„Cristos, Mesia – Rege și Mântuitor milostiv” – Meditație pentru Solemnitatea Cristos, Regele Universului

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI

23 NOIEMBRIE 2025

CRISTOS, MESIA – REGE ȘI MÂNTUITOR MILOSTIV

În Isus Cristos se manifestă regalitatea autentică a lui Dumnezeu. Isus pe cruce este Mântuitorul prin acceptarea non-violentă a sentinței de moarte nedrepte. Pentru cei care au credință în El, crucea devine locul de recunoaștere a iubirii lui Dumnezeu pentru cei păcătoși (Evanghelia). Ungerea regală a lui David a fost o prefigurare a lui Isus, Regele-Mesia conform inimii lui Dumnezeu (prima lectură). Cristos, icoana milostivă a Tatălui, prin moartea și învierea sa, a împăcat orice creatură cu sine, astfel încât credincioșii și, prin ei, întreaga umanitate, să poată ajunge la comuniunea cu Dumnezeu (a doua lectură). 

REGE CIUDAT, ÎMPĂRĂȚIE CIUDATĂ

de Roberto Laurita

Există o expresie care revine, insistentă ca un refren: „Regele iudeilor”.

Liderii care asistă la execuția lui Isus o rostesc pe un ton batjocoritor: cum poate el să se proclame mântuitorul celorlalți când nici măcar nu poate scăpa de o moarte atât de teribilă și dureroasă?

Chiar și soldații, obligați să execute ordinele pe care le-au primit, pronunță acest titlu doar pentru a-și bate joc de cel care este bătut în cuie pe lemnul crucii și îl provoacă să se elibereze de cuiele care îl fixează pe eșafod. Și chiar unul dintre cei doi condamnați este cel care îl insultă din adâncul durerii sale și al certitudinii morții sale apropiate.

Inscripția care atârnă deasupra capului său este un semn al disprețului pe care Pilat, procuratorul, îl simte pentru el și pentru poporul căruia îi aparține.

Într-adevăr, scena din fața ochilor noștri nu are nimic regal în ea. Nimic care să evoce, chiar și de la distanță, puterea, tăria, bogăția unui rege. Cel care urmează să moară apare mai degrabă ca un învins, un perdant, zdrobit inexorabil, tratat cu cruzimea rezervată sclavilor, celor dominați care îndrăznesc să se revolte.

Cu toate acestea, Cel răstignit nu renunță: continuă să iubească, până la capăt. Chiar până la a face dintr-un infractor, condamnat pe bună dreptate, primul cetățean al paradisului.

Este adevărat: acest rege este ciudat. Ciudat este felul său de a trăi, de a vorbi, de a acționa. Ciudat, pentru un rege, este modul său de a muri. Dar dragostea de care dă dovadă se va dovedi victorioasă. Ciudat, de asemenea, este acest regat în care cred cei săraci, cei blânzi, cei persecutați, cei a căror privire este atât de pură încât pare naivă. Dar aceasta este singura împărăție destinată să stea pentru totdeauna, pe dărâmăturile și praful altora.

Există o nevoie enormă de o sărbătoare ca aceasta, ca cea de astăzi, care să îi cheme pe creștini înapoi la realitate. Ei cred într-un rege care moare pe cruce, nu care îi face pe adversarii săi să moară. Ei cred într-un rege care nu se lasă apărat de poliție, care nu își îndeamnă proprii oameni să își dea viața pentru a-l salva, ci o oferă pe a sa, până la capăt.

Ei cred într-un rege care pare zdrobit de greutatea unui eșec fără precedent și care, în schimb, își exercită puterea chiar de pe cruce. Puterea darului, nu a jafului. Puterea iubirii, nu a violenței. Puterea milei și a compasiunii, nu a judecății și a condamnării.

• ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –

INVOCAREA NUMELUI LUI ISUS

de Grazia Papola

Scena răufăcătorului care, în pragul morții, îl îndeamnă pe Isus să-și amintească de el, este una dintre cele mai intense pagini ale relatării Patimilor după Luca. Când toate cuvintele au fost deja rostite, când doar frazele de batjocură, condamnare și neînțelegere par să prevaleze, iată-l pe cineva care, în mod surprinzător, restabilește adevărul, recunoscând nevinovăția lui Isus și propria sa vină, și apoi se întoarce către Isus însuși.

