„Curajul de nu a fi perfecți” – Meditație pentru Duminica a V-a de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A V-A TPA A
8 FEBRUARIE 2026
CURAJUL DE A NU FI PERFECȚI
de Jose Antonio Pagola
Oamenii tind să pară în fața celorlalți mai inteligenți, mai buni, mai nobili decât sunt în realitate. Ne petrecem viața încercând să ne ascundem defectele pentru a afișa, în fața celorlalți și a noastră înșine, o perfecțiune pe care nu o avem.
Psihologii spun că această tendință se datorează, mai ales, dorinței de a ne afirma în fața noastră înșine și a celorlalți, pentru a ne apăra astfel de posibila lor superioritate.
Ne lipsește adevărul „faptelor bune” și ne umplem viața de vorbe goale și de tot felul de discuții.
Nu suntem capabili să oferim copilului un exemplu de viață demnă și ne petrecem zilele moralizându-l și cerându-i ceea ce noi înșine nu trăim.
Nu suntem consecvenți cu credința noastră creștină și încercăm să ne justificăm criticându-i pe cei care au abandonat practica religioasă. Nu suntem martori ai Evangheliei și ne dedicăm să o predicăm altora.
Poate că ar trebui să începem prin a recunoaște cu răbdare limitările și incoerențele noastre, pentru a putea prezenta celorlalți doar adevărul vieții noastre.
Dacă avem curajul să ne acceptăm mediocritatea, ne vom deschide mai ușor acțiunii acelui Dumnezeu care poate încă să ne transforme viața.
Isus vorbește despre pericolul ca „sarea să-și piardă gustul”. Sfântul Ioan al Crucii spune același lucru în alt mod: „Dumnezeu să vă ferească de a începe să se strice sarea, căci, deși ar părea că face ceva la exterior, în substanță nu va fi nimic, atunci când este sigur că faptele bune nu se pot face decât prin puterea lui Dumnezeu”.
Pentru a fi „sarea pământului”, important nu este activismul, agitația sau protagonismul superficial, ci „faptele bune” care se nasc din iubirea față de acel Dumnezeu care lucrează în noi.
Cu câtă atenție ar trebui să ascultăm astăzi, în interiorul Bisericii, aceste cuvinte ale aceluiași Ioan al Crucii: „Să ia aminte, așadar, cei care sunt foarte activi și cred că pot câștiga lumea prin predicile lor și prin lucrările exterioare, că mult mai mult folos ar aduce Bisericii și mult mai mult i-ar plăcea lui Dumnezeu… dacă ar cheltui măcar jumătate din acest timp stând cu Dumnezeu în rugăciune”.
Altfel, potrivit doctorului mistic, „totul este a bate cu ciocanul și a face puțin mai mult decât nimic, și uneori nimic, ba chiar uneori pagubă”. În mijlocul atâtor activități și agitație, unde sunt „faptele noastre bune”?
ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –
UCENICII LUI ISUS, SARE ȘI LUMINĂ A LUMII
de Erio Castellucci
Cine știe ce impresie le-o fi făcut ucenicilor această misiune neobișnuită: să fie sare și lumină a lumii. După Fericiri, cu siguranță nu se puteau aștepta să fie calificați drept o armată înșirată de luptă sau o fortăreață bine întărită. Dar, cel puțin, ucenicii ar fi putut imagina o continuitate cu promisiunea de a deveni „pescari de oameni”, pe care Isus o făcuse cu puțin timp înainte unora dintre ei. În schimb apar aceste două elemente naturale: sarea și lumina. De ce a ales tocmai aceste imagini?
