„Un început deconcertant” – Meditație pentru Botezul Domnului
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
BOTEZUL DOMNULUI
11 IANUARIE 2026
UN ÎNCEPUT DECONCERTANT
de Roberto Laurita
Da, Evanghelia de astăzi este surprinzătoare în multe feluri. În ceea ce privește cadrul: ne duce de la scena familiară a nașterii la unul dintre cele mai joase locuri de pe pământ, depresiunea Mării Moarte, la patru sute de metri sub nivelul mării.
În ceea ce privește personajele: Maria și Iosif, îngerii, păstorii și magii au dispărut. Ne rămâne doar Isus, acum adult, și figura destul de aspră a ultimului dintre profeții Vechiului Testament.
În ceea ce privește „compania” în care se află Isus: dacă sunt acolo, este pentru că recunosc că au comis păcate și sunt hotărâți să-și schimbe viața. Dar atunci de ce Isus se amestecă cu acești oameni, de ce și el, fără păcat, merge să primească botezul lui Ioan? Întrebarea se pune de la sine. Dar tocmai de aceea ne aflăm într-o scenă a întrupării.
Sărbătoarea Crăciunului ne-a prezentat pe Fiul lui Dumnezeu care s-a născut în sărăcie, fără privilegii sau tratament favorabil. Cei care îl recunosc sunt personaje neplăcute, precum păstorii, primii care au vestit minunile acelei nopți.
Sărbătoarea Epifaniei ne-a reamintit că El a venit pentru toți. Indiferent de unde vin, toți îl pot întâlni, atâta timp cât întreprind călătoria credinței. Acum, cu sărbătoarea Botezului Domnului, există o legătură providențială între întrupare și misiune, iar noi, care cunoaștem povestea lui Isus, putem întrezări acele alegeri care vor fi decisive. Dacă El se amestecă cu păcătoșii, este pentru că, de-a lungul vieții Sale, nu-i va ține la distanță.
Cei care se așteaptă la judecăți peremptorii de condamnare din partea Lui vor fi dezamăgiți. El nu a venit pentru asta, ci mai degrabă pentru a proclama milostivirea lui Dumnezeu oferită tuturor. Întâlnirea de la Iordan ne permite, în orice caz, să ne aprofundăm înțelegerea identității sale. Astăzi, vocea din cer îl proclamă: Fiul, singurul, cel care este unit cu Tatăl printr-o relație unică, pentru că el există din eternitate. El l-a iubit așa cum patriarhul Abraham l-a iubit pe Isaac.
În acest caz, însă, Isus nu este scutit de sacrificiu: Tatăl l-a dat complet lumii, punându-l în mâinile oamenilor, pentru ca ei să vadă cât de mare era bunătatea lui față de ei. Slujitorul despre care vorbea al doilea Isaia: imun la acte violente, la judecăți condamnabile, și în schimb blând în fiecare relație personală, milostiv față de păcătoși, înțelegător față de toți cei care își recunosc slăbiciunea și necredința.
Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, Isus va împlini misiunea care i-a fost încredințată. Înviindu-l din morți, Tatăl îl va face temelia unei lumi noi.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură Is 42,1-4.6-7
Pentru proclamare, este suficient să se țină seama de regulile de bază sugerate de formatarea lecționarului. Fiind un text poetic, acesta este structurat în versuri, după fiecare dintre care este bine să se facă o pauză în lectură pentru a da ritm recitării. Între strofe, este potrivită o pauză mai lungă pentru a permite ascultătorilor să asimileze ceea ce au auzit.
A doua lectură Fap 10,34-38
Motivul pentru care s-a ales această lectură pentru sărbătoarea de astăzi este declarațiile cu care autorul îl prezintă pe Isus din Nazaret, anticipând aproape pasajul din Evanghelie: narațiunea teofaniei la Iordan după botez și declarația anterioară „Acesta este Domnul tuturor”. Proclamarea ajută ascultătorii să-și concentreze atenția asupra acestor pasaje.
Evanghelia Mt 3,13-17
Deși este o singură narațiune, fiecare dintre cele trei părți conține un motiv specific de atenție: alegerea lui Isus din Nazaret de a merge și a fi botezat; dialogul dintre Cristos și Ioan Botezătorul; manifestarea Tatălui și a Duhului după scufundarea în Iordan. Proclamația ajută la evidențierea celor trei momente, evitând o lectură grăbită și fără continuitate.
