„Așteptarea corectă a sfârșitului” – Meditație pentru Duminica a XXXIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXXIII-A DE PESTE AN

16 NOIEMBRIE 2025 

AȘTEPTAREA CORECTĂ A SFÂRȘITULUI

În fața prezenței continue a lucrătorilor nelegiuirii în lume, nu trebuie să ne descurajăm și să ne pierdem încrederea în credincioșia lui Dumnezeu (prima lectură). Domnul este milostiv, cunoaște inimile oamenilor și momentul potrivit al judecății; de aceea, Isus îi invită pe discipoliisăi să dea mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu în timpul procesului istoric în curs și să nu se lase induși în eroare derevelații presupuse și inutile despre căile și momentele sfârșitului lumii. În această perioadă, ucenicii sunt supuși persecuțiilor de diferite tipuri, la fel ca Isus, dar pot conta pe cuvântul de neclintit al Învățătorului: mântuirea lor este sigură (evanghelia). Singura preocupare a comunității creștine trebuie să fie coerența dintre predicarea și punerea în practică a mesajului evanghelic (a doua lectură).

CU PERSEVERENȚA TA…

de Roberto Laurita

Unii, poate, și-o imaginează ca pe o cale triumfală. Împărăția lui Dumnezeu ar avansa ca un rulou cu aburi, eliminând toate obstacolele și impunându-se pe întreaga suprafață a pământului. De la succes la succes, de la victorie la victorie.

Ei bine, el va fi dezamăgit ascultând Evanghelia din această duminică: Isus le anunță ucenicilor săi persecuții, trădări care vor avea loc în propriile lor familii și o avalanșă de ură care se va revărsa asupra lor.

Unii vor să gândească optimist cu orice preț: progres, prosperitate, pacificare. O eliminare treptată a conflictelor, o ștergere a fricțiunilor, o rezolvare a tuturor conflictelor restante. Dar Isus pare să picteze un tablou sumbru: revolte, războaie, cutremure, molime, „evenimente terifiante și semne mari pe cer”.

Dar de ce toate aceste discursuri, aceste anunțuri sumbre? Pentru a ne băga în sperieți? Pentru a ne ține în alertă și a ne face să trăim într-o stare de alarmă permanentă, gata să ne apărăm? Nu, Isus nu vrea ca ucenicii săi să cultive vise de succes și glorie și apoi să fie pierduți în fața persecuției și a încercărilor care vor veni. Isus vrea ca noi să fim realiști, cu ochii larg deschiși la istorie, gata să descifreze ceea ce se întâmplă acolo.

Este o invitație la încredere, la seninătate, la discernământ, la perseverență. La încredere și seninătate, pentru că Domnul nu îi va abandona niciodată pe discipolii săi, care vor găsi întotdeauna în El un sprijin și o forță neașteptate. La discernământ, pentru că discipolul nu trebuie să fie naiv, gata să-i creadă pe toți cei care pretind că vorbesc în numele lui Isus. Simplu, dar nu o pradă ușoară pentru cei care doresc să-l înșele. La perseverență, adică la fidelitate, la „ținere” în timp și, prin urmare, la o credință solidă, adultă și responsabilă.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

NU VĂ FIE TEAMĂ

de Roberto Marchisio

Frica este unul dintre cele mai profunde și ancestrale sentimente ale ființelor umane. Este un mecanism de apărare, un semnal de alarmă care ne ajută să supraviețuim. În vremurile noastre, însă, marcate de schimbări rapide și imprevizibile, frica pare să fi devenit un fenomen omniprezent, aproape structural. Trăim în ceea ce unii au numit o „societate lichidă”, în care totul este incert și instabil și în care frica nu mai este episodică, ci permanentă. Frica contemporană este legată de o criză a autorității care a lăsat indivizii fără puncte de referință solide. În trecut, structurile sociale ofereau un simțământ de securitate: familia tradițională, locuri de muncă stabile, comunități de referință. Astăzi, în schimb, totul este fluid, precar, temporar.

