„Greșit programați” – Meditație pentru Duminica a IV-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV-A TPA A

1 FEBRUARIE 2026

GREȘIT PROGRAMAȚI

de Jose Antonio Pagola

Cu toții experimentăm că viața este plină de probleme și conflicte care ne pot face să suferim în orice moment. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, putem spune că „fericirea interioară” este unul dintre cei mai buni indicatori pentru a ști dacă o persoană reușește în arta dificilă a vieții. S-ar putea chiar afirma că adevărata fericire nu este altceva decât viața însăși, atunci când este trăită cu succes și plenitudine.

Problema noastră constă în faptul că societatea actuală ne programează să căutăm fericirea pe căi greșite, care ne vor conduce aproape inevitabil la o viață nefericită. Una dintre instrucțiunile eronate spune astfel: „Dacă nu ai succes, nu valorezi”. Pentru a obține aprobarea celorlalți și chiar propria stimă, trebuie să triumfi.

O persoană programată astfel va fi cu greu fericită. Va avea nevoie să aibă succes în toate întreprinderile sale, mici sau mari. Când va eșua în ceva, va suferi în mod nejustificat. Agresivitatea sa față de societate și față de viața însăși va crește cu ușurință. Această persoană va fi, în mare parte, incapabilă să descopere că valorează prin ea însăși, pentru ceea ce este, chiar înainte de a avea succese sau realizări personale.

A doua greșeală este aceasta: „Dacă vrei să ai succes, trebuie să valorezi mai mult decât ceilalți”. Trebuie să fii întotdeauna mai bun decât ceilalți, să ieși în evidență, să domini.

O persoană programată astfel este sortită să sufere. Va trăi mereu invidiind pe cei care au obținut mai mult succes, pe cei care au un nivel de trai mai bun, pe cei cu o poziție mai strălucită. În inima sa va crește ușor nemulțumirea, invidia ascunsă, resentimentul. Nu va ști să se bucure de ceea ce este și de ceea ce are. Va trăi mereu uitându-se cu invidie la ceilalți. Astfel, este dificil să fii fericit.

O altă idee greșită: „Dacă nu răspunzi așteptărilor, nu poți fi fericit”. Trebuie să răspunzi așteptărilor societății, să te adaptezi la tipare. Dacă nu te încadrezi în ceea ce fac toți, te poți pierde. Persoana astfel programată se strică aproape inevitabil. Ajunge să nu se mai cunoască pe sine și să nu-și mai trăiască propria viață. Caută doar ceea ce caută toți, deși nu știe exact de ce și pentru ce.

Fericirile ne invită să ne întrebăm dacă avem o viață bine planificată sau nu și ne îndeamnă să eliminăm programările greșite. Ce s-ar întâmpla cu viața mea dacă aș reuși să trăiesc cu o inimă mai simplă, fără atâta dorință de posesiune, cu mai multă curăție interioară, mai atent la cei care suferă, cu o mare încredere în Dumnezeu care mă iubește necondiționat? Cam așa arată programul de viață pe care ni-l trasează Fericirile lui Isus.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

„LEACUL” PENTRU FERICIRE

de Claudia Maiorelli

Isus deschide gura și deschide drumuri, predă pe munte și deschide posibilități pentru fericire. Ce drumuri, ce posibilități ne poate deschide această pagină evanghelică? Eu ascult textul din această perspectivă. Dacă, de fapt, Fericirile ar fi tablele Legii Noului Testament, ele ar fi o cușcă asfixiantă, strâns legată; dacă ar fi promisiunea unui premiu viitor pentru nefericiții pământului, ele ar desena scenariul unei alienări colective, cu negarea sau îndepărtarea răului. În realitate, încă de la începutul slujirii sale, Isus a avut de-a face cu „oameni chinuiți de diferite boli și dureri, demoni, nebuni, suferinzi de paralizie”, după cum ne spune evanghelistul în versetele precedente.