A fi-pentru ucenici
Poate pentru că au ceva important în comun: nu atrag atenția asupra lor înșiși, ci scot în evidență altceva. Sarea dă gust mâncării, lumina face vizibile contururile lucrurilor. Sarea și lumina, luate în sine, sunt elemente aproape inconsistente și nu pot fi folosite ca atare: dacă cineva este flămând, nu mănâncă sare, ci un aliment asezonat cu sare; dacă cineva vrea să vadă noaptea, nu își îndreaptă o lampă spre ochi, ci spre obiecte; iar dacă vrea să vadă ziua, nu privește soarele, ci lucrurile luminate de el. Natura acestor două elemente este aceea de a fi „pentru” altul, nu pentru ele însele. Într-un anumit sens, sarea și lumina trebuie să se dizolve, să dispară, pentru a-și împlini bine menirea. De aceea Isus le spune ucenicilor săi, întregii Biserici, să nu atragă oamenii la ei înșiși, să nu se pună în centru, ci să-i slujească cu umilință pe ceilalți. Așa a făcut el însuși: nu și-a construit un piedestal pentru a ieși în evidență, ci s-a așezat la picioarele celorlalți (cf. In 13); nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească (cf. Mc 10,45). Biserica există nu pentru a se pune în centru, ci pentru a fi sare și lumină, pentru a da gust și culoare vieții oamenilor prin vestirea și mărturia Evangheliei.
Evitarea excesului
O a doua caracteristică este comună sării și luminii: necesitatea unui dozaj potrivit, altfel devin insuportabile sau inutile. Dacă sarea este prea multă, mâncărurile devin dezgustătoare, iar dacă este prea puțină, rămân fade; dacă lumina este prea orbitoare, devine deranjantă, iar dacă este prea slabă, împiedică vederea. Mărturia creștină trebuie dozată în mod corect.
Nu poate cădea în excesele aroganței, ale violenței verbale sau fizice și ale atacului sistematic împotriva lumii, ca și cum aceasta ar fi plină de dușmani. Dar nu poate cădea nici în excesele opuse ale timidității, invizibilității și fricii de a lua poziție. Metoda ucenicilor cuprinde inseparabil dialogul cu toți și vestirea lui Cristos, primirea adevărului și a binelui prezent pretutindeni și mărturia frumuseții de a fi creștini.
Îngrijirea relației
Conciliul Vatican II a exprimat această viziune despre Biserică atunci când a afirmat că ea este „ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (LG 1). Biserica este „semn și instrument”, adică un mijloc, nu scopul: scopul este unitatea cu Dumnezeu și între oameni. Atunci când Biserica atrage spre ea însăși în loc să trimită la Dumnezeu, când creștinii sunt mai preocupați să-și sporească puterea și influența decât să-și pună darurile în slujba creșterii iubirii, dreptății și păcii între oameni și cu Dumnezeu, înseamnă că s-au îndepărtat de voința lui Isus. Uneori, în comunitățile noastre creștine, avem impresia că se acordă mai multă atenție solniței decât sării sau candelabrului decât luminii: adică se cheltuiesc mult timp și multe energii pentru îngrijirea structurilor și a organizării și se neglijează relațiile. Organizarea este necesară, dar trebuie să fie în slujba relațiilor și nu invers.
A ne păstra în viața de zi cu zi
Centralitatea relațiilor cere ca mărturia creștină să prindă trup în comunități „pe măsura omului”. Chiar și în marile parohii, în mișcări sau asociații, este necesar să se formeze mici comunități sau „comunități domestice”, în care să fie posibil să ne adunăm în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, să ne ascultăm și să ne ocrotim unii pe alții. Nu pentru a deveni cuiburi liniștitoare, ci pentru a ne pregăti pentru misiunea în lume: cum se păstrează gustul sării și cum se asigură limpezimea luminii, dacă nu prin ascultarea Evangheliei și viața fraternă? Nu formele spectaculoase și grandioase atrag la credință, ci înrădăcinarea credinței, a speranței și a iubirii în țesutul cotidian al societății, care trezește întrebări și transmite o promisiune de viață.
FĂRĂ OSTENTAȚIE, DAR NICI CU TIMIDITATE
de Roberto Laurita
Trăim într-o epocă în care boala exhibiționismului se răspândește ca o pată de ulei. Totul este expus, oferit publicului. Chiar și aspectele cele mai intime și mai profunde ale existenței umane, cele care ar trebui păstrate cu respect și simțul pudoarei. Astfel, caritatea, promovată în mod abil, ajunge să facă parte din strategiile de marketing. A face bine, da, dar fără a pierde din vedere câștigul care provine dintr-o imagine bună a propriei companii.