PRIMA LECTURĂ
Prezentarea slujitorului conținută în aceste versete poate fi ușor legată de pasajul despre botezul lui Isus din cel puțin două motive: coborârea Duhului asupra lui și cuvintele rostite de voce.
Identitatea și acțiunea slujitorului
În textul lui Isaia, figura slujitorului evocată se referă la un personaj puternic, cel mai probabil investit cu autoritate regală: limbajul alegerii, al legii aduse națiunilor și al învățării insulelor confirmă importanța acestei figuri. Alături de aceste elemente, însă, există și trăsături de blândețe, indicate inițial printr-o serie de negații (vv. 2-3) și apoi printr-o secvență de acțiuni benefice (v. 7).
Setul de acțiuni descrise în aceste versete este compus din două grupuri. Primul include acțiunile lui Dumnezeu, exprimate în mare parte la timpul trecut, ca și cum ar fi avut deja loc. Al doilea, pe de altă parte, ia în considerare acțiunile slujitorului, indicate la timpul viitor, ca și cum ar oferi o viziune sumară a ceea ce va realiza.
Acțiunile lui Dumnezeu sunt toate menite să contureze identitatea slujitorului, descriind investitura de putere de care se bucură din partea lui Dumnezeu (vv. 1.6): sprijin, satisfacție, darul duhului, protecție, întemeiere.
Acțiunile slujitorului, pe de altă parte, sunt îndreptate spre viitor și prefigurează o lucrare eliberatoare și vindecătoare, care va fi o expresie a grijii lui Dumnezeu. În acest fel, prezentându-și slujitorul, Dumnezeu pregătește poporul cu o promisiune de îngrijire benefică, așa cum se afirmă în versetul următor 9: „Voi anunța lucruri noi; înainte ca ele să se întâmple, vi le voi face cunoscute.” Conform logicii textului, poporul aude aceste cuvinte în timp ce se află încă sub hegemonia babiloniană, fiind astfel lipsit de libertate. Li se încredințează o promisiune pe care nu o pot încă vedea sau experimenta: în ce scop? Intenția care transpare adesea în aceste capitole din cartea Isaia este aceea de a permite recunoașterea: promisiunea pregătește poporul, care este astfel atent la evenimentele prin care trece, deoarece știe că ceea ce a fost deja anunțat se va împlini în el.
A DOUA LECTURĂ
Contextul: prima convertire
Cuvintele lui Petru propuse în această lectură aparțin unui discurs mult mai amplu al apostolului, în cadrul episodului convertirii păgânului Corneliu și a familiei sale, care ocupă întregul capitol al zecelea al cărții Faptele Apostolilor. Semnificația strategică a acestei scene în raport cu economia operei se datorează în primul rând faptului că este prima convertire la creștinism a unor păgâni; atât de mult încât acesta este cel mai lung episod din cartea Faptele Apostolilor (10,1-11,18).
Povestea este orice altceva, dar nu privată, în sensul că, pe de o parte, întreaga familie a lui Corneliu
este implicată în convertire și, pe de altă parte, Petru va fi chemat să dea socoteală pentru că a intrat în casă și
a mâncat cu oameni necircumciși (11:1-18). Când Petru ajunge la casa lui Corneliu, îl întreabă mai întâi motivul chemării sale (10:29), la care centurionul răspunde povestindu-i viziunea pe care a avut-o, în care i s-a poruncit să trimită după apostol (10:30-33). Versetele care ne interesează constituie începutul lungului răspuns pe care Petru îl adresează lui Corneliu și celorlalți, care este de fapt un rezumat al proclamării misionare apostolice.
Cheia mesajului este enunțată chiar la început: mântuirea este pentru toți, fără deosebire (vv. 34-36). Urmează transmiterea esenței credinței, din care vv. 37-38 constituie prima parte, referitoare la botezul lui Isus.