O face strigându-l pe nume, fără niciun alt titlu, pentru că acum, în contextul morții și al deposedării totale, orice alt titlu ar suna ca o podoabă, în timp ce prilejul este unul în care să găsim esențialul, ceea ce contează cu adevărat. Nu un „mai puțin” de recunoaștere, ci un „mai mult”, în intuiția acută – aproape ca o străfulgerare a conștiinței – că alegerea lui Isus deschide spre o împărtășire profundă, prietenească, astfel încât este suficient să îl numim pe numele său pentru a stabili legătura decisivă. A-l invoca pe acest nume înseamnă deja a fi experimentat că în Isus se poate avea încredere.

Omul, anonim, pentru a putea lua chipul fiecăruia dintre noi, folosește un singur verb și face apel la memorie. Poate că noi am fi folosit o altă invocație, dar cea aleasă de infractor deține o putere absolută de semnificație, inclusiv pentru că stabilește un timp al rememorării și îl plasează deja pe Isus în Împărăție.

E un mod de a prelua lunga tradiție biblică și de a mărturisi că Dumnezeu este memoria eternă, perfectă, nimic nu este uitat de El, pentru că totul în El are simțământ și unitate. Dar mai presus de toate, el mărturisește că această memorie divină este poziția cuiva în raport cu altul: „amintești-ți de mine”. Nu este o reevocare a trecutului, ci un act de prezență, un gest de iubire, un dar care își are rădăcinile în trecut, dar este orientat în totalitate spre prezent și, prin urmare, spre viitor. În momentul tragic al morții, ceea ce contează este această relație care oferă singura posibilitate de a trece granița nu singuri, și în speranța că mai există cineva, de cealaltă parte, cu care legătura nu este ruptă. Poate nu întâmplător, după acest apel/confesiune, Isus rupe tăcerea și îi adresează ultimele sale cuvinte acestui om, înainte de a se încredința Tatălui, promițându-i ceea ce le promisese ucenicilor săi la ultima cină. El face astfel posibilă comuniunea cu el dincolo de moarte pentru toți cei care, recunoscându-și păcatele, se încredințează milei sale. El nu face acest lucru într-un mod magic: puterea conținută în nume devine operațională cu condiția recunoașterii, care este deja credință din partea omului.

Evanghelistul Luca nu izolează invocarea numelui lui Isus la acest singur episod, ca și cum ar fi un caz extraordinar dictat de unicitatea evenimentului, ci permite ca valoarea acestei rugăciuni să transpară și în alte momente ale istoriei lui Isus și în timpul Bisericii, ca și cum ar sugera că acest nume și invocarea sa sunt o resursă inepuizabilă, mereu disponibilă, cu singura condiție a credinței în puterea sa care este pentru viață.

Una dintre cele mai luminoase relatări pentru bogăția detaliilor sale este cea a celor zece leproși (Lc 17,11-19), oameni care nu erau doar bolnavi, ci și excluși din ordinea socială. Din distanța lor, impusă de lege și alimentată de teama de batjocură, ei – primii în această evanghelie – îl invocă pe Isus și o fac „cu glas tare”: „Isus, Învățătorule, ai milă de noi!” (v. 13). Ei nu se lasă paralizați de excluderile oamenilor și strigă către cel despre care cred că nu exclude pe nimeni în numele lui Dumnezeu, ci care, dimpotrivă, aude strigătul celor singuri și intervine cu milă activă. Ca și în cazul răufăcătorului, și aici invocarea este legată de credință. De fapt, Luca continuă povestea dincolo de constatarea vindecării și observă că unul dintre cei zece care se dovedesc a fi vindecați – un samaritean (pentru că oricine poate apela la numele lui Isus, chiar și cei mai îndepărtați religios) se întoarce pentru a-i mulțumi lui Isus, aruncându-se la picioarele sale. Și de această dată, Isus ia cuvântul și spune ceva despre credință. El interpretează gestul samariteanului care se întoarce ca fiind credința care mântuiește. Pot exista două niveluri de credință: cea în Isus, făcătorul de minuni, în ceea ce poate face și care se exprimă prin ascultare față de porunca sa; și cea care are trăsături de recunoștință, ca răspuns la darul lui Dumnezeu, de mărturisire care este mărturie și care este credința care mântuiește. Mulțumirea samariteanului este, prin urmare, o lucrare de credință și o manifestare a credinței. Lăudându-l pe Dumnezeu și mulțumindu-i lui Isus sunt două expresii care capătă sens în relația lor.