Dar de ce ne temem cel mai mult la nivel colectiv sau individual? Există trei surse principale de frică care ne influențează viața: lumea exterioară, propriul corp și relațiile noastre cu ceilalți.

Lumea exterioară este sursa celor mai profunde și instinctive temeri. Încă din cele mai vechi timpuri, ființele umane au trăit cu teama de evenimente naturale și amenințări externe. Fenomene precum cutremurele, furtunile, bolile și războaiele au fost întotdeauna o sursă de mare nesiguranță. Această teamă provine din faptul că lumea este imprevizibilă și incontrolabilă. Ființele umane încearcă constant să se protejeze prin tehnologie, legi și instituții, însă sentimentul de vulnerabilitate rămâne.

Astăzi, această teamă se manifestă în forme noi. Societatea modernă este caracterizată de un simțământ constant de incertitudine: crizele economice, schimbările climatice și instabilitatea politică generează anxietate și îngrijorare. Informațiile, adesea transmise în mod senzaționalist de mass-media, contribuie la percepția pericolului, făcând din frică o componentă zilnică a existenței noastre.

A doua sursă a fricii este corpul. Un corp care este fragil și supus bolilor, durerii și îmbătrânirii. Această conștientizare generează o teamă profundă, care este adesea evitată sau înlăturată din conștiință. Societatea modernă tinde să ascundă moartea și suferința, promovând ideea că bunăstarea fizică poate fi menținută la nesfârșit prin tratament medical, exerciții fizice și diete. Cu toate acestea, această iluzie nu elimină frica, ci o transformă într-o obsesie pentru controlul corpului.

O altă sursă majoră de frică este reprezentată de relațiile cu ceilalți. Conviețuirea cu alte persoane poate genera nesiguranță, conflict și teama de judecată. Teama de respingere, trădare sau abandon este una dintre cele mai frecvente preocupări, determinând adesea oamenii să evite situațiile sociale sau să construiască bariere emoționale pentru a se proteja.

Frica de celălalt este una dintre cele mai evidente manifestări ale nesiguranței în societatea contemporană. Insecuritatea generează o neîncredere crescândă față de oricine este perceput ca fiind diferit, fie că este vorba de un imigrant, de un membru al unei alte culturi sau de oricine iese din tiparele liniștitoare ale propriei comunități. Teama de celălalt ca posibil purtător de pericol duce la construirea de ziduri, atât fizice, cât și simbolice. Paradoxul este că această închidere adesea nu rezolvă nesiguranța, ci mai degrabă o amplifică, generând un climat de suspiciune reciprocă și izolare socială.

Avem adesea sentimentul de a trăi scufundați în frică, pe măsură ce anxietatea și angoasa se acumulează. Frica creează un sistem, se răspândește prin contagiune. Astăzi, mai mult ca oricând, pare dificil să nu fii copleșit. Cea mai frecventă reacție este adoptarea unei atitudini defensive. Astfel, ne închidem în noi înșine în căutarea unor ieșiri narcisiste sau căutăm refugiu și siguranță în identitatea colectivă și în narațiunile ideologice. Am putea numi acest lucru efectul paralizant al fricii. Frica ne blochează, încetinește gândirea și împiedică acțiunea.

Dar este posibil să ieșim din această dinamică? Frica poate deveni o forță pozitivă dacă este transformată în frică „generativă”. Nu este vorba de a fugi de frică, ci de a o primi și de a o transforma într-o oportunitate de creștere, atât personală, cât și colectivă. Cunoscutul antropolog francez Marc Augé scrie că frica ne poate orbi, dar ne poate și deschide ochii la ceea ce în mod normal privim fără să vedem.