Autoritatea lui Isus
Două aspecte fundamentale ale acestui episod sunt evocate aici: consacrarea „în Duhul Sfânt și putere” și acțiunea benefică și vindecătoare față de cei afectați de rău. În comparație cu relatarea evanghelică, rezumatul lui Petru atestă probabil o tradiție diferită, care vorbește despre ungerea cu Duhului și puterii, mai degrabă decât de coborârea Duhului și plăcerii. Diferența, însă, nu contrazice substanța, ci mai degrabă o consolidează: atât în rezumatul lui Petru, cât și în relatarea evanghelică, ceea ce se manifestă la botezul lui Isus este autoritatea și puterea sa, benefică și eliberatoare, venind direct de la Dumnezeu.
EVANGHELIA
Contextul
În secțiunea care precede acest pasaj, evanghelistul a prezentat o imagine de ansamblu asupra figurii lui Ioan Botezătorul (vv. 1-12). Accentul pus pe acest personaj subliniază importanța sa, deși el insistă în mod special asupra venirii cuiva „mai puternic”, capabil să se pronunțe definitiv asupra istoriei.
Discursul din versetele 7-12 subliniază iminența acestei veniri, care face urgentă convertirea. Imediat după aceea, în versetul 13, Isus intră în scena narațiunii. Episodul propus de liturghie cu ocazia sărbătorii este
împărțit în două părți: prima constă în dialogul dintre Isus și Botezătorul despre necesitatea botezului (vv. 13-
15); a doua se referă la manifestarea teofanică care urmează botezului (vv. 16-17).
Paradoxul
În prima parte, contrastează imediat prezentarea puternică pe care Ioan Botezătorul a făcut-o în versetele anterioare și stilul adoptat de Isus: cel care ar trebui să fie figura principală, protagonistul așteptat, pornește chiar într-o călătorie din regiunea nordică spre Iordan pentru a cere botezul celui care tocmai s-a declarat inferior. Este de aceea de înțeles că Ioan reacționează în versetul 14, unde explică paradoxul, încercând chiar să se opună cererii lui Isus.
Comparând acest pasaj cu paralelul său din Marcu, sunt evidente sensibilitățile diferite ale celor doi evangheliști: Marcu, mai concis în narațiunea sa, insistă asupra regularitatea lui Isus, trecând cu vederea faptul că el a stat la coadă cu ceilalți pentru a primi botezul; Matei, pe de altă parte, insistă asupra acestui aspect, care este cel puțin aparent ilogic: de ce Isus caută și cere botezul de la Ioan?
Răspunsul lui Isus: împlinirea
Răspunsul lui Isus este programatic: nu este o coincidență că acestea sunt primele sale cuvinte în evanghelie. El cere să i se permită să facă acest lucru, cerând astfel docilitate față de acțiunea sa, care pentru moment constă în a cere și a primi botezul lui Ioan.
Explicația pe care o dă pentru această cerere este Explicația pe care o dă pentru această cerere este că intenționează să împlinească toată dreptatea (v. 15). O expresie concisă și semnificativă, care evidențiază în special două elemente: împlinirea și dreptatea.
În context, referirea la împlinire ar putea indica pur și simplu executarea unei sarcini sau a unui ordin. Cu toate acestea, utilizarea verbului grecesc plēróō în Matei ne face să credem că sensul este mult mai profund decât simpla executare a ceva: de fapt, alte verbe sunt utilizate când se face referire la acțiunile ucenicilor („împlinirea voinței” sau „respectarea poruncilor”), în timp ce plēróō este rezervat pentru Isus. O înțelegere mai cuprinzătoare a ceea ce poate însemna împlinirea poate fi găsită în expresia: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții; nu am venit să le desființez, ci să le împlinesc” (5:17).
Împlinirea nu implică înlocuirea: Isus nu înlocuiește Legea și Profeții, nici nu îi înlocuiește cu altceva; prin urmare, valoarea lor rămâne neschimbată. Împlinirea nu implică nici măcar o adăugire: Isus nu adaugă nimic Legii și Profeților. Împlinirea, pe de altă parte, trebuie înțeleasă în termeni de plenitudine: Isus exprimă și realizează în sensul cel mai profund și autentic tot ceea ce este deja conținut în Lege și Profeți. Nu este o coincidență faptul că fraza rostită în capitolul al cincilea se găsește în așa-numita Predică de pe Munte, în centrul căreia se află Rugăciunea Domnului: împlinirea este în cele din urmă înrădăcinată în atitudinea a lui Isus, care înțelege profund și trăiește voința Tatălui conținută în Lege și în Profeți.