A da slavă lui Dumnezeu înseamnă sau se exprimă în a-i mulțumi lui Isus, iar a-i mulțumi lui Isus este manifestarea concretă a faptului de a da slavă lui Dumnezeu.

Este o trăsătură foarte frumoasă a rugăciunii care invocă numele, care pornește cu siguranță de la o situație de suferință, durere și singurătate, dar care, trăită din plin în credință, generează gesturi și cuvinte noi, construiește o postură diferită față de felul în care se este în viață. Nu este o asigurare împotriva accidentelor vieții, nu se deschide doar spre vindecare, ci spre o atitudine de profundă recunoștință, care devine încredere constantă și încrezătoare, în amintirea că totul este un dar și totul depinde de Dumnezeu.

Rugăciunea este cea care transformă cererea în laudă, cea care, prin urmare, ne face să trăim prezentul cu plinătate și uimire, reînvățând lumea ca fiind bună, nu pentru că dispare dimensiunea oneroasă a existenței, ci pentru că, încrezători în numele lui Isus, cel care mântuiește, putem traversa și țara întunericului știind că nu suntem singuri și putem păzi și exercita o privire care anticipează în prezent lumina care vine de sus.

Nu este întâmplător faptul că Luca, în cartea Faptele Apostolilor, dedicată relatării timpului Bisericii primare, paradigmă a timpului nostru, amintește că numai în numele lui Isus, cel înviat, există mântuire(cf. Fap 4, 11-12), este prin puterea numelui său că este vindecat ologul de la Poarta Frumoasă, pentru că aceasta este singura bogăție pe care o au ucenicii.

Tradiția îndelungată, care a modelat rugăciunea inimii ca o implorare neîncetată adresată numelui lui Isus, se inspiră din aceste pasaje și din multe altele care punctează Scriptura și modelează „inima” celor care repetă constant aceste cuvinte. O inimă încrezătoare, pe deplin prezentă și implicată în tot ceea ce are loc, este gândită și simțită, încredințată și responsabilă cu seninătate, ca o adevărată inimă de copil.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Spre deosebire de toți fiii lui Iese, notabili și pofticioși, Dumnezeu îl alege irevocabil pe David ca rege. Acesta este modul în care Dumnezeu îi alege pe regi și pe cei puternici, potrivit fragilității și blândeții.

Psalmul responsorial: Bucuria lui Dumnezeu se răspândește printre toate popoarele care trăiesc conform împărăției sale de pace și milă.

A doua lectură: Identitatea lui Dumnezeu este pe deplin revelată în Isus și în Isus răstignit. Regalitatea lui Dumnezeu se răspândește în lume nu prin violență, ci prin punerea sa în mâinile Tatălui.

Evanghelia: Iată cea mai profundă și explicită epifanie a puterii divine: a se lăsa umilit pe cruce, pentru că adevărata forță este speranța pusă în iubirea Tatălui.

PRIMA LECTURĂ

Alegerea și ungerea lui David ca rege al Israelului are loc după moartea lui Saul (1Sam 31), când liderii „tuturor triburilor lui Israel” se reunesc, așa cum făcuseră pentru alegerea lui Saul prin tragere la sorți (1Sam 10:20). Cu prilejul alegerii noului rege, toate triburile se reunesc și stipulează un fel de recunoaștere formală a figurii monarhului prin intermediul a trei tipuri de legături: prima este relația de rudenie (v. 1), subliniată de expresia „noi suntem oasele voastre și carnea voastră”(cf. Gen 2:23; 29:14; Iac 9:2; 1Cr 11:1). A doua legătură este politică (v. 2a): în timp ce Saul domnea, David își asumase deja prerogativa regală de a conduce armata în luptă; conducerea armatei este o funcție primară a suveranului (1Sam 8:20); bătrânii recunosc astfel că noul rege a furnizat anterior dovezi ale capacităților politico-militare necesare pentru îndeplinirea sarcinii. A treia legătură este teologică: „Domnul a zis: Tu vei păstori poporul Meu Israel, tu vei fi conducătorul lui Israel” (v. 2b). Dumnezeu l-a ales în mod direct pe noul rege. Metafora păstorului care păstorește turma este folosită mai întâi în simțământ politic și se aplică în mod normal lui Dumnezeu, adevăratul rege al Israelului.

