reifică pe bolnav, făcând din el doar un cobai care să fie „vivisecționat” în ancheta lor teologică. Răspunsul lui Isus este inovator și atent la persoană: orbirea – ca orice altă infirmitate – nu poate fi legată în mod determinist de păcat (v. 3). Și apoi el relansează: chiar și boala (sau, mai bine spus, persoana bolnavă) poate deveni un pântece care gesta „lucrările lui Dumnezeu”. Întrebarea teologică asupra răului nu poate rămâne prinsă în cauze, ci trebuie să se deschidă spre final. În această deschidere, Isus oferă deja cheile unei lecturi sapiențiale a crucii, care nu poate fi înțeleasă decât în perspectiva învierii. În contextul sărbătorii luminii (și în cadrul probabil nocturn al povestirii) se înțelege bine și următoarea frază: „Trebuie să facem lucrările celui care m-a trimis cât este zi; apoi vine noaptea, când nimeni nu le poate face. Cât sunt eu în lume, eu sunt lumina lumii” (v. 4-5). Folosirea pluralului „noi” pare să necesite implicarea ucenicilor. Dar ce înseamnă „atâta timp cât este zi”? Între v. 4 și v. 5 trebuie să ne imaginăm fețele uimite ale ucenicilor, sugerând poate câteva zâmbete într-un moment de tăcere stânjenitoare. Poate că rabinul nu știe cum să distingă noaptea de zi? În punctul culminant al tensiunii, Isus exclamă: „Cât sunt în lume, sunt lumina lumii”. Ca și cum ar spune : „De ce vă mirați? Această noapte nu mai este noapte în fața mea”. Iar contextul unui Ierusalim iluminat în sărbătoare i-a dat dreptate, cumva ironic.

Vindecarea ochilor

Vindecarea în sine este descrisă sumar (vv. 6-7). Cristalizarea (epéchrisen) ochilor cu amestecul de noroi și salivă este un gest ușor de descifrat. Aici preferăm să explorăm un aspect care merită o explicație mai atentă, și anume trimiterea orbului impregnat cu noroi la piscina din Siloe.

Știm că procesiunile la piscina din Siloe fac parte din liturghiile de Sukkot. Prin urmare, Isus îi cere orbului să se alăture ritualului întregului popor, dar cu o diferență: el trebuie să meargă la iaz pentru a se spăla, nu pentru a scoate apă pentru libația de pe altarul templului; el trebuie să efectueze o libație asupra sa, ca și cum trupul său ar fi altarul holocaustului.

Rețineți, de asemenea, că termenul Silōám, transliterarea greacă a ebraicului Šilōaḥ înseamnă „trimis” și nu „trimis”, așa cum ar vrea evanghelistul să ne facă să înțelegem. Traducerea „trimis” este evident o exagerare, dar servește la acreditarea interpretării mesianic-cristologice a gestului de vindecare. De fapt, termenul „trimis” din v. 7 face ecou autodesemnării anterioare a lui Isus ca «trimis» de Tatăl în v. 4. Prin urmare, terapeutică nu este apa lui Silōám, ci apa „trimisului” care este pântecele din care curg râuri de apă vie (7:37-38).

Isus, între timp, a părăsit scena (se va întoarce la sfârșit, în v. 35). Miracolul a fost făcut: orbul „s-a dus, s-a spălat și a redevenit văzător”. Evanghelistul nu mai irosește cerneală pe detalii banale. Rețineți, de altfel, participiul lui blépō; un verb care este refrenul care leagă întregul capitol, dar care conturează o viziune încă parțială în comparație cu verbul horáō, mai semnificativ, care apare doar de două ori în Ioan 9 și care, nu întâmplător, se aplică doar lui Isus (v. 1) și fostului orb, acum complet iluminat (v. 37).

Primele două interogatorii

Povestea continuă cu trei interogatorii ale fostului orb: din partea vecinilor săi (vv. 8-12), din partea fariseilor (vv. 13-17) și din partea iudeilor, care mai întâi îi cheamă pe părinții fostului orb să depună mărturie (vv. 18-23) și apoi revin la acuzația împotriva lui singur (vv. 24-34), condamnându-l la excomunicare.

Vecinii îl identifică pe fostul orb ca fiind „cel care stătea și cerea de pomană”. Unii recunosc că este vorba de orbul din naștere, alții optează pentru un dublu. Pentru prima dată în poveste, persoana vindecată ia cuvântul pentru a-și confirma identitatea: „într-adevăr eu sunt” (în greacă, egō´ eimi). Acest răspuns nu este cu siguranță inocent: ne confruntăm cu chintesența formulei cristologice a revelației din Evanghelia a patra, rostită în mod excepțional din gura unui om. Pentru cititorul atent, „eu” al omului vindecat apare în mod clar pe fundalul „eu sunt” al Celui care l-a vindecat. Cu toate acestea, fostul orb, în ciuda creștinării sale, presat de întrebări, dă o mărturie parțială, referindu-se încă la „omul al cărui nume este Isus” (v. 11). Harul pe care l-a primit nu a anulat persoana sa, care rămâne liberă să progreseze în mărturisirea credinței.