Evanghelia ne invită, de asemenea, să reflectăm la acest lucru: „Nu vă temeți” nu înseamnă negarea fricii, ci înfruntarea ei. Frica nu trebuie evitată, ci transformată într-un prilej de creștere. Sunt necesare câteva ingrediente pentru a reduce puterea fricii asupra noastră. Primul este comunitatea, solidaritatea cu ceilalți. Frica poate și trebuie să fie înfruntată, raționalizată, traversată și depășită. Dar acest lucru este posibil doar „împreună”. Singur, sarcina este prea dificilă. Frica este depășită împreună, prin construirea unor legături de încredere și ajutor reciproc. Fraternitatea este antidotul fricii: dacă îl vedem pe celălalt nu ca pe o amenințare, ci ca pe un frate, perspectiva noastră se schimbă și lumea devine mai puțin ostilă.

Al doilea ingredient este speranța. În fața culturii fricii, chiar și atunci când suntem oprimați de anxietate, suntem chemați să rămânem martori ai speranței. „Nu vă temeți” nu este un îndemn superficial sau naiv, ci o invitație de a trăi cu credință și speranță. Aceasta este o provocare dificilă care necesită perseverență. Speranța creștină nu este o emoție trecătoare, ci o alegere zilnică, un exercițiu constant de încredere în Dumnezeu și în umanitate. A persevera în speranță înseamnă a rezista cinismului și pesimismului și a începe să ne gândim la o lume în care oamenii se pot simți în siguranță nu pentru că sunt protejați de ziduri, ci pentru că sunt imersați în relații autentice de solidaritate.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: În pasajul din profetul Maleahi auzim anunțul unei zile extraordinare și magnifice. Domnul vine să restaureze ceea ce omenirea, în nebunia sa, a denaturat și a ruinat.

A doua lectură: În Scrisoarea către Tesaloniceni , Paul le reproșează celor leneși: așteptarea Domnului necesită angajament și efort. Niciun creștin nu poate mânca pâine care nu este rodul muncii sale.

Evanghelia: Cuvintele lui Isus îi pot descuraja pe cei timizi să urmeze un Învățător care perspectiva persecuții. Dar nu trebuie să ne temem. El nu ne lasă singuri pe acest drum: înaintea noastră și pentru noi, el a mers pe calea crucii. Certitudinea învierii sale ne stimulează să perseverăm.

PRIMA LECTURĂ

În epilogul Vechiului Testament, profetul Maleahi este confruntat cu problema îndoielii și descurajării poporului lui Israel, care pune la îndoială dreptatea lui Dumnezeu: constatarea dezamăgită a realității sociale îi determină pe membrii comunității să considere că „fericiți sunt cei mândri, care fac răul, dar se înmulțesc și, deși îl provoacă pe Dumnezeu, rămân nepedepsiți” (Ml 3:15). Întrucât fidelitatea față de Legea Domnului nu este răsplătită și nu aduce niciun beneficiu, în cadrul comunității evreiești apar neîncrederea și scepticismul față de dreptatea al cărei garant este Dumnezeu. În fața întrebării puse de „cei care se tem și onorează numele său” (v. 16), cu privire la răspândirea scandaloasă a răului, Dumnezeu răspunde prin intermediul profetului. Domnul perspectivează că credincioșii săi vor deveni „proprietatea sa deosebită”, metaforă a alegerii poporului (Ex 19:5; Deut 7:6; 14:2; 26:18; Ps 134:4); acest lucru se va întâmpla într-o „singură zi”; este ziua Domnului, momentul intervenției sale finale care va arăta „diferența dintre cei drepți și cei răi, dintre cei care îl folosesc pe Dumnezeu și cei care nu” (v. 18). Ziua Domnului este un moment al judecății de condamnare pentru cei răi; venirea sa este comparată cu focul unui cuptor care va arde inexorabil „pe toți cei mândri și pe toți cei care comit nedreptate”. Cei neevlavioși vor fi arși complet, ca paiele (Ex 15:7; Is 5:24; 47:14; Gen 2:5; Obad 18; Na 1:10), iar din ei nu va rămâne „nici rădăcină, nici lăstar” (v. 19). Aceasta este consecința mâniei Domnului (Is 30:27, 33; 42:25; Ier 4:4; 7:20). Oracolul se încheie cu un accent pe condiția celor drepți. Pentru ei soarta va fi splendidă: pentru ei „soarele dreptății va răsări cu raze binefăcătoare” (Is 60:19-20). Mesajul lui Maleahi este, prin urmare, unul al speranței: Dumnezeu dorește mântuirea tuturor credincioșilor. Pentru noi, creștinii, lumina mântuirii lui Dumnezeu a venit cu Isus (Lc 1:78-79; 2Pt 1:19).