La Hebron, de fapt, este stipulat un „legământ” (berît) în care părțile contractante sunt David și triburile întregului Israel (cele din sud și cele din nord, două grupuri care se vor diviza la moartea regelui Solomon). Acest legământ este sancționat sub patronaj divin. Aceasta înseamnă că regele lui Israel, David și descendenții săi, vor fi locotenenții lui Dumnezeu și vor conduce poporul conform dictaturilor codificate în Dt 17:14-20. Alegerea divină a monarhului este legitimată de „ungerea” lui David de către „toți bătrânii lui Israel”. În perioada de după exil, urmașul lui David, cu trăsături de păstor (Ez 34:23-25; Zah 13:7), va deveni viitorul rege Mesia.

A DOUA LECTURĂ

Textul constă dintr-o introducere (vv. 12-14) și un imn de o intensă profunzime cristologică (vv. 15-20). Premisa este o „mulțumire” adusă lui Dumnezeu Tatăl care ne-a permis să participăm la «moștenirea» de care se bucură deja „sfinții”. Participăm deja la moștenirea escatologică (Fap 20:32; 26:18), redată cu metafora „luminii” (v. 12).

Tatăl este protagonistul a două operațiuni complementare: „eliberarea de sub puterea întunericului” și „transferul în domeniul Fiului al iubirii sale (a Tatălui)” (v. 13). Paul descrie apoi funcția soteriologică a lui Cristos: prin el obținem „răscumpărarea”, adică liberarea urmată de „iertarea păcatelor”(cf. Ef 1:7); este darul Celui Înviat către ucenici prin Duhul Sfânt (v. 14). Aceasta este cheia de lectură a imnului dezvoltat în Col 1:15-20.

Primatul și centralitatea lui Cristos. În v. 15, Cristos este definit în primul rând ca „chipul Dumnezeului nevăzut”. Tatăl, veșnic și nevăzut, s-a manifestat în timp făcându-se văzut în Fiul, „icoana” sa (2Cor 4:4) consubstanțială și întrupată. El este coetern cu Tatăl, „întâiul născut al întregii creații”, adică singurul mijlocitor al întregii creații. Rolul său operativ în crearea „tuturor lucrurilor” este specificat în v. 16. Expresia „în ceruri și pe pământ, (…) vizibile și (…) invizibile” este un mod de a afirma că Cristos are întâietate asupra oricărei creaturi existente în cosmos; lista numelor creaturilor angelice prezente în univers, „tronuri, stăpâniri, principate și puteri”(cf. 1Cor 15:24; Rom 8:38-39), indică forță și putere; prin urmare, Cristos este plasat deasupra a tot ceea ce există, deoarece împărtășește puterea absolută a Tatălui. Observăm că în v. 16 se afirmă că „în el”, „prin el” și „în vederea lui” au fost create toate lucrurile; aceasta înseamnă că Isus Cristos nu este doar creatorul, ci este inima care bate, factorul de coeziune și armonie a tot ceea ce există și, în plus, el este sfârșitul, cel care oferă creaturilor simțământul vieții. V. 17 reafirmă atât anterioritatea lui Cristos față de creație („El este înaintea tuturor lucrurilor”), cât și empatia subiacentă cu creaturile, împărtășirea ontologică („și toate subzistă în el”).

Capul trupului. După ce a conturat identitatea lui Cristos în raport cu universul, în v. 18, Paul își concentrează atenția asupra relației sale cu oamenii; El este „capul trupului, al Bisericii”. Imaginea trupului și a capului redă bine ideea de unitate și osmoză între Cristos și urmașii săi. Această relație inseparabilă între cap și trup ilustrează faptul că Cristos este sufletul structurii ecleziale. În relația dintre Cristos și ucenici, există cea mai mare intensitate a osmozei dintre Creator și creatură, deoarece Fiul le permite să participe la iubirea sa(cf. Ef 4:15-16). Într-adevăr, Cristos deschide ușa vieții veșnice prin învierea sa: „El este începutul, întâiul născut dintre cei care învie din morți” (v. 18; cf. 1Cor 15:20.45).

