„Întoarcerea la convertire” – Meditație pentru Miercurea Cenușii

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică aPostului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 TIMPUL POSTULUI MARE 2026

 Timpul Postului Mare din Anul A este caracterizat în mod tradițional de Evanghelia după Ioan, alături de cea după Matei. Miercurea Cenușii propune inima Discursului de pe Munte al lui Isus, cu indicațiile privitoare la cultul lăuntric înpost, în rugăciune și în milostenie (Mt 6,1-6.16-18). Prima și a doua duminică din Postul Mare pun în lumină drumul lui Isus în pustiu, condus de Duhul în cadrul triplei încercări a mesianității sale (Mt 4,1-11), și Schimbarea la Față pe munte (Mt 17,1-9), locul în care Isus li se revelează lui Petru, Iacob și Ioan ca Fiul iubit, pe calea sa spre Pătimire. Duminicile următoare ale Postului Mare, prin Evanghelia după Ioan, însoțesc comunitățile într-un itinerar inițiatic, deosebit de potrivit pentru parcursurile catehumenale, în care Isus se revelează ca Templu care dăruiește apa vie a Duhului (In 4,5-42, a treia duminică din Postul Mare), ca Lumină a lumii care dăruiește vederea credinței (In 9,1-41, a patra duminicădin Postul Mare) și ca Viață veșnică pentru cei care cred în El (In 11,1-45, a cincea duminică din Postul Mare). Începând cu Duminica Floriilor, lecționarul ne conduce, printr-o bogăție de lecturi, în Săptămâna Sfântă, cu relatarea Pătimirii după Matei și cu toate textele proprii Triduumului Pascal.

Contrapunctul Vechiului Testament în timpul Postului Mare este oferit de primele lecturi duminicale, cu texte de mare importanță teologică și spirituală: păcatul originar, în legătură cu ispitirile lui Isus (Gen 2,7-9; 3,1-7, primaduminică din Postul Mare); chemarea lui Abraham ca alegere divină, care amintește de aceea a Fiului în Evanghelie (Gen 12,1-4, a doua duminică din Postul Mare); episodul exodic de la Massa și Meriba, care trimite la apa ce țâșnește în Evanghelie (Ex 17,3-7, a treia duminică din Postul Mare); consacrarea lui David, fiul cel mai mic, care face trimitere la itinerariul baptismal al orbului din naștere (1Sam 16,1b.4.6-7.10-13, a patra duminică din Postul Mare); în fine, textul profetic al lui Ezechiel despre învierea poporului (Ez 37,12-14, a cincea duminică din Postul Mare), careanticipează minunea învierii lui Lazăr.

Se amintește, de asemenea, bogăția lecturilor veterotestamentare ale Triduumului, în special în Vigilia Pascală,pentru a recapitula întreaga istorie a mântuirii, care se împlinește în moartea și învierea lui Cristos. Liturgia Anului A are caracteristica de a avea o prefață proprie pentru fiecare duminică, inspirată din pericopa evanghelică.

Această particularitate, pe de o parte, condiționează alegerea textelor prezidențiale, iar pe de altă parteorientează și conferă unitate explicită numeroaselor teme pe care eucologia postului le oferă. Itinerariul este o revelație a lui Cristos, care propune și dăruiește credința.

Dinamica celor cinci pericope evanghelice – în mod deosebit a ultimelor trei – constituie un veritabil exercițiu penitențial: este revelația persoanei lui Cristos, care se prezintă ca Apă vie, Lumină și Viață nouă, și care trezește în credincios dorința de a se cerceta pe sine și de a recunoaște ceea ce mai trebuie purificat pentru a se lăsa transformat deiubirea trinitară. Astfel sunt structurate rugăciunile de exorcism pe care aleșii pentru sacramentele inițierii creștine le celebrează în aceste duminici.

Itinerariul primei lecturi în cele cinci duminici oferă, așa cum s-a spus, o prezentare a etapelor esențiale ale istoriei mântuirii. Acest parcurs ar putea fi valorizat în actul penitențial, în rugăciunea credincioșilor sau într-o veghe penitențială distinctă.