Oare și comunitatea creștinilor trebuie să intre în această logică pentru a supraviețui? Trebuie să-și relanseze imaginea pentru a avea un viitor, pentru a atrage noi adepți, pentru a-și împlini misiunea? În spatele tuturor acestora nu se ascunde, însă, o evidentă lipsă de credință, o subevaluare a propriului „produs”, redus la marfă de vândut cu orice preț? Dorința de eficiență, de a obține rezultate mai mari în cel mai scurt timp posibil, nu riscă să ne facă să pierdem din vedere rodnicia Evangheliei?
Evanghelia de astăzi pare să ne ofere o orientare foarte clară cu privire la mărturia creștină. Isus le cere ucenicilor să fie sare a pământului și lumină a lumii. Nu le cere să meargă grupați pentru a atrage privirile, nici să se doteze cu o uniformă identică pentru a fi recunoscuți de la distanță și pentru a oferi o imagine puternică a propriei consistențe. Sarea își îndeplinește funcția atunci când acceptă să se dizolve, să dispară pentru a se face „simțită”. Așa ar trebui să fie și creștinii: răspândiți în cele mai diverse activități, în numeroasele domenii ale societății, dar capabili să facă perceptibil „gustul” lui Isus, prin stilul lor, prin alegerile lor, prin gesturile lor.
Isus le cere ai săi să fie lumină, adică să nu ezite să traseze drumuri de libertate, chiar cu riscul de a-și răni mâinile, de a plăti un preț mare pentru a face să triumfe dreptatea, de a deschide orizonturi de speranță, ca un serviciu blând și fidel planului lui Dumnezeu. Nu pentru a fi recunoscute capacitățile lor sau meritele lor, ci pentru ca Dumnezeu să fie lăudat. Doar prin iubirea sa bărbații și femeile pot construi spații de primire, de fraternitate, de împărtășire și de bucurie.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură Isaia 58, 7-10
Textul aparține operei numite „Al Treilea Isaia”, care, deși este inclusă în cartea atribuită profetului, a fost redactată mult mai târziu, foarte probabil la sfârșitul secolului al VI-lea î.Cr. În această perioadă, o parte a poporului se întorsese deja în Iuda după exilul din Babilon. Ceea ce se evidențiază cel mai mult în versetele pe care le-am citit este invitația de a acorda atenție celor care sunt victime ale inegalității și nedreptății (cei flămânzi, cei fără adăpost, cei goi), de a ne întreba pe noi înșine ce atitudini contribuie la generarea și menținerea acestei situații (a-l oprima pe celălalt, a amenința, a vorbi de rău) și de a identifica prezența lui Dumnezeu cu procesul (și drumul) de a face posibilă o realitate nouă.
Se pare că una dintre problemele cu care a trebuit să se confrunte Al Treilea Isaia a fost întrebarea pe care și-o punea poporul despre Dumnezeu: este El cu noi? unde este? de ce nu îl descoperim? În acest context, opera identifică într-un mod ferm manifestarea lui Dumnezeu cu refacerea vieților rănite, frânte, disprețuite din cauza nedreptății; educă privirea (unde ne îndreptăm ochii? la ce privim?) și inima (în ce ne angajăm propria viață?).
A doua lectură 1Cor 2, 1-5
Prin aceste cuvinte, Paul urmărește să le arate corintenilor legitimitatea misiunii sale, precum și viziunea sa în ceea ce privește care trebuie să fie pilonii vieții urmașilor lui Isus într-o situație care, în lumina datelor din scrisori, era foarte amenințătoare și vulnerabilă. Discursul său poate părea puțin eficient. Retorica greacă (arta de a construi un discurs persuasiv, capabil să convingă și să transforme auditoriul), atât de răspândită în contextul greco-roman, nu se baza pe lipsa de înțelepciune a vorbitorului, pe slăbiciunea sau nesiguranța acestuia, ci dimpotrivă.
