Jubileul Speranței dedicat săracilor la Sanctuarul „Regina Carmelului” de la Ciofliceni
Sâmbătă, 15 noiembrie 2025, la Mănăstirea Regina Carmelului din Ciofliceni, grupuri de credincioși din parohiile Decanatului Ploiești (Parohiile Ploiești, Târgoviște, Sinaia, Câmpulung, Pucioasa, Câmpina), Parohia Sfânta Maria a Harurilor – Bărăția din București și Parohia Popești-Leordeni au sărbătorit Jubileul Speranței dedicat celor mai iubiți copii ai Domnului – Săracii, chiar în ajunul zilei în care Biserica Universală celebrează Ziua Mondială a Săracilor (a IX-a).
După ce autocarele au ajuns la Mănăstire, înainte de procesiune, la ceaiul, cafeaua și gustarea binevenite, întâlnirea cu sărbătoriții – dragii frați ai străzii – a fost spontană și plină de bucurie pentru mulți. A urmat procesiunea spre sanctuar, conform ritualului acceptat pentru desfășurarea liturgică a Jubileului. Unii dintre sărbătoriți s-au așezat printre ultimii pelerini, lăsând altora locurile din față, fie la procesiune, fie în biserica, așa cum o fac și în lume, zi de zi.
Sfânta Liturghie a fost celebrată de Părintele franciscan Sergiu Daniel Antal, desemnat de Excelența sa ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București; un număr apreciabil de preoți au ținut să participe la aceste momente de har și binecuvântare.
Felul în care lecturile zilei au fost citite, iar psalmul intonat de câțiva frați ocrotiți de Surorile Misionare ale Carității și Frații Misionari ai Carității, reculegerea lor plină de evlavie, căutarea în umilință a lui Dumnezeu, a dezvăluitcâte ceva din frumusețea acestor oameni. Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu cap. 12, vs. 38-44, a fost proclamată de Părintele franciscan Eusebiu Iacob, guardian al Conventului Bonaventura din București.
Predica Părintelui franciscan Dragoș Kelemen a trimis la ceea ce este esențial, la interior, la sufletul nostru. Fiecare a putut fi atins de atitudinea văduvei care, cu discreție, lasă din „sărăcia ei, totul”, cu deplină încredere în Dumnezeu. Este desprinsă de ceea ce e în jurul ei. Posibil ca și mine, unii dintre noi să se fi gândit la faptul că dăm de pomană, facem diverse acte de caritate față de săraci, dar nu dăruim afecțiune, un cuvânt bun, nu avem timp să ascultăm, nu avem o privire blândă, fără judecată.
Răspândiți în biserica, rebegiți de frigul pe care îl suportă și la care au revenit după câteva ore, acești „destinatari” ai jubileului „așteaptă” să primească oricând iubirea pe care Dumnezeu a pus-o în inimile noastre pentru Săracii Săi. Două surori terțiare au înălțat, împreună cu cei prezenți, rugăciunile credincioșilor către Domnul, cu speranța în grija Lui pentru noi. Momentul Euharistiei este momentul siguranței că suntem iubiți și iertați și, poate, cu ocazia Jubileului Săracilor, momentul în care ne-a fost încredințată în taină slujirea săracilor.
Nu vreau să omit două chipuri – tată și fiu – veniți din stradă, înghețați de frig, stingheri, atât de apropiați unul de celălalt, fiul spunând din când în când – „nu-l las pe tata niciodată” – au fost observați de un suflet inimos, și îmbrăcați cu ce s-a putut de acest suflet care a avut ochi ca să îi vadă. A urmat prânzul, „alergarea” spre cei care aveau nevoie de câte ceva, disponibilitate pentru orice cerință a cuiva, o forfotă plină de bunăvoință, ospitalitatea și ajutorul fraților carmelitani, modestia surorilor terțiare care au umplut cu dărnicie farfuriile, dar nu în ultimul rând timpul și sufletul lor dăruite pentru cele… de sarmale, și peste toate, chipurile luminoase ale tuturor, indiferent cine ar fi fost, sărbătoriți sau nu.