 MIERCUREA CENUȘII

18 FEBRUARIE 2026

 Textele liturgiei din Miercurea Cenușii se concentrează pe tema convertirii, înțeleasă biblic ca fiind oportunitateade a ne întoarce la Dumnezeu. Postul Mare este astfel prezentat ca un moment în care descoperim că suntem pierduți, departe de Domnul. Practica religioasă poate cădea, din cauza caracterului său ordinar, într-un ritualism al obișnuinței, în care se fac multe lucruri, dar nu întotdeauna cu cea mai sinceră motivație. În pasajul evanghelic, Isus ne învață să retrăim o dimensiune intimă și sinceră cu Dumnezeu, să îl redescoperim ca pe un Tată, nu doar „al nostru”, ci legat de fiecaredintre noi în mod personal, care ne așteaptă în taina „camerei” și a inimii. Prima lectură ne amintește: căutarea unei liturghii sincere este o datorie a întregii comunități și că această convertire este posibilă; dacă ne întoarcem la Dumnezeu,și el își va schimba atitudinea și din reproș va ști să devină un chip iubitor, precum cel pe care Paul l-a descoperit în Cristos (a doua lectură), care a murit pentru el, transformându-l în cel mai mare vestitor al Cuvântului.

ÎNTOARCEREA LA CONVERTIRE

de Manuel Romanos

 Postul Mare

Prin celebrarea din această Miercuri a Cenușii începem, încă o dată, timpul Postului Mare și ne înscriem astfel în continuitatea unei tradiții care își are începuturile la sfârșitul secolului al III-lea în Egipt, unde se rânduise un post de patruzeci de zile pentru a celebra postul Domnului în pustiu. Curând însă, acest post a căpătat forma unei pregătiri pentrucelebrarea morții și Învierii Domnului. Ulterior, odată cu organizarea stabilă a catehumenatului, Postul Mare devine timpul ultimei pregătiri a catehumenilor pentru Botez. Deja în secolul al V-lea, Postul Mare dobândește trăsăturile care se păstrează până astăzi: timp de post, de caritate și de rugăciune pentru întregul popor creștin; timp de pregătire pentru Botez pentru catehumeni și de pregătire pentru reconciliere pentru penitenți.

Cenușa

Acest drum spre Paști, care este Postul Mare, drum marcat de atitudini sincere de convertire, începe astăzi prin impunerea cenușii. Acest gest este un semn de penitență și de doliu, deja prezent în Vechiul Testament, și un gest pe care creștinii primelor veacuri îl practicau adesea în mod privat. Însă acest gest este doar un semn, o manifestare vizibilă a unei atitudini lăuntrice.

Profetul Ioel ne spune în prima lectură: „Sfâșiați inimile, nu hainele”. De aceea, practica noastră postitoare nupoate fi redusă la gesturi exterioare grandioase, „pentru a fi văzuți”, ci trebuie să fie o convertire profundă a inimii.

Chemarea la convertire

Evanghelia ne propune o convertire pe trei direcții: milostenia, rugăciunea și postul, care, încă din secolul al V-lea, constituie trăsăturile fundamentale ale Postului Mare. Milostenia nu poate fi o milostenie interesată, asemenea celei a fariseilor; nu poate însemna liniștirea conștiinței cu un gest minim. Milostenia postului trebuie să fie un exercițiu viu al carității, o primire a fratelui aflat în nevoie, o practicare autentică a ospitalității și a solidarității.

Rugăciunea trebuie să fie o rugăciune sinceră, încrezătoare și perseverentă. Ne putem aminti de cuvintele Sfintei Tereza, care definea rugăciunea drept „un dialog de prietenie cu Acela despre care știm că ne iubește”. În sfârșit, postul,adică o atitudine de penitență sau, mai precis, de convertire. Evanghelia ne spune clar că nu este vorba despre lucruri spectaculoase, ci despre o schimbare de atitudini, despre o schimbare de viață; penitențele noastre să nu fie pentru a fivăzute de oameni, ci pentru a transforma radical viața noastră în intimitatea inimii.