Isus cu noi

Tocmai din confruntarea cu răul, în cele mai variate forme în care acesta se prezintă în viața oamenilor, se nasc aceste cuvinte. Ele sunt expresia grijii pe care Isus știe să o aplice celor care se află expuși la aspectele cele mai întunecate și tulburătoare ale existenței și, în acest sens, sunt cuvinte care au valoarea unui adevărat principiu terapeutic. Se pare că Isus, aflându-se în fața iadurilor oamenilor – boli, discordanțe afective și morale, rupturi, blocaje și închideri – caută el însuși calea de ieșire din ele împreună cu cei care își pun încrederea în el. Cu cuvântul „binecuvântat”, el injectează energiile Paștelui în rețeaua de relații pe care încrederea în el o creează și o hrănește: vine cu noi în locurile sărăciei, lacrimilor și suferințelor noastre, acolo unde suntem și ne simțim persecutați; și, în același timp, ne pune în contact cu dorința de milă, de puritate a inimii, de pace, la fel de originală ca – se poate întâmpla – îngropată. Poate că foamea și setea de dreptate, în primul rând dreptatea afectelor, care cu strigătul ei irepresibil se poate dovedi un aliat al acestei dorințe originare. Cu siguranță împreună cu cuvântul Evangheliei, care nu numai că ne cheamă înapoi, dar ne și însoțește prin și dincolo de iad, spre fericire.

Augustin

Un om care a străbătut aceste drumuri este Augustin de Hippona. El însuși ne povestește etapele și momentele decisive ale călătoriei sale. La începutul cărții Confesiunilor, el anticipează secretul itinerariului său: „Tu ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și inima noastră este neliniștită până când își găsește liniștea în tine” (Conf. I,1,1). Un adolescent și un tânăr genial, turbulent și pasional: „Am venit la Cartagina. Nu iubeam încă, dar iubeam să iubesc. Mizerabil, vulgar, tânjeam totuși în vanitatea mea debordantă să fiu elegant și rafinat” (Conf. III,1,1). Student la retorică, „am fost prima la ora de retorică și am simțit o bucurie trufașă. M-am umflat de vânt” (Conf. III,3,6); și apoi profesor: „Am predat retorica. Fascinat de pasiunea mea, am vândut pălăvrăgeală pentru a câștiga cauze” (Conf. IV,2,2). „În acei ani, la începutul activității mele didactice în orașul meu natal, îmi făcusem un prieten, pe care comuniunea gusturilor mi l-a făcut foarte drag” (Conf. IV,4,7). La moartea acestui prieten, Augustin intră într-o stare de disperare și este nevoit să înfrunte durerea, problema răului. Este o criză existențială.

La vârsta de treizeci de ani, îl găsim la Milano, unde a câștigat concursul de Învățător de retorică pentru scaunul imperial. Aici îl întâlnește pe episcopul Ambrozie: „Acest om al lui Dumnezeu m-a primit ca un tată și i-a plăcut pelerinajul meu ca unui episcop. Am început imediat să-l iubesc, la început însă cu siguranță nu ca un Învățător al adevărului, deoarece nu aveam nicio speranță de a-l găsi în Biserica voastră, ci ca o persoană care mi-a arătat bunătate” (Conf. V,13,23). Și totuși, Augustin este sedus de goana după succes: „Am căutat cu ardoare onoruri, câștiguri, nunți (Conf. VI,6,9). „Deși iubeam fericirea, mă temeam să o caut acolo unde se găsește cu adevărat și o căutam fugind de ea” (Conf. VI,11,20). Apoi întâlnirea cu unii martori și confruntarea cu propria nefericire și inconsecvență:

„Și tu, Doamne, m-ai luat din spatele meu, unde mă refugiasem pentru a nu mă privi, și m-ai pus în fața mea. O viziune îngrozitoare” (Conf. VIII,7,16). În acest moment, Augustin se deschide harului: ascultă vocea lui Dumnezeu, citește Cuvântul său, ia atitudine, își schimbă viața. „Departe, Doamne, departe de inima robului tău care se mărturisește ție, departe de gândul că orice bucurie mă poate face fericit. Fericirea este să te bucuri de Tine, de Tine, să te bucuri pentru Tine; în afară de aceasta nu există altceva. Totuși, de la un anumit chip al bucuriei voința nu se îndepărtează” (Conf. X,22,32).