Vecinii îl aduc apoi pe fostul orb în fața fariseilor, poate pentru că descoperim curând că minunea a avut loc în Sabat (v. 14). Ancheta fariseilor intră într-o fundătură, deoarece, în loc să fie interesați de semn, ei iau doar măsuri pentru a constata încălcarea Sabatului. Fostul orb înțelege capcana și, din acest motiv, dă un raport concis, rezumând într-o singură acțiune (a pune noroi) cele trei efectuate de Isus (v. 6: a scuipa, a face noroi, a mânji). Mărturia provoacă un oarecare dezacord (schísma) în rândul fariseilor, în timp ce fostul orb, la rândul său, progresând în mărturisirea sa de credință, nu ezită să îl recunoască pe Isus drept „un profet”.

Interogatoriul final

În cele din urmă, evreii adoptă o altă strategie inchizitorială. Mai întâi, ei îi cheamă pe părinții celui care a căpătat vederea pentru a se asigura de identitatea fostului orb și de orbirea sa. Părinții răspund fără ezitare, confirmând identitatea fiului lor și orbirea sa din naștere. Apoi, însă, când sunt întrebați despre prodigiu, sunt cuprinși de frica de evrei și preferă să nu ofere interpretări.

Mărturisirea curajoasă a fostului orb este evidentă în ultimul interogatoriu, când evreii revin la acuzația împotriva sa. Strategia acuzatoare, de data aceasta, implică presarea făcătorului de minuni pentru a-l descalifica pe Isus ca păcătos sau pentru a retracta minunea în sine. Evreii presupun acum că știu deja totul și punctul lor de vedere rămâne prins într-o judecată sumară: „Știm că omul acesta este un păcătos” (v. 24). Fostul orb se sustrage bine marcării inchizitorilor săi: „Dacă este păcătos, nu știu; un lucru știu: orb fiind, acum văd” (v. 25). Lipsa de credință întunecă discernământul celor care ar fi trebuit să fie călăuze pentru popor, care acum se justifică spunând că „nu știu” de unde a venit Cristos. Verbul „a ști” în greacă (oîda) este gramatical perfectul verbului „a vedea”: a spune că ei „nu știu” înseamnă a mărturisi că „nu au văzut”.

Iar fostul orb îi aruncă asta în față: „Tocmai asta este uimitor: că voi nu știți [și nu ați văzut] unde este El, dar El mi-a deschis ochii” (v. 30). Evreii încep să-l insulte, dar fostul orb continuă să caute o cale de comunicare: în utilizarea persoanei întâi plural în v. 31 („știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși”) există o anumită ironie, deoarece fostul orb imită „știm” inchizitorilor săi din v. 29; dar există și intenția de a crea o retorică comună. Încercarea de a construi un „noi” este însă, în câteva versete, iremediabil frustrată de excomunicarea fostului orb (v. 34). Sentința care însoțește excomunicarea este nuanțată de o ironie amară, deoarece evreii, orbiți mai mult de complexul lor de inferioritate decât de mândrie, descalifică mărturia fostului orb (numindu-l păcătos) pe o bază (orbirea din naștere) care, totuși, nu mai există. Cu alte cuvinte, pentru a închide gura orbului, ei afirmă ceea ce anterior încercaseră să nege: de fapt, acuzându-l pe fostul orb că s-a născut tot în păcat, ei presupun că el este orb din naștere; făcând acest lucru, însă, ei recunosc implicit că miracolul s-a întâmplat cu adevărat și că, prin urmare, Isus este de la Dumnezeu.

Dublul rezultat al semnului

În vv. 35-41, Isus revine la fața locului pentru a fi „văzut” de fostul orb: „Crede în Fiul Omului”. Isus se oferă credinței omului excomunicat cu titlul hristologic preferat atunci când vorbește despre sine indirect: Fiul Omului. În Evanghelia a patra, acesta este un titlu blând și universal, deși un ecou al figurilor mesianice cu caracter apocaliptic din Vechiul Testament. Fiul Omului, care înainte este obiectul vederii, vorbește acum cu cel vindecat, devenind și o experiență auditivă (v. 37). Vindecarea ochilor este completată de Cuvântul care ajunge la urechi. Datorită acestui dialog final, fostul orb descoperă adevărata identitate a vindecătorului său și exclamă:

„Cred, Doamne”, însoțind profesiunea de credință cu gestul de prosternare (cf. verbul proskynéō din v. 38), rezervat închinării la Dumnezeu (In 4:20-24; 12:20). Dialogul se încheie cu o afirmație a lui Isus care sintetizează întregul parcurs de până acum și sensul misiunii sale: „venirea în această lume” este în vederea unei judecăți deja în curs, nu în anticiparea unui viitor apocaliptic; o judecată catalizată de semnul împlinit; o judecată care, în loc să condamne, răstoarnă pozițiile dobândite, „pentru ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi” (v. 39).

În scurta controversă de la vv. 40-41, fariseii, pe care îi pierdusem din vedere după a doua interogație, revin. Întrebarea pe care i-o pun, în loc să fie sarcastică, pare reală și interogativă: „Poate că și noi suntem orbi?”. Isus răspunde bazându-se pe limbajul simbolic folosit în tot cap. 9. Prima afirmație („Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat”) este inversarea teoriei retributive postulate de ucenici la început, în fața cazului orbului din naștere. A doua afirmație demască ipocrizia fariseilor, care, deși au ochi să vadă, neagă semnul. Vinovăția se naște din această „orbire”: astfel, păcatul rămâne; ba chiar, devine și mai rezistent.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2 februarie/martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: El Greco, Vindecarea orbului

Hits: 49