Înseamnă aceasta că Paul nu cunoștea retorica? Nicidecum. Ceea ce face Paul este să inverseze logica, nu pentru ca discursul său să-și piardă capacitatea de persuasiune, ci pentru a obține un tip de persuasiune care să fie în slujba Evangheliei lui Isus și a Dumnezeului lui Isus. Spus altfel: Paul folosește toate mijloacele de care dispune pentru ca cei care alcătuiesc comunitățile sale să se unească cu logica (sau ilogica) crucii. Nu o face cu puțină inteligență, ci cu multă, pentru a-i determina pe membrii grupurilor formate de el să-și schimbe modul de a înțelege realitatea și de a fi în lume. A privi viața din perspectiva Celui răstignit înseamnă a da valoare persoanelor, sarcinilor și acțiunilor care nu se bucură de recunoaștere după criteriile sociale convenționale.
Evanghelia Mt 5, 13-16
Parabola despre sare s-a păstrat la Marcu, Matei și Luca. Totuși, Matei este singurul care a unit-o cu cea despre lumina lumii (care nu se găsește în celelalte evanghelii sinoptice) și cu cea despre lampă (pe care Luca o include de asemenea în opera sa). Cel mai probabil, versetele de astăzi, așa cum apar aici, se datorează activității redacționale a lui Matei, care pare să fi dorit să unească aceste ziceri ale lui Isus, probabil independente în originea lor, și să le prezinte împreună cu Fericirile (aflate în secțiunea precedentă), într-un fel de „primă concluzie”.
Viața după Fericiri, ne spune Matei, este ceea ce face ca urmașii lui Isus să fie sare a pământului, lumină a lumii, lampă pentru cei care locuiesc în casă. Atrage atenția modul în care toate acestea sunt exprimate, deoarece ceea ce afirmă indirect cuvintele lui Isus este că discipolii săi sunt deja sare, lumină și lampă. Nu spune că „vor fi”, ci că „sunt deja”. Aici nu este vorba atât de o sarcină sau de un obiectiv de atins, cât de o mare încredere în prezența și acțiunea lui Dumnezeu în fiecare dintre ei și, de asemenea, de un mod de a spune că Dumnezeu a pus deja în fiecare capacitatea de a da gust și de a lumina.
PRIMA LECTURĂ
Fragmentul, extras dintr-unul dintre discursurile divine ale celei de-a treia părți a Cărții profetului Isaia, este răspunsul lui Dumnezeu la plângerea poporului: „De ce să postim, dacă tu nici măcar nu iei seama?” (Is 58,3). Poporul susține că îl caută pe Dumnezeu, însă postul său nu produce roadele pe care le așteaptă. Ce va răspunde Domnul?
Lucrări de reconciliere
Poporul practică postul, fiind convins că, prin acesta, poate trăi comuniunea cu Dumnezeu; însă acest lucru nu se întâmplă. Atunci se plânge și intră în dispută cu Dumnezeu, pentru că simte că ar avea dreptul la o schimbare din partea lui Dumnezeu față de el; în realitate, Dumnezeu este cel care așteaptă o schimbare din partea poporului. Dacă își va schimba atitudinea, poporul se va putea bucura de relația cu Dumnezeu („vei striga după ajutor, iar el va spune: «Iată-mă»”: v. 9a).
Cerințele lui Dumnezeu sunt formulate într-un mod care lasă loc libertății: mai întâi printr-o întrebare retorică ce dezvăluie punctul de vedere al lui Dumnezeu (v. 7), apoi printr-o propoziție condițională de care sunt legate anumite promisiuni (vv. 9b–10); nu apar imperative. Este vorba despre o alegere liberă, care poate fi făcută având în vedere promisiunile lui Dumnezeu.
Sunt acțiuni foarte concrete și „orizontale”, centrate pe eliberarea și îngrijirea aproapelui. Cine dorește să experimenteze comuniunea cu Dumnezeu și mântuirea sa nu poate face altceva decât să intre în logica comuniunii și a grijii față de celălalt; numai în această perspectivă a împărtășirii și a carității, postul va putea redeveni nu o simplă practică ascetică închisă în sine, ci un adevărat instrument de relație cu Dumnezeu.
A DOUA LECTURĂ
În Prima Scrisoare către Corinteni (cap. 1–4), Paul dezvoltă reflecția asupra stilului paradoxal al lui Dumnezeu, care mântuiește lumea nu prin fapte puternice sau prin împlinirea așteptărilor omenești considerate raționale, ci prin vulnerabilitatea iubirii răstignite.