Fericirea

La sfârșitul acestei scurte călătorii, dacă îl întrebăm pe Augustin: de unde și cum vine fericirea? auzim răspunsul:

Unul devine fericit de unde și prin ce devine bun. Căci dacă sărăcia ne-ar chinui, dacă jalea ne-ar întrista, dacă o boală fizică ne-ar neliniști, dacă exilul ne-ar întrista, dacă vreo altă nenorocire ne-ar chinui, dar lângă noi ar fi oameni buni, care ar ști nu numai să se bucure cu cei care se bucură, ci și să plângă cu cei care plâng, care ar ști să rostească cuvinte de ușurare și să converseze amiabil, atunci în mare măsură amărăciunea noastră ar fi alinată, durerile noastre ușurate, adversitățile noastre depășite. Dar Cel care, prin Duhul Său, i-a făcut buni, este Cel care lucrează acest lucru în ei și prin ei. Dacă, pe de altă parte, bogățiile abundă, dacă nu ni se întâmplă nicio pierdere de copii sau de soț, dacă suntem sănătoși la trup, dacă locuim în țara ferită de nenorociri, dar cu noi trăiesc indivizi răi, printre care nu putem avea încredere în nimeni și de la care trebuie să ne temem și să suportăm înșelăciunea, frauda, mânia, discordia și trădarea, nu ar deveni toate aceste lucruri amare și insuportabile și nu am simți nicio bucurie sau dulceață în ele? Așadar, dintre diferitele situații umane, niciuna nu ne este în sine prietenă fără un prieten (Scrisoarea către Proba, 130.2,4).

FERICIȚI!

de Roberto Laurita

Evanghelia de astăzi ne obligă să constatăm contrastul strident care există între cuvântul lui Isus – Fericirile – și modul obișnuit de a gândi al oamenilor.

Oamenii spun: «Fericiți sunt bogații, pentru că își pot permite orice și, când se îmbolnăvesc, apelează la cei mai competenți specialiști și la cele mai sofisticate tratamente…».

Oamenii afirmă: «Fericiți sunt cei care se bucură de viață, pentru că totul pare să le meargă bine: sănătatea, succesul, relațiile…».

Oamenii cred: «Dacă vrei să reușești, nu trebuie să fii prea bun: cine a greșit trebuie să plătească și nu i se cuvin indulgențe. Dacă nu vrei să fii înșelat, trebuie să înveți să gândești rău…».

Oamenii gândesc: «Cei care se apucă să-i apere pe cei slabi, pe exploatați, pe asupriți, dacă ajung să fie loviți, eliminați, scoși din joc, până la urmă și-au căutat-o. Iar în ce privește credința, nu trebuie să faci pe martirul; e mai bine să te adaptezi legii celui mai puternic…».

Fericirile – din păcate – arată clar că Isus nu gândește ca „oamenii”. El subliniază un aspect care nu poate fi ignorat: Dumnezeu, Tatăl, gândește ca el și, mai ales, ia partea tuturor acelora care, la prima vedere, mai degrabă decât „fericiți” par „ghinioniști”.

Pentru că Dumnezeu nu este neutru: Dumnezeu ia poziție și nu are nicio îndoială în această privință. A demonstrat-o atunci când a luat în mâinile sale soarta lui Israel, sclav în Egipt, eliberându-l de abuzurile faraonului și deschizându-i drumul spre libertate.

Aceasta este, în fond, rațiunea Fericirilor. Cei care astăzi par nefericiți, niște sărmani iluzați, sunt în realitate adevărații învingători. Ei și-au investit existența, resursele, în cuvântul lui Isus și sunt siguri că nu s-au înșelat. Ceilalți își vor da seama, din păcate, că s-au înșelat întru totul.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură    Sofonia 2,3; 3,12-13

Sofonia înseamnă „Dumnezeu protejează”  sau „Dumnezeu păzește”. Profetul a predicat foarte  probabil în Ierusalim, în jurul anului 640 î.Cr., în prima perioadă a domniei lui Iosia. Vremurile lui Sofonia  nu au fost ușoare. După domnia lui  Ezechia, succesorul său Malahia a eliminat reformele sociale și religioase pe care, fidel iahvismului, le-a realizat primul, iar în popor s-au instaurat cultul zeilor păgâni, diferite tipuri de violență și nedreptăți sociale: cei bogați și puternici, printre care se aflau și persoane legate de Templul din Ierusalim și alte autorități religioase, îi oprima pe cei săraci și slabi. Reformele pe care le va conduce Iosia pe parcursul domniei sale încă nu au început să fie puse în aplicare. În opera lui Sofonia apar ideile „mâniei Domnului” și „timpului pedepsei sale”, care urmăresc să arate că Dumnezeu nu este indiferent față de această situație și vor să fie un impuls pentru toți cei care se numesc iahviști și trăiesc exact contrariul. A crede în Dumnezeul lui Israel este inseparabil, spune Sofonia, de o anumită etică: a trăi după criteriile dictate de dreptate, bunătate și adevăr.