Dreptatea
Al doilea element al răspunsului lui Isus către Ioan Botezătorul este dreptatea. Acesta este, de asemenea, un termen strategic pentru Prima Evanghelie și, pe scurt, se referă la voința lui Dumnezeu ca atare. Urgența pe care Isus o pune în fața obiecției lui Ioan este aceea de a lua voința lui Dumnezeu ca singurul criteriu pentru a alege cum să acționeze. Orice altă logică, oricât de rezonabilă ar fi, nu este suficientă.
Acest lucru ar explica și expresia adverbială „deocamdată”: împlinirea voinței lui Dumnezeu în Isus nu este instantanee, ci implică un proces, care implică treptat și cererea și primirea botezului lui Ioan. Acest lucru susține interpretarea împlinirii nu doar ca simplă executare a dictatului altcuiva: a împlini toată dreptatea înseamnă în primul rând să iei adânc în inimă voia lui Dumnezeu, ceea ce necesită răbdarea unei călătorii de maturizare. Isus știe acest lucru și, prin urmare, nu grăbește lucrurile, ci cere omului să rămână în cadrul pașilor necesari pentru a ajunge la împlinire.
Fiul lui Dumnezeu Alături de temele împlinirii și dreptății, există o a treia temă, la fel de dragă lui Matei: identitatea filială a lui Isus. De-a lungul narațiunii evanghelice, împlinirea întregii dreptăți este strâns legată de faptul de a fi Fiul lui Isus: una se produce datorită celeilalte. Legătura rămâne centrală chiar și pe cruce, când preoții, scribii și bătrânii îi cer sarcastic lui Isus să se salveze pe sine, întrucât el pretindea că este
Fiul lui Dumnezeu (27, 41-44). Aceasta este a doua includere majoră în narațiunea lui Matei, împreună cu cea a titlului cristologic „Dumnezeu cu noi” (1, 23; 28:20): prin urmare, este de o importanță capitală.
În anumite privințe, în scena Patimilor găsim o dinamică similară cu cea a botezului, deși cu un rezultat diferit: în ambele cazuri, de fapt, personajele umane se opun acțiunilor lui Isus pentru că acesta nu răspunde criteriilor logice bazate pe un concept specific de măreție (cel „cel mai puternic” pentru Ioan; „regele lui Israel” pentru cei care stau sub cruce). În schimb, logica lui Isus este diferită și este pur filială, așa cum va recunoaște centurionul când se va confrunta cu alegerea celui răstignit de a nu coborî și, prin urmare, de a trece prin acest pasaj necesar pentru a ajunge la plinătatea Paștelui: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (27:54).
O voce care străpunge cerul
Este util să ne întrebăm ce funcție îndeplinește proclamația vocii din versetul 17 în economia relatării. Spre deosebire de versiunile lui Marcu și Luca, Matei modifică ușor expresia divină: persoana a doua („Tu ești Fiul meu…”)devine persoana a treia („Acesta este Fiul meu …”), ca și cum vocea s-ar adresa altcuiva, cu intenția de a-l prezenta celorlalți. Cu toate acestea, nu pare că ceea ce se spune are vreun efect asupra personajelor, inclusiv asupra lui IoanBotezătorul. Evanghelistul se limitează să păstreze tăcerea cu privire la orice fel de reacție din partea oricărui personaj din narațiune. Prin procesul de eliminare, dacă nu se adresează lui Isus, nici celorlalte personaje prezente în scenă, este plauzibil să concluzionăm că prezentarea se adresează cititorului. Este ca și cum vocea venită din cer străpunge pagina și se adresează direct celor care citesc sau ascultă. În acest fel, provocarea lecturii nu mai este aceea de a descoperi cine este Isus, ci de a descoperi cum Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prin intervenția directă a vocii divine, cititorului – sau poate mai bine zis, comunității ascultătoare – i se cere să fie deschisă recunoașterii lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în cadrul evenimentelor și învățăturilor care vor fi treptat întâlnite. Publicul este îndemnat să pornească într-o călătorie a credinței în care nu i se cere atât să definească identitatea lui Isus, cât mai degrabă să descopere cum Isus interpretează faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Așa cum, de altfel, Ioan Botezătorul a trebuit să facă deja de-a lungul Iordanului.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 1/ianuarie 2026 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 65