Învierea și reconcilierea. Învierea Fiului este opera iubirii Tatălui; este punctul de cotitură decisiv în istoria umanității, este evenimentul central al credinței creștine. Învierea din morți a lui Isus Cristos este rodul „mulțumirii” (eudokía) Tatălui datorită ascultării totale a Fiului. În armonizarea lor de iubire, prin înviere, Tatăl i-a dat Fiului „orice plinătate”. Cristos aparține acum sferei cerești și posedă „plinătatea” divinității (v. 19). Rezultatul acestui plan admirabil de mântuire constă în „împăcarea”, transformarea cosmică, recapitularea și încorporarea oricărei creaturi în Creator. Această lucrare de „împăcare” a tuturor lucrurilor este posibilă prin „sângele crucii Sale (a lui Cristos)” (v. 20). Iubirea Tatălui care a dus la înviere este răspunsul la iubirea Fiului care și-a dat viața pe cruce pentru mântuirea noastră. Începând cu evenimentul pascal, reconcilierea și pacea divină sunt realități care acționează deja în istorie, astfel încât Biserica și, prin ea, întreaga lume, să poată ajunge la comuniunea supremă cu Dumnezeu.

EVANGHELIA

Scena răstignirii începe cu celebra afirmație a lui Isus: „Tată, iartă-le lor că nu știu ce fac” (v. 34a). Această afirmație este cheia de lectură a textului care urmează. Ea este urmată de afirmația evanghelistului privind împărțirea hainelor crucificatului și tragerea lor la sorți de către soldați (v. 34b). În acest moment, Luca se oprește asupra trecătorilor și relatează reacțiile lor.

 Regalitatea mesianică și ispita. Primul personaj de pe scenă este „poporul” care „stătea și privea”: verbul theōre în indică faptul că privirea poporului este profundă, contemplativă; nuanța religioasă a privirii meditative va conduce poporul la pocăință după ce va vedea moartea lui Isus (v. 48). Astfel, și cititorul este invitat să observe în profunzime evenimentele narate. Asistăm de fapt la batjocurile la adresa Răstignitului din partea „căpeteniilor” (v. 35), a «soldaților» (v. 36) și a „unuia dintre cei doi răufăcători” (v. 39). Cele trei personaje pun la îndoială identitatea filială și mesianică a lui Isus, încercând să îl convingă pe Cel Răstignit de inutilitatea morții sale. Aceasta este ultima ispită desfășurată de diavol. În Lc 4,1-13, la începutul slujirii sale, diavolul încercase deja să îl deturneze pe Isus de la misiunea sa mântuitoare, realizată în virtutea filiației sale divine (vv. 3.9: „Dacă ești fiul lui Dumnezeu”). Isus a respins propunerile satanice și și-a îndeplinit misiunea, cu sprijinul Duhului Sfânt, pe baza identității sale, ratificată de Tatăl, de „fiu iubit” (3.22). Diavolul, învins inexorabil, „s-a depărtat de el până la vremea hotărâtă (kairós)” (4,13). În cursul misiunii sale, Isus împlinește programul baptismal care își găsește punctul culminant în răstignire. Crucea este „timpul stabilit”, când diavolul încearcă atacul final împotriva lui Isus, de data aceasta prin gura personajelor menționate mai sus. Prin această legătură, Luca oferă cititorului o lectură meta istorică a evenimentelor. Diavolul este animatorul invizibil al adversarilor lui Isus în timpul Patimilor.