De aceea, trăirea noastră a Postului Mare, pregătirea noastră pentru celebrarea plină de bucurie a Paștelui, trebuie să înceapă prin a ne așeza înaintea Domnului cu cuvintele psalmistului:

„Dumnezeule, creează în mine o inimă curată, înnoiește în lăuntrul meu un duh statornic;

nu mă lepăda de la fața ta

și nu lua de la mine Duhul tău cel sfânt.”

PENTRU O CONVERTIRE AUTENTICĂ

de Roberto Laurita

Postul Mare nu este un set de reguli care trebuie respectate sau sacrificii grele care trebuie înfruntate. Privit în acest fel, nu are nimic seducător. În schimb, Postul Mare este un moment prielnic, un prilej de a ne reînnoi existența care nu trebuie ratat.

Trăim adesea îngrădiți în egoismul nostru, gândindu-ne doar la propriile interese, la propriile avantaje, la ceea ce putem câștiga. Alții riscă să fie văzuți doar ca concurenți, antagoniști sau chiar persoane ostile, dușmani. Cei săraci, cei care ne cer ajutorul, atenția, timpul, sunt etichetați drept „pacoste” pentru că

întrerup fluxul febril al ocupațiilor noastre, ne obligă să ne oprim, să îi luăm în considerare, să îi ascultăm.

Pomana izvorăște din compasiune, dintr-o inimă mișcată de suferința celuilalt, de recunoașterea demnității sale. Pomana ne face să descoperim în cel sărac nu un rebut de evitat, ci un frate. În acest fel, ne deschidem la miile de posibilități pe care le avem de a face bine, un bine care este în primul rând un bine pentru noi.

Relația cu Dumnezeu poate fi adesea redusă la o serie de servicii pe care le înfruntăm pentru a ne asigura un tratament favorabil care să ne scutească de tot ceea ce ne înspăimântă: boala, înrăutățirea stării noastre, pierderea unei persoane dragi… Astfel, rugăciunea, departe de a fi locul în care se exprimă o relație de iubire, devine un fel de tranzacție, un mijloc de presiune asupra lui Dumnezeu pentru a obține bunăvoința sa. În schimb, dacă este autentică, rugăciunea devine o experiență de ascultare, susținută de așteptare, de dorința de Dumnezeu. Cuvântul său, atunci când vine, ajunge înadâncul ființei noastre, ne înviorează speranța, ne face inima să ardă. Și reînnoiește certitudinea că suntem păziți de Dumnezeu în orice moment.

Relația noastră cu noi înșine, și în primul rând cu trupul nostru, poate fi, de asemenea, supusă unor concepțiigreșite. Ne trădăm atitudinea de „devoratori” prin lăcomie, cu o utilizare disproporționată a mâncării și a băuturii; alteori suntem obsedați de diete sau căutăm performanțe care reprezintă realizările câtorva. Postul pe care ni-l propune PostulMare nu are nimic de-a face cu toate acestea. Este conștientizarea nevoilor noastre de bază, precum foamea și setea, dar șia ceea ce ne hrănește mai mult decât mâncarea și ne potolește setea mai mult decât orice băutură. Este o căutare a esențialului, a acelei ape vii și a acelei pâini pe care doar Dumnezeu ni le poate da. Este alegerea unui stil sobru pentru orelație înțeleaptă cu lucrurile. Este apropierea de Isus, care a devenit sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăți cu sărăcia sa.

Pomana, rugăciunea, postul: căi străvechi care implică totalitatea ființei noastre pentru a primi și a fi schimbate de iubirea lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Întoarcerea la viitor