Momentele următoare – mărturiile – au fost anunțate de organizatorul Jubileului, Părintele Sergiu Daniel Antal, fiind moderate de acesta cu echilibru și sensibilitate.
Fratele Gennaro de la Misionarii Carității a uimit și impresionat prin franchețea mărturiei despre propriile trăiri, vulnerabilitatea care ne este comună tuturor, care au fost modelate și transformate de Dumnezeu în încredere în sine, în cel de lângă tine, în ajutorul lui Dumnezeu.
Domnul Dobrescu, apropiat al fraților Misionari ai Carității, a povestit despre ajutorul fraților Misionari ai Carității într-un moment greu în viața sa și miracolul revenirii sale, datorat lui Dumnezeu.
Doamna Mirela, apropiată Surorilor de Calcutta, cu sinceritate și simplitate a vorbit despre legătura sa cu Dumnezeu, veche, stabilă, văzută și prin prisma diferitelor etape ale vieții sale, mai fericite sau mai puțin fericite, îndemnându-ne să aprofundam legătura personala cu Dumnezeu.
Sora Anca Vasiliu a redat prin mărturia ei chipurile unor dragi frați ai străzii pe care i-am întâlnit în acest frumos oraș al carității, o lucrare a fraților franciscani din București, potrivit carismei lor, care poate fi definita printr-un cuvânt – „minoritatea” – care de 800 de ani îi caracterizează. Devenită acum Asociația Pâine pentru Săraci, ea continuă grija fraților și a voluntarilor pentru nevoiașii din stradă.
În liniștea din biserica au fost cu noi cei pe care i-am întâlnit – unii încă lângă noi, alții privindu-ne din cer – povești nu despre cuvinte frumoase, ci despre oameni reali, cu nume, fel de a fi, despre suferință, singurătate, despre a sta lângă durere, doar a sta, despre neșansa multora de a nu putea ieși generații de-a rândul din viața în stradă.
Fără a fi numele lor reale, din respect la care au dreptul, i-am amintit pe nea Titi cel blând, Adriana, îngerul speriat să doarmă în stradă, Marius, cu șansa de a-i fi fost aproape în ultimele sale două zile din viața aceasta, Marian de la Universitate, sinceritatea fără nicio mască, Titi, copilul crescut la orfelinat, atât de afectuos și dornic de afecțiune, și încă mulți alții amintiți sau păstrați în inimă, au fost cu noi.
Rămâne să ne rugam ca Domnul să ne dea ochii inimii care să ne facă să nu ne îndepărtăm, privindu-l disprețuitor pe fratele care „miroase” și dormitează într-un tramvai iarna, bucuros că după o noapte în frig se încălzește câteva ore. Sau ca orice am dărui ca pomană, chiar și țigara sau berea (singurele și ușor de înțeles bucurii ale multor frați necăjiți ai noștri), să nu le însoțim de judecata noastră de oameni „așezați” sau de jena că unii ne dezaprobă, ci tainic și cu prietenia noastră.
Așa făcând, am siguranța că putem fi fericiți încercând să fim slujitori inutili, lăsându-L pe Isus să-I îmbrățișeze prin noi pe Săracii Săi. A urmat un moment inedit, organizat de Surorile Misionare ale Carității cu frații și surorile pe care îi ocrotesc. Tocmai cei nevoiași au dat glas cuvintelor lui Isus despre răsplata celor care i-au ajutat pe „frații mei cei mai mici”, ce îndemn! Iar momentele care au urmat, câteva scene din viața celor necăjiți realizate cu autenticitate și uneori cu umor, ne-au destins și ne-au bucurat.
Cu binecuvântarea finală, alături de cei sărbătoriți cu ocazia acestui jubileu a rămas un sentiment de firesc și comuniune și speranță. Îmi rămâne în minte simpla afirmație a unei persoane – “Mi-am odihnit sufletul”.
Mulțumim lui Dumnezeu!
Sora Anca Vasiliu, voluntar al carității
Album foto I – Marius Marinescu
Hits: 716