 Mântuitorul răstignit. Conducătorii, soldații și răufăcătorii îl ultragiază și îl batjocoresc pe Iisus răstignit cu privire la filiația sa divină și la regalitatea sa mesianică. Ce pun la îndoială spectatorii, aflați sub influența diabolică, este competența salvatoare a lui Isus. Tema „mântuirii” este dezvoltată pe larg de Luca: Isus este numit «Mântuitor» de la nașterea sa (Lc 2,11.30) și până la predicarea apostolică (Fap 5,31; 13,23); „mântuirea” este chintesența venirii Împărăției lui Dumnezeu și a fost, prin urmare, orizontul constant al misiunii lui Isus (Lc 1,69.71.77; 3,6) și al Bisericii (4,12; 13,26.47; 28,28). Întrucât Isus Cristos a asigurat „mântuirea” altora în timpul misiunii sale(Lc 7:50; 8:48; 17:19; 18:42; 19:9), liderii evrei îl îndeamnă să se mântuiască pe sine: „I-a mântuit pe alții, mântuiește-te pe tine, dacă este Cristosul lui Dumnezeu, alesul său” (v. 35). Scribii îl provoacă cerându-i un semn spectaculos (cf. Lc 11:29; 23:8) care să ateste pretenția sa mesianică de „Cristosul lui Dumnezeu” și de „ales”. Ironia lui Luca este amară: liderii poporului evreu recunosc identitatea lui Isus pentru a o nega! Ei sunt incapabili să recunoască relația dintre tipul de regalitate mesianică, proprie lui Isus, și mântuirea divină pe care a adus-o și de care beneficiază cei săraci și umili.

Isus ar putea să se mântuiască coborând de pe cruce, dar nu vrea să facă acest lucru pentru că ar nesocoti planul divin, planul de mântuire al Tatălui, la care el aderă pe deplin.

 Mântuitorul răstignit. Conducătorii, soldații și răufăcătorii îl ultragiază și îl batjocoresc pe Iisus răstignit cu privire la filiația sa divină și la regalitatea sa mesianică. Faptul pus la îndoială de trecători, sub influența diabolică, este competența salvatoare a lui Isus. Tema „mântuirii” este dezvoltată pe larg de Luca: Isus este numit «Mântuitor» de la nașterea sa (Lc 2,11.30) și până la predicarea apostolică (Fap 5,31; 13,23); „mântuirea” este chintesența venirii Împărăției lui Dumnezeu și a fost, prin urmare, orizontul constant al misiunii lui Isus (Lc 1,69.71.77; 3,6) și al Bisericii (4,12; 13,26.47; 28,28). Întrucât Isus Cristos a asigurat „mântuirea” altora în timpul misiunii sale (Lc 7:50; 8:48; 17:19; 18:42; 19:9), liderii evrei îl îndeamnă să se mântuiască pe sine: „I-a mântuit pe alții, mântuiește-te pe tine însuți, dacă el este Cristosul lui Dumnezeu, alesul său” (v. 35). Scribii îl provoacă cerându-i un fel de semn spectaculos (cf. Lc 11:29; 23:8) care să ateste pretenția sa mesianică de a fi „Cristos al lui Dumnezeu” și „alesul”. Ironia lui Luca este amară: liderii poporului evreu recunosc identitatea lui Isus pentru a o nega! Ei sunt incapabili să recunoască relația dintre tipul de regalitate mesianică, proprie lui Isus, și mântuirea divină pe care a adus-o și de care beneficiază cei săraci și umili. Isus ar putea să se mântuiască coborând de pe cruce, dar nu vrea să facă acest lucru pentru că ar nesocoti planul divin, planul de mântuire al Tatălui, la care el aderă pe deplin. Perspectiva lui Isus este opusă celei a conducătorilor: pentru aceștia din urmă, moartea pe cruce neagă mandatul său divin, pentru Isus, dimpotrivă, îl realizează pe deplin.