 A doua lectură   1Cor 1, 26-31

Una dintre caracteristicile remarcabile ale grupurilor care i-au format pe primii urmași ai lui Isus (ceea ce Paul numește «adunare»/ekklesía) a fost diversitatea provenienței lor sociale și tipul de relație pe care, în aceste circumstanțe, o stabileau între ei. În contextul greco-roman exista, în general, o separare clară între membrii diferitelor statute sociale: fiecare se afla la «locul său» și, deși legăturile dintre ei prezentau trăsături de reciprocitate (se dădea și se primea reciproc), acestea urmau modelul dominație–subordonare.

Între urmașii lui Isus, însă, se încerca (deși, după cum reiese din unele texte ale Noului Testament, acesta a fost un subiect care a generat dificultăți) să existe între ei relații de egalitate, de frați; adică relații de un caracter similar celor existente între copiii aceluiași tată și ai aceleiași mame, și nu precum cele dintre părinți și copii. Motivul pentru aceasta a fost Dumnezeul în care Isus a crezut și care i-a modelat propriul mod de a trăi și, de asemenea, de a muri. Este un Dumnezeu care schimbă modul de a privi realitatea și persoanele. Cei «disprețuiți social» (săracii, cei respingători, infirmii, copiii) sunt aceia asupra cărora, în mod surprinzător și nemaiauzit, Dumnezeu își îndreaptă atenția și cărora le acordă gloria Sa, un echivalent al valorii sociale a onoarei.

Evanghelia    Mt 5, 1-12a

Fericirile lui Isus sunt un alt exemplu în care se poate observa ceea ce am spus mai sus cu privire la relațiile dintre urmașii lui Isus și noutatea în ceea ce privește modul de a-L înțelege pe Dumnezeu și ceea ce El vrea, dorește, visează (deși aceste verbe sunt proprii experienței noastre umane și nu Îl epuizează pe Dumnezeu, ele sunt singura formă pe care o avem pentru a vorbi despre El). Analiza fericirilor arată că Matei a redat în evanghelia sa nu atât pe cele rostite de Isus (reflectate cu mai multă fidelitate de Luca), cât propria sa interpretare a acestora. Acest lucru nu diminuează valoarea textului lui Matei, dimpotrivă, deoarece dezvăluie dorința sa de a adapta în mod semnificativ un mesaj primit la nevoile propriului său public și la propria sa viziune despre Isus. Matei așază fericirile în Predica de pe Munte, o secțiune al cărei subiect principal este Împărăția Cerurilor: cum este această Împărăție, care sunt caracteristicile ei principale, ce ne spune ea despre Dumnezeu. Și din nou se conturează aici un Dumnezeu surprinzător, care răstoarnă schemele convenționale: preferă pacea dominației și opresiunii, umilința capabilă să-l înalțe pe celălalt recunoașterii sociale care îi anulează pe ceilalți, vulnerabilitatea lacrimilor apatiei care nu se lasă atinsă de realitate.

PRIMA LECTURĂ

Cuvintele profetului Sofonia sunt în același timp o invitație și o promisiune, din care cei puternici și cei bogați par iremediabil excluși. Într-un context de degradare morală generalizată, doar cei săraci pot căuta cu adevărat binele; ei vor constitui nucleul lui Israel mântuit și reînnoit de Dumnezeu.

Oracolele profetului Sofonia, activ la Ierusalim la sfârșitul secolului al VII-lea î.Cr., presupun o situație în care societatea este strâns cuprinsă de logici ale răului și ale idolatriei. Profetul amenință cu nenorocirea, deoarece degradarea morală a pătruns deja profund în stilul de viață al poporului. Unii cred că pot scăpa de pieire, bazându-se pe un viitor asigurat prin bunurile acumulate; însă aceasta este o iluzie.