„Cuvântul crucii” (cf. 1Cor 1,18) definește vestirea lui Paul. Mai întâi, pentru că crucea – modul paradoxal prin care Dumnezeu mântuiește lumea – constituie conținutul vestirii sale: Paul nu face raționamente subtile și nici predici exhortative elaborate, ci relatează pur și simplu un eveniment, acela al morții lui Cristos („căci n-am socotit să știu altceva între voi decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit”: 2,2). În al doilea rând, pentru că și stilul vestirii lui Paul este marcat de slăbiciunea crucii: el nu se bazează pe modalități persuasive de comunicare a mesajului (așa cum făceau retorii greci, care își construiau cu măiestrie discursurile pentru a câștiga de partea lor auditoriul), ci lasă ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimile oamenilor.
Stilul crucii
În fragmentul propus de liturgia acestei duminici, Paul își amintește tocmai sosirea sa pentru prima dată la Corint, oraș bogat și important, plin de personalități influente și înstărite. Apostolul a ajuns acolo „în slăbiciune și cu multă teamă și cutremur” (v. 3): din punct de vedere omenesc, nu putea conta – în acel context grec – pe un curriculum impresionant. Probabil era și descurajat, având în vedere eșecul suferit la Atena (etapa imediat precedentă, potrivit relatării din Fap 17–18), unde încercase să se adapteze sensibilității lumii grecești, fără a obține însă rezultate entuziasmante. Deși discursul din Areopag (Fap 17,22–31) poate fi o compoziție lucanică, el spune ceva despre efortul retoric pe care Paul l-a depus probabil în cetatea filosofilor; pentru ca apoi să înțeleagă în profunzime că, pentru a vesti crucea, nu se putea renunța la stilul crucii. „Discursurile persuasive de înțelepciune” erau atente la strategie și eficiență, dar în fapt contraziceau evenimentul pe care se întemeiază vestirea creștină. Paul a înțeles, nu fără frământare interioară, că mania controlului și anxietatea rezultatelor nu erau atitudini conforme cu misiunea apostolului creștin.
Ispita fiecărui credincios este aceea de a se sustrage slăbiciunii căii lui Dumnezeu, căutând alte drumuri (pentru a face Evanghelia mai ușor de acceptat). Se caută demonstrații de putere pentru a face vestirea eficientă sau se reduce mesajul la „înțelepciunea omenească” pentru a-l face mai inteligibil. Într-un fel sau altul, se fuge de slăbiciunea crucii. Însă numai în acceptarea acestei slăbiciuni se poate manifesta „puterea lui Dumnezeu” (v. 5).
EVANGHELIA
Imaginile sării și ale luminii definesc identitatea și misiunea ucenicilor lui Isus. Aceste imagini sunt ancorate în identitatea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu („te-am chemat să fii lumină a neamurilor”, Is 42,6) și au o relevanță pentru întreaga lume (sare și lumină „a pământului / a lumii”).
Un text care implică
Predica de pe Munte începe cu celebra pagină a Fericirilor (5,3–12), dintre care ultima („fericiți cei persecutați pentru dreptate”: v. 10) este reluată și dezvoltată în vv. 11–12 și, într-un anumit fel, este „personalizată” și aplicată direct ascultătorilor lui Isus: „fericiți sunteți voi când vă vor persecuta”.
Trecerea de la persoana a treia plural la persoana a doua produce, într-adevăr, un efect comunicativ important: fiecare cititor se simte atins direct de impactul evanghelic al acestui text („fericiți sunteți voi”: nu este vorba despre alții, ci despre voi!). Astfel, dacă Fericirile, prin caracterul lor general, funcționează ca un manifest al Împărăției cerurilor (care sunt criteriile ce valorează în Împărăție, cum se comportă cel care alege să intre în Împărăție, în ce speră ucenicul), de la v. 11 înainte fiecare cititor se simte implicat în aceste cuvinte, îndemnat să le primească drept o realitate concretă în propria viață personală.