 O regalitate a păcii. Soldații îl batjocoresc și ei (vv. 36-37). Mai întâi îi oferă oțet, un gest de ostilitate și dispreț care amintește de batjocura suferită de suferindul drept din Ps 68:22 („când mi-a fost sete, mi-au dat oțet”). În al doilea rând, îl batjocoresc ca pe un rege batjocoritor: „Dacă tu ești regele iudeilor, mântuiește-te”. De data aceasta, cererea de salvare pentru el însuși este solicitată în raport cu ceea ce soldații consideră o regalitate absurdă. În subtext urmărim termenii politici ai celei de-a doua ispite din deșert, când diavolul îi oferise lui Isus „toată această putere și slavă” a împărățiilor lumii (Lc 4:5-7). Isus respinge acest tip de regalitate idolatră bazată pe dominare și tergiversare violentă și propune o autoritate bazată pe serviciu, precum cea a sclavului care servește la masă (cf. 22:25-27). În acest simțământ, Isus este cu adevărat „rege”. De fapt, cu acest titlu este recunoscut de ucenici atunci când intră în Ierusalim: „Binecuvântat este cel care vine, regele, în numele Domnului” (19:38). Isus este adevăratul „rege” purtător al „păcii” dorite de Dumnezeu, așa cum a fost anunțat de îngeri la nașterea sa (2:14). Pacea este un dar pe care Dumnezeu îl oferă prin Isus, răstignit și înviat, pentru mântuirea omenirii. Dar soldații romani nu recunosc această formă de regalitate ca purtătoare a păcii divine. Formula titulus crucis („Acesta este regele iudeilor”) este un avertisment implacabil, care confirmă batjocura soldaților: cei care au pretenții regal-politice contrare sistemului roman de guvernare imperială își sfârșesc zilele pe cruce (v. 38).

Chiar și „unul dintre răufăcătorii răstigniți” a răcnit („a blasfemiat”) în mod repetat împotriva lui Isus, identificând mântuirea cu eliberarea de pe cruce: „Nu ești tu Isus Cristos? Mântuiește-te pe tine și pe noi!” (v. 39). În titlul „Cristos” din gura răufăcătorului, se surprinde aceeași corelație ambiguă între sensul religios și cel politico-regal care a constituit acuzația liderilor evrei împotriva lui Isus în fața lui Pilat (cf. 23:2).

 Recunoaștere și solidaritate. Ultrajului ireverențios al primului răufăcător i se opune proclamația de credință a celui de-al doilea răstignit împreună cu Isus, așa-numitul „hoț bun” (vv. 40-43). El este singurul personaj de pe scenă care recunoaște identitatea regală autentică a lui Isus, cu caracteristicile sale esențiale. De fapt, tâlharul cel bun îl mustră mai întâi pe însoțitorul blasfemator pentru lipsa sa de respect (v. 40: „frica de Dumnezeu”), își recunoaște propria vină și pe cea a tovarășului său blasfemator (v. 41: „primim ceea ce am meritat pentru faptele noastre”), recunoaște nevinovăția lui Isus (v. 41: „el, pe de altă parte, nu a făcut nimic rău”) și, întorcându-se către El cu o rugăciune autentică, îi cere: „Isus, amintește-ți de mine în împărăția ta” (v. 42). Prin invocarea inițială a numelui „Isus”, care înseamnă „Domnul mântuiește”, el recunoaște capacitatea mântuitoare a celui care pare să se afle într-o situație de totală neputință; el recunoaște că regalitatea mesianică a lui Isus strălucește tocmai în acel sfârșit abominabil și se extinde dincolo de limitele morții. La scena răstignirii, doar tâlharul cel bun percepe că alegerea de a nu se mântui indică o revendicare autentică a regalității mesianice înrădăcinată în iubirea plină de compasiune pentru păcătoși.

Credința hoțului cel bun este confirmată de răspunsul lui Isus (v. 43), care are o introducere solemnă („adevărat îți spun”) și un conținut salvator: „astăzi vei fi cu mine în paradis”. Pe cruce, cu puțin timp înainte de moartea sa, capacitatea salvatoare a lui Isus este exprimată încă o dată. Nu mântuindu-se pe sine, Isus îi mântuiește pe toți cei care își pun încrederea în mila sa. Pe cruce, Isus duce la apogeu solidaritatea și împărtășirea cu păcătoșii care au caracterizat lucrarea sa; Isus împlinește astfel planul salvator al lui Dumnezeu.

Iertarea proclamată de Isus celor responsabili de răstignire în Lc 23,34a să instaureze o nouă fază a istoriei mântuirii: de pe tronul crucii, Cristos, Regele păcii, inaugurează împărăția escatologică oferind iertarea care poate fi acceptată de oricine se deschide, precum tâlharul cel bun, la harul lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 571/572, octombrie-noiembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Jan Van Eyck, Altarul din Ghent

Hits: 119