Mântuiți de cei din urmă

Dacă Ierusalimul va supraviețui, aceasta se va datora numai «săracilor (‘anawim) ai pământului» (2,3). Ei, deja victime ale bogaților și ale celor puternici, nu se bizuie pe ei înșiși și au, prin urmare, deschiderea inimii necesară pentru a se încrede în Domnul și a-i da ascultare. Ei, care știu ce înseamnă să înduri nedreptatea, au predispoziția de a căuta dreptatea și umilința. În oracolele lui Sofonia, sărăcia nu este doar o atitudine spirituală: este, de asemenea și mai ales, o condiție socială. Cel care este în mod obiectiv lipsit de resurse materiale dezvoltă căutarea Domnului și căutarea binelui.

Chiar și despuierea poate fi o binecuvântare, dacă aceasta este calea necesară pentru reînnoirea vieții. În acest sens, profetul, care întrezărește distrugerea la orizont, vede un viitor posibil pentru poporul lui Dumnezeu; noul început se va realiza însă printr-un «rest umil și sărac» (3,12).

Atunci nu cei puternici și bogați vor mai contura criteriile și valorile societății, ci acest rest mântuit de Dumnezeu va fi germenele lumii noi, în care bogățiile vor fi administrate cu dreptate, iar relațiile vor fi marcate de adevăr.

A DOUA LECTURĂ

Paul consideră modul în care Dumnezeu a ales să se manifeste în lume: crucea lui Isus Cristos nu măgulește așteptările umane de putere și de înțelepciune. Dimpotrivă, ea apare ca o înfrângere. Și totuși, acesta este modul lui Dumnezeu de a realiza mântuirea în istorie; acest mod paradoxal de a acționa se manifestă în diferite aspecte ale vieții, inclusiv în alcătuirea comunității creștine.

Un paradox pentru a trăi

Paradoxul crucii se reflectă în vocația creștină. Acest lucru este clar – scrie Paul creștinilor din Corint – dacă se privește la alcătuirea propriei comunități creștine (v. 26). Cine a primit vestirea evanghelică a apostolilor? Dumnezeu a fost liber să-i aleagă (de trei ori expresia «Dumnezeu a ales» subliniază tocmai libertatea sa) pe cei pe care lumea nu îi alege: pe cei în ale căror vene nu curge sânge albastru, pe cei cu puține posibilități și chiar pe cei care nu strălucesc prin elocvență și siguranță (vv. 27–28; în cultura greacă arta retoricii era considerată înțelepciunea prin excelență, deoarece prin ea se putea fi persuasiv în privința propriilor viziuni filosofice și politice).

În fața înțelepciunii paradoxale a lui Dumnezeu (înțelepciunea crucii), orice orgoliu omenesc se risipește (v. 29). Adevărata înțelepciune este, de fapt, aceea a celui care primește cu umilință revelarea lui Dumnezeu într-un mod neașteptat și își asumă toate consecințele existențiale ale acesteia asupra propriei vieți. Prin harul lui Dumnezeu, creștinul este «în Cristos Isus», adică unit intim cu el, iar Cristos devine posibilitatea sa de a fi cu adevărat înțelept («Cristos a devenit pentru noi înțelepciune»). Tocmai paradoxul crucii va călăuzi în mod înțelept felul de a înțelege al creștinului (v. 30).

EVANGHELIA

Predica de pe Munte, primul dintre cele cinci mari discursuri ale lui Isus din Evanghelia după Matei, are o funcție programatică. Ea se referă la atitudinea cerută credincioșilor în fața timpului nou al mântuirii, început odată cu Cristos. Fericirile constituie celebrul început al acestei învățături fundamentale.”

Contextul

Potrivit sumarului din Mt 4,23–25 (pe care liturgia l-a propus duminica trecută), acțiunile „obișnuite” ale lui Isus în anii slujirii sale în Galileea sunt învățătura, vestirea Împărăției și vindecările. Același sumar va fi reluat în 9,35, încadrând astfel secțiunea 5,1–9,34; dintre cele cinci capitole ale acestei secțiuni, trei sunt ocupate de Predica de pe Munte (cap. 5–7: Isus învață și vestește Împărăția), iar două de relatarea a zece minuni (cap. 8–9: Isus vindecă). Aceste cinci capitole au, așadar, funcția de a da consistență sumarurilor, arătându-l direct pe Isus împlinind acțiunile rezumate în ele. Aceasta înseamnă că Predica de pe Munte (cap. 5–7) este, într-un anumit sens, chintesența învățăturii lui Isus și în ea se desfășoară proclamarea Împărăției. De acest fapt trebuie ținut cont în interpretarea acestui lung discurs.