Selecția liturgică face parte dintr-un crescendo de oracole (Il 1.2-2.27) care folosesc imaginea lăcustelor pentru a explica suferința poporului în exil. Prima parte (1.2-2.17) descrie ciuma lăcustelor și culminează cu un apel către Dumnezeu pentru a înlătura cauza atâtor dureri. A doua parte (2.18-27) este răspunsul pozitiv al lui Dumnezeu la apel. Scopul oracolului este de a determina poporul să se roage lui Dumnezeu pentru îndepărtarea molimei. Profetul trebuie săînfrunte ciuma disperării: poporul este descurajat și nu se mai roagă. Această abținere de la rugăciune este tipică perioadei exilului, când poporul credea că a fost abandonat de Dumnezeu. Fără închinarea la templu, posibilitatea de a recurge la El părea iremediabil pierdută. Ioel încearcă să insufle poporului o nouă speranță: posibilitatea rugăciunii încă există și esteeficientă chiar și în vremuri de întuneric. „Dispus să se convertească”, Ioel alternează tonul aspru cu tonul consolator. El îlimaginează pe YHWH sub înfățișarea unui general inamic care poartă război împotriva lui Iuda (cf. 2:1-11). Încet, însă, această figură terifiantă își dezvăluie adevărata identitate plină de compasiune. Atunci când poporul recunoaște regalitatea lui YHWH, el se poate dezvălui ca un Dumnezeu vestitor de binecuvântări. Invitația de a se „întoarce” la Dumnezeu cu toată inima (2:12) rezumă dinamismul întregii revelații biblice (cf. Am 5:4-5; In 3:22; 7:3; 18:11). Într-adevăr, această invitație exprimă în mod eficient modul în care se realizează adevăratul progres în viața spirituală: nu o călătorieexterioară în necunoscut, ci o întoarcere la origine, la Cel care se cunoaște deja pe sine; într-adevăr, care ne cunoaște și care răspunde celor mai intime așteptări alepoporului său. Nota de imediatețe produsă de imperative („întoarceți-vă”, „rupeți-vă”…) aparține apelurilor la pocăință tipice Scripturii (cf. de exemplu, Iac 24,14; 26,13; sau Fap 17,30; 2Cor 6,2). Această întoarcere la Dumnezeu nu este o întoarcere nostalgică spre trecut, ci o „întoarcere spre viitor”. Întoarcerea evocă relația de legământ care trebuie reînnoită. Poporul este un „fiu risipitor” care trebuie să-și găsească drumul înapoi spre casa Tatălui.

Ocuparea pragului

Tot poporul este implicat în această întoarcere: „Chemați bătrânii, adunați copiii, copiii care alăptează; mirele să iasă din cămara sa și mireasa din camera ei”. Este interesantă, apoi, poziția preoților, care plâng în zona pragului dintre vestibul și altar, poate pentru că nu își pot îndeplini slujba într-un templu aflat acum în ruine. Pragul este un limanarhitectural propedeutic accesului, distingând mediile, făcându-le recognoscibile, împiedicând ca totul să fie văzut ca fuzionat și confuz. Totuși, chiar și între vestibul și altar, fără jertfă sângeroasă, serviciul preoțesc nu este lipsit de efectdacă rugăciunea devine o jertfă de laudă. Între vestibul și altar: între ofrandele oamenilor și darul lui Dumnezeu. O chemare de a locui pragul, exercitându-și preoția comună. Între vestibul și altar, strigătul și mijlocirea noastră trebuie săfie universale. În imaginea acestui

„prag” este condensată semnificația spirituală a Postului Mare: un prag-timp din care se accesează Paștele, speranța închinării în duh și adevăr reactivată în sfârșit după trauma exilului (și a păcatului).

A DOUA LECTURĂ

Postul Mare este un kairós, un timp favorabil în vederea reconcilierii. Dar există riscul ca acest har să fie primit în zadar, dacă nu ne altoim viața cu Reconciliatorul.

Sfântul Paul ne avertizează că adevărul reconcilierii nu constă în nevoia de a face ceva pentru Dumnezeu. Mai degrabă, constă în a ne pune într-o atitudine de ascultare și de primire a harului său și în a-l lăsa pe Dumnezeu să facă ceva nou în noi.