Tema persecuției din cauza lui Isus introduce apoi în contextul comunicativ dimensiunea confruntării și a opoziției dintre valorile Împărăției și criteriile lumii; cititorul înțelege că a fi ucenic al Împărăției nu îl scutește de tensiuni, cere radicalitate și – mai ales – nu este ceva ce ține doar de sfera privată. Textul propus de liturgia de astăzi se situează în acest context comunicativ și se leagă de vv. 11–12, continuând cu folosirea persoanei a doua plural.
Voi sunteți…
De două ori (vv. 13 și 14), într-o poziție emfatică, răsună cuvintele „voi sunteți”. Ele au forța unei declarații, aproape a unei investituri: Isus afirmă o funcție specifică proprie celor care intră să facă parte din Împărăție; se folosește indicativul, deoarece este vorba despre o realitate de fapt, care decurge din a fi săraci în duh, blânzi, făcători de pace, persecutați pentru Evanghelie. Dar din această forță declarativă rezultă și un impact directiv: ucenicul Împărăției este chemat să-și asume provocarea de a fi concret lumină și sare, cu tot ceea ce aceasta implică; este implicită, așadar, și o nuanță imperativă („voi sunteți sare/lumină; așadar fiți cu adevărat!”).
… sarea …
Cele două utilizări principale ale sării sunt aceea de a da gust mâncării și de a o conserva. Alte funcții cunoscute în lumea biblică sunt cele de purificare (în legătură cu jertfele cultice: cf. Lv 2,13; Ez 43,24) și dezinfectare. În tradiția iudaică (dar și în limbajul nostru curent: „a avea sare în cap”), sarea este simbol al înțelepciunii și uneori trimite și la comuniune și prietenie (cf. Mc 9,50). Metafora „voi sunteți sarea” este, așadar, deschisă către multiple aplicații: a da gust lucrurilor, a le face pline de savoare și vrednice de a fi trăite; a da continuitate și durată, a aprofunda și a păstra; a îngriji, a alina, a vindeca, a sfinți. Alte aplicații posibile sunt a aduce înțelepciune și bun-simț, a instaura pacea și concordia. Fiecare cititor poate privilegia unele semnificații față de altele; polisemia metaforelor funcționează tocmai astfel: sensurile evocate se stratifică și se completează reciproc, iar aplicațiile se multiplică. Această libertate interpretativă este însă „controlată” de câteva elemente de care trebuie ținut seama.
… pentru pământ
În primul rând, precizarea „a pământului”, prin caracterul ei general, vorbește despre un rol al comunității („voi sunteți”, nu „tu ești”) în favoarea lumii, a umanității; este probabil că perspectiva de preferat este cea socială (ce poate oferi comunitatea societății în care este inserată). Apoi urmează o afirmație „prin absurd”: oricâte ipoteze ar fi formulat comentatorii cu privire la o eventuală pierdere a proprietăților sării, expresia „dacă sarea și-ar pierde gustul…” exprimă un caz de neconceput și hiperbolic (sarea nu-și pierde gustul!); ea servește, așadar, pentru a sublinia faptul că funcția ucenicilor față de lume este ceva fundamental, nu secundar. Dacă această funcție ar dispărea, ei nu ar mai avea niciun sens de a exista. Ucenicii nu sunt, așadar, pentru ei înșiși, ci pentru pământ! Iar cuvintele „nu mai servește la nimic decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni” impresionează cititorul, conferind și o nuanță de avertisment imperativului de a fi ceea ce sunt chemați să fie.
Elementul principal pentru interpretarea acestei metafore se găsește însă la final (v. 16), deoarece cuvintele conclusive ale lui Isus („așa să lumineze…”) se aplică nu doar metaforei luminii, ci și celei a sării. Este vorba despre „faptele voastre bune”: prin ele ucenicii vor putea fi sare a pământului. Nu este vorba, așadar, de cuvinte sau de sentimente bune, ci de o existență trăită concret, care face vizibile – chiar și în contexte de dificultate, persecuție și criză – milostivirea, dreptatea, angajarea pentru pace; sunt alegerile concrete și faptele care aduc gust, vindecare și ocrotire.