Isus, învățătorul

Discursul este o compoziție a evanghelistului Matei, care a adunat și a organizat într-un mod ordonat și coerent materialul primit din tradiție. Nu trebuie, așadar, să ne gândim la acest discurs ca la o „înregistrare” a ceea ce Isus a spus efectiv într-o zi pe acel munte; mai degrabă este o minunată sinteză a învățăturilor cele mai tipice și recurente ale lui Isus, acelea care au fost cel mai mult amintite, împărtășite și dezvoltate de cei care au avut norocul să le asculte direct.

Matei pregătește o ambianță solemnă pentru discurs (5,1–2). Muntele nu este numit, ci este determinat prin articol („muntele”); astfel, mai mult decât aspectul geografic, evanghelistul trimite la dimensiunea simbolică a acestui loc. Muntele este locul în care Dumnezeu se revelează (cf. muntele alianței), iar aici Dumnezeu se revelează în învățătura acestui Învățător autoritar. Isus, într-adevăr, asemenea unui rabin, se așază în mijlocul discipolilor săi (mathētái); pe fundal sunt prezente și mulțimile, văzute aici ca discipoli potențiali: bărbați și femei care, ascultându-l pe Isus, pot începe și ei drumul urmării. Aceasta este prezentarea lui Isus tipică Evangheliei după Matei: el vorbește îndelung, toți ascultă cu atenție, iar discipolii înțeleg învățăturile sale (cf. 13,51). Isus este un Învățător autoritar; la el se poate apela pentru a primi înțelepciunea care ne permite să ducem o viață ce merită trăită.

În centru: bucuria

Protagonista primei pagini a Predicii de pe Munte este bucuria. Formula „fericiți cei care…” este foarte frecventă în Vechiul Testament și nu corespunde unei simple experiențe emoționale. Ea se apropie mai degrabă de conceptul de binecuvântare („binecuvântați cei care…”), adică de conștiința că facem parte dintr-o istorie a mântuirii care își găsește garanția reușitei în promisiunea lui Dumnezeu; iar acest lucru rămâne adevărat și în vremuri de dificultate. Deoarece Dumnezeu a promis să fie „Dumnezeul nostru și noi poporul său”, existența omului biblic este în mâinile lui; el nu-și uită creatura. Din această binecuvântare izvorăște bucuria vieții (cf. Is 12,1–6; 35,1–10).

Nu este, așadar, vorba despre o bucurie voluntaristă sau dezîncarnată (așa cum propuneau unii filosofi eleniști: „nu te lăsa atins de griji, plăceri și dureri ale lumii și vei fi fericit”); dimpotrivă. Bucuria biblică îmbrățișează fiecare dimensiune a vieții umane (iar Fericirile evanghelice o arată bine): prezentul și viitorul, trupul și sufletul, timpurile vesele și momentele dificile.

Binecuvântarea lui Dumnezeu atinge întreaga existență, dăruind uneori eliberare, vindecare și plinătate, alteori însoțire în încercare, sprijin în dificultate și speranță în fața morții. Adesea, în Vechiul Testament, fericirea este legată și de legea lui Dumnezeu și de păzirea ei (cf. Dt 28,1–8; Ps 1). Dumnezeu dă legea sa cu scopul fericirii persoanei; cuvintele și indicațiile lui Dumnezeu nu sunt lanțuri sau constrângeri, ci „instrucțiuni” pentru o viață bucuroasă și binecuvântată.

Fericirile: invitație…

Comentatorii antici și moderni au oferit, în general, două interpretări fundamentale ale acestui text: una de tip etic și cealaltă de natură escatologică. În prima predomină dimensiunea invitației, în a doua cea a promisiunii. După cum s-a spus deja, și în Vechiul Testament bucuria este legată de legea lui Dumnezeu. Mulți creștini, de-a lungul secolelor, au subliniat această legătură și în Fericiri: într-un anumit sens, putem spune că Fericirile sunt legea noii alianțe, indicațiile pentru a trăi cu adevărat ca discipoli. O supunere încrezătoare și umilă față de Dumnezeu (aceasta înseamnă a fi „săraci în duh”: v. 3), o atitudine de senină primire a realității și a celuilalt („cei blânzi”: v. 5), milostivirea (v. 7), integritatea unei vieți în care acțiunilor bune le corespund intenții curate („cei curați cu inima”: v. 8), angajarea activă în construirea păcii (v. 9): aceste invitații sunt văzute ca drumuri spre fericire. Nu atât pentru că cine trăiește astfel ar merita o răsplată, ci pentru că o viață cu aceste trăsături este plină de gust și bună.