De obicei, paradigma reconcilierii presupune ca cel care provoacă răul să fie împăcat cu partea ofensată. În propunerea paulină, însă, găsim o inversare a acestei paradigme. Dumnezeu nu este doar facilitatorul reconcilierii, ci șipartea ofensată: Dumnezeu este cel care își asumă împăcarea cu „dușmanii” săi. Parafrazând, s-ar putea spune: lăsați-L peDumnezeu să vă împace cu Dumnezeu. Ei bine, această reconciliere cunoaște un mediator, și anume Isus Cristos: doar elpoate cataliza kairós, momentul favorabil, ziua mântuirii. Schimbarea de paradigmă nu se termină doar cu inversarearolurilor, între cel care ia inițiativa reconcilierii și

cel care o primește; este și o schimbare în conștiința protagoniștilor conflictului, care acum nu mai sunt – sau nu mai pot fi – „dușmani”, pentru că în Cristos am fost deja împăcați cu toții. Ei pot fi mândri în Cristos și pot avea speranță în viitor, deoarece se află într-o situație complet nouă. Este ca și cum Paul, ambasadorul credincios al milei lui Cristos (cf. 2Cor 5:20), ar dori acum să îi implice pe destinatarii îndemnului său să devină ei înșiși ambasadori aireconcilierii, pentru că ei sunt creditați că au primit-o deja. Există un „deja”, și anume harul primit. Dar există și un „încă nu” (acceptarea utilă a harului) care depinde de noi. Acesta este motivul pentru care Paul ne îndeamnă să nu primim harul lui Dumnezeu în zadar. Gratiile închisorii au fost definitiv dărâmate: este rândul prizonierului să iasă.

EVANGHELIA

În contextul evreiesc al secolului I d.Cr., practicile pioase de milostenie, rugăciune și posterau deja cunoscute. Isus împletește însă cu acestea trei noutăți care transformă sensul penitenței: „Tatăl”, „taina” și „răsplata”.

Contextul liturgic

Decuparea pe care o propune liturgia (Mt 6,1-6.16-18), fără Tatăl nostru (cf. vv. 7-15), este justificată de contextulîn care sunt proclamate aceste versete. În „monotonia splendidă” (R. Guardini) a anului liturgic, celebrarea cenușiimarchează începutul Postului Mare, care amintește anual Bisericii de nevoia neîncetată de purificare, în așteptarea parusiei.

Sacrosantum Concilium 109 reamintește caracterul dublu al Postului Mare: penitențial și baptismal. Este timpulinițierii creștine, al catehezei catehumenale și al valorificării promisiunilor baptismale. Memento-ul de cenușă ne confruntăcu tranzitivitatea condiției noastre umane (totul trece, doar Dumnezeu rămâne), dar simbolizează și speranța de a fi purificați și fertilizați de Paștele lui Cristos.

În acest cadru, avertismentul inițial al Evangheliei de a nu practica neprihănirea în fața oamenilor, pentru e-sibiationism, capătă forță. Invitațiile ulterioare la milostenie, rugăciune și post – practici bine stabilite în contextul iudaic și,mai ales, fariseic din vremea lui Isus – au sens în măsura în care iau forma unor acte de adevărată dreptate, ferite de ostentație și ipocrizie și vigilente cu privire la intențiile profunde care însoțesc orice act. Din păcate, chiar și religia poate deveni o practică alienantă. Acesta este motivul pentru care orice invitație este însoțită de un avertisment de a nu „înscena” milostenia, rugăciunea și postul, așa cum fac ipocriții, care caută doar să se „îngrașe” în fața oamenilor.

Mistificarea autoreferențială a practicii religioase îl neagă pe Dumnezeu la rădăcină, care devine doar un ornament pentru ego-ul cuiva.

Și, de asemenea, neagă legăturile de solidaritate cu frații și surorile cuiva, redus la o audiență de la care să obțină aprobare.

Pomana, rugăciunea și postul

În contextul Predicii de pe munte, Isus propune ascultătorilor săi trei modalități privilegiate de întoarcere laDumnezeu. Pomana, înțeleasă corect, nu se poate epuiza în actul de a „da” ceva, ci trebuie să se deschidă spre posibilitatea de a „împărți” cu cineva, implicându-se în nevoile și suferințele celor săraci. Pomana ia forma unei „restituiri”. Mâna stângă nu trebuie să știe ce face mâna dreaptă. Nu are de ce să se laude, pentru că cei care o practică nu fac altceva decât să restabilească dreptatea, dând înapoi săracilor ceea ce li s-a luat.