Lumina lumii…
Lumina permite să vedem și să ne orientăm: o lampă aprinsă într-o cameră întunecată ne ajută să ne situăm și să ne mișcăm. Fără lumină nu am putea recunoaște caracteristicile locurilor și nici distinge obiectele; asemenea orbilor, nu am avea cunoaștere a lumii care ne înconjoară. Lumina aduce și căldură și bucurie, așa cum se întâmplă atunci când se aprinde focul într-un șemineu sau când se zărește lumina de la capătul unui tunel. Și metafora luminii este, așadar, polisemantică. Expresia „lumina lumii” are însă o conotație specifică din punct de vedere biblic, trimițând la misiunea slujitorului din Isaia, care este „lumină a neamurilor” (cf. Is 42,6; 49,6), și la împlinirea Ierusalimului, la a cărui lumină „vor umbla popoarele” (cf. Is 60,3; 2,2–5).
… pentru a atrage popoarele
Metafora „luminii lumii” evocă, așadar, mai direct misiunea specifică a lui Israel de a fi un pol de atracție pentru a conduce toate popoarele la întâlnirea cu Dumnezeu. Este vocația poporului ales, care acum, în iudeo-creștinismul lui Matei, este propusă din nou ucenicilor lui Mesia, Israelului credincios. Lumina este înțeleasă mai ales în valoarea ei de atracție și de orientare față de întreaga lume (lampa luminează „pe toți cei care sunt în casă”).
Această a doua metaforă este completată de două imagini: cea a unei cetăți așezate pe munte (care poate fi recunoscută de departe) și cea a unei case luminate de o lampă pusă sus (și nu sub obroc, un vas mare de lemn sau de metal folosit pentru măsurarea grâului). Aceste două imagini subliniază aspectul vizibilității: lumina, prin natura ei, este vizibilă; iar pentru a-și împlini funcțiile, nu trebuie să fie ascunsă. Aplicând acest element faptelor bune ale ucenicilor, reiese că ele corespund funcției lor de a atrage și de a „conduce la Dumnezeu” atunci când sunt văzute, nu când rămân ascunse: se subliniază astfel dimensiunea socială și publică a vieții evanghelice.
Vizibilitate sau ascundere?
Întâlnind, puțin mai departe (Mt 6,1), cuvintele lui Isus: „Luați seama să nu practicați dreptatea voastră înaintea oamenilor ca să fiți admirați de ei”, cititorul ar putea rămâne derutat; acolo va fi subliniată importanța de a acționa „în ascuns”, pentru că cel care trebuie să vadă este „Tatăl care vede în ascuns”, nu oamenii, în timp ce aici sunt oamenii cei care trebuie să vadă faptele bune ale ucenicilor. De ce acest contrast? Trebuie căutată vizibilitatea sau ascunderea?
Totul depinde de motivația pentru care se acționează. Dacă s-ar căuta vizibilitatea pentru un avantaj personal (pentru a fi lăudați, mulțumiți sau răsplătiți), aceasta nu ar face decât să reflecte lumina primită asupra noastră și să o trimită înapoi la sursă; ar constitui o mișcare de implozie și de închidere în sine. Aici, în schimb, Matei explică faptul că faptele bune ale ucenicului sunt văzute de oameni, care astfel „dau slavă lui Dumnezeu, Tatăl vostru” (v. 16); este vorba, așadar, de o lumină orientată spre Acela care este izvorul oricărui bine și care este Tatăl tuturor celor ce aleg binele.
Fiii Împărăției au o misiune foarte precisă în procesul de convertire a societății: ei manifestă, prin faptele lor bune, bunătatea Tatălui care, deși este „în ceruri”, este prezent – prin realitatea Împărăției – în istorie. Într-o societate lumească în care adesea prevalează principiul do ut des, bunătatea oferită gratuit de fiii Împărăției (cei săraci în duh, cei blânzi, cei persecutați…) nu trece neobservată; aceasta are cea mai mare valoare de mărturie și introduce în lumea obosită și tristă un strop de gust, de vindecare și de bucurie de a trăi.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 1/ianuarie-februarie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: James Tissot, Fericirile – detaliu
Hits: 114