…sau promisiune?

Cu excepția primei și ultimei (vv. 3 și 10), toate promisiunile legate de diferitele Fericiri sunt formulate la viitor; adesea se folosește pasivul (lăsând să se înțeleagă că dăruitorul acestor recompense va fi Dumnezeu însuși); în unele cazuri apare și tema răsturnării situației (cel care plânge va fi mângâiat… și așa mai departe). Aceste elemente introduc în text o puternică nuanță escatologică: pe de o parte, împlinirea deplină a Împărăției (care se va realiza doar la sfârșit) orientează alegerile creștinului; pe de altă parte, și dificultățile pot fi relativizate dacă nu uităm că finalitatea vieții noastre este relația deplină și durabilă cu Dumnezeu. Această speranță este atât de solidă încât este capabilă să susțină bucuria în prezent. Această interpretare escatologică este susținută și de comentariul final (vv. 11–12), o fericire suplimentară care personalizează și dezvoltă ultima fericire (cea din v. 10); aici, într-adevăr, se spune că răsplata este „în ceruri”, adică în sfera transcendentă a lui Dumnezeu.

Împărăția s-a apropiat

Ar fi o eroare să vedem cele două interpretări anterioare ca fiind în competiție; ambele trebuie păstrate. Fericirile sunt un apel la responsabilitatea credincioșilor: dacă ei trăiesc astfel, frumusețea Împărăției cerurilor (care, în Isus, s-a apropiat) începe să se împlinească în relațiile dintre oameni. Această împlinire va fi, desigur, mereu imperfectă, deoarece depinde de voința umană; de aceea este important să păstrăm înainte perspectiva Împărăției cerurilor în plinătatea ei.

Acesta este orizontul care susține speranța și caritatea, chiar și în vremuri dificile. Dumnezeu se angajează să răstoarne soarta celor apăsați, iar promisiunea sa va fi, la final, împlinită.

Trebuie însă adăugată o a treia lectură, sugerată de faptul că la început și la sfârșit se repetă o promisiune care nu privește viitorul, ci are caracterul unei declarații pentru prezent: „a lor este Împărăția cerurilor” (vv. 3 și 10). Deoarece această declarație încadr ează seria Fericirilor, putem spune că ea rămâne valabilă transversal pentru toate. Chiar și cei care trăiesc în situații de lipsă (săracii, cei îndurerați, marginalizații, persecutații) nu trebuie să aștepte sfârșitul timpurilor pentru a se bucura; și pentru ei bucuria este o dimensiune legată de prezent, nu doar de viitor. Împărăția inaugurată de Isus Mesia aduce în lume o perspectivă alternativă față de categoriile curente. Dacă în mod obișnuit Oamenii leagă bucuria de situații de plinătate și de satisfacție; în Împărăție lucrurile nu stau astfel. Dacă, în mod obișnuit, este fericit cel care are putere, bani și posibilități, în Împărăție lucrurile nu stau așa. Categoriile curente sunt răsturnate chiar de pe acum, pentru că, în urmarea lui Isus, se creează deja o societate alternativă în care domnește perspectiva lui Dumnezeu, și nu rivalitatea dintre oameni. Împărăția stabilește deja o altă situație, în care dreptatea ocupă primul loc.

Cea mai mare bucurie este a celui care contemplă cu recunoștință faptul că criteriile lui Dumnezeu sunt altele decât categoriile umane; este bucuria celui care primește proclamarea Împărăției ca „veste bună” și dar al lui Dumnezeu; este bucuria celui care face totul pentru ca aceste criterii să-și găsească efectiv locul în relațiile umane, știind cu umilință însă că ele vor triumfa pe deplin doar „în ceruri”.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 1/ianuarie-februarie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 86