Departe de a fi o activitate alienantă, rugăciunea este una dintre cele mai tipice manifestări ale naturii umane; ea oexprimă cu adevărat; într-adevăr, ea o diluează. Dar cu condiția ca ea să devină un dialog al iubirii cu Tatăl. Fără o atitudine de rugăciune, ființa umană nu poate spera să-și realizeze identitatea personală. Exodul (de la sine, înainte de toate) care seexercită în rugăciune este un factor de posibilitate și o paradigmă de emancipare a persoanei. Persoana care se roagă, închisă în camera sa, întâmpină și locuiește precaritatea, termen care are aceeași etimologie latină ca și substantivul „rugăciune”: precari, care înseamnă „a implora”,

„a invoca”; dar și „a-l înfrunta” pe Dumnezeu, a sta în fața lui, întâmpinând fragilitatea condiției umane. Chiar și postulriscă să rămână un ritual al Postului Mare fără profunzime existențială. Nu este un simplu foileton, ci un gest depurificare care creează spațiu pentru cuvântul lui Dumnezeu, deoarece „omul nu trăiește numai cu pâine” (Deut 8:3).

În contextul acestei sărbători, sfaturile penitențiale ar trebui să fie extinse și actualizate. Ce instrumente de purificare pot fi propuse comunităților noastre creștine pentru a șterge vraja „idolilor postmoderni” (P. Sequeri)?

Tatăl, taina și răsplata

Pomana, rugăciunea și postul: într-un simțământ, nimic nou față de spiritualitatea vremii. Acestea sunt practici caretrezesc conștiința la pericolul de a te lipsi de Dumnezeu. Diferența constă, însă, în modul în care aceste practici trebuie trăite, pentru a aduce o adevărată reînnoire interioară.

În primul rând, ca o protecție împotriva oricărei retrageri în propriile merite, Tatăl este menționat în mod continuu.De cinci ori în pericopa noastră revine expresia „Tatăl tău”. Penitența își găsește autenticitatea în această relație cu Tatăl care vede și are grijă de dorința interioară a copiilor săi. Practica dreptății nu se poate baza doar pe eforturile voinței, ci trebuie să înceapă cu un „act de prezență” în fața Tatălui. Cel care caută o vizibilitate deșartă în fața oamenilor, se sustragevizitării Tatălui. Adevărata penitență nu este altceva decât redescoperirea propriei filiații.

De asemenea, Isus insistă asupra necesității secretului. Pericopa repetă de mai multe ori că penitența trebuie făcută„în secret”: acesta este modul în care îl putem întâlni pe Dumnezeu; ne putem bucura de roadele unei astfel de intimități. Sespune că Tatăl „este în taină”. Atitudinea kenotică a Fiului se regăsește și în Tatăl. Prin urmare, nu este vorba de estetism spiritual sau de falsă umilință. Mai degrabă, referirea la secretum – participiul trecut al verbului secernere, „a pune deoparte, a separa, a distinge, a cerne” – asigură că practica exterioară este întotdeauna legată de un discernământ interior. Doar acesta din urmă permite penitenței să genereze viață; precum sămânța, care trebuie să fie segregată în întunericulpământului pentru a încolți spre o viață nouă.

Tatăl, care vede în ascuns, dă răsplata. Termenul grecesc misthós (recompensă, salariu) este bine atestat înEvangheliadupă Matei, întotdeauna cu un sens pozitiv. El indică recompensa (escatologică) oferită celor care trăiescfericirile: „mare este răsplata voastră în ceruri” (5:12). Paradoxal, promisiunea unui „salariu” face posibilă gratuitatea șilibertatea practicii penitențiale: fiul este purificat de ego-ul său bulimic și emancipat de obsesia așteptărilor celorlalți, tocmai pentru că își așteaptă răsplata exclusiv de la Tatăl.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 2 februarie/martie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 149