A DOUA LECTURĂ

În această parte finală a celei de-a doua Epistole către Tesaloniceni, Paul îi îndeamnă pe creștinii din Tesalonic să se comporte ireproșabil și demn de vocația pe care au primit-o. Destinatarii trebuie să îi ia pe predicatorii Evangheliei drept „model” etic. Ideea a fost tratată de Paul în scrisorile anterioare (1Tes 1:6-7; 2:14). Apostolul exprimă conștientizarea faptului că vestirea Evangheliei prinde rădăcini dacă vestitorul trăiește ceea ce spune, dacă mesajul transpare din existența concretă a mesagerului. Transparența trebuie să fie condiția prealabilă a vieții creștinilor: altruismului și gratuității conținutului Evangheliei mântuirii trebuie să îi corespundă hărnicia și detașarea de posesiuni.

Modelul de hărnicie. Problema care se află în centrul atenției lui Paul este ducerea unei existențe dezordonate și leneșe de către unii dintre cei botezați (2Tes 3:6). Aceștia, de fapt, deciseseră să nu muncească fie din cauza așteptării unei parusii iminente (cf. 2:1-2), fie din cauza disprețului pentru munca manuală, tipic mediului cultural greco-roman. Paul nu a trăit în lene, ci a muncit în Tesalonic „cu trudă și efort zi și noapte, ca să nu fie o povară pentru niciunul dintre voi” (v. 8). Acest comportament este motivat nu de lipsa dreptului misionarului de a primi subzistență din partea comunității, ci de nevoia de a oferi un „exemplu” credincioșilor; conceptul de «imitație», exprimat prin verbul mimeîsthai, servește drept cadru (vv. 7.9) pentru îndemnul paulin și este întărit de prezența, în v. 9, a substantivului „model” (týpos). În v. 9, Paul afirmă că predicatorul misionar ar avea un „drept” (exusía) la întreținere financiară din partea comunității, dar a și renunțat la această prerogativă, așa cum explicitează și în 1Cor 9:3-18, conform practicii misionare creștine străvechi regăsite în Mt 10:10. Creștinul trebuie să fie dispus să renunțe la un drept din iubire, astfel încât gratuitatea mesajului evanghelic să devină evidentă.

Lenea, trădare a Evangheliei. Prin urmare, Paul insistă, în vv. 10-12, asupra necesității „muncii”. El reafirmă valoarea unei „porunci” (acesta este sensul verbului paranghéllein) pe care o dăduse și în trecut tesalonicenilor: „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (v. 10). Caracterul imperativ al poruncii apostolului derivă din pericolul cu care se confruntă cei care lenevesc, care exploatează munca altora și constituie o amenințare pentru întreaga comunitate creștină.

De fapt, îndemnul paulin are loc „în Domnul Isus Cristos” (v. 12), ca și cum porunca de a munci pentru a se întreține ar veni direct de la Isus. Acest fundament hristologic al ordinului imperativ îi face ecou celui al îndemnului inițial din v. 6 („Fraților, în numele Domnului nostru Isus Cristos, vă poruncim…”), formând astfel o includere. Pericolul reprezentat de prezența leneșilor în comunitate este trădarea Evangheliei lui Isus; aceasta duce la apostazia indivizilor și la otrăvirea întregului trup al lui Cristos, care este Biserica, care ar fi lipsită de puterea sa evanghelizatoare.

EVANGHELIA

Contextul. Lectura de astăzi ne oferă prima parte a „discursului escatologic” (Lc 21:5-36), ultima învățătură a lui Isus înainte de patimile sale (22-23). Contextul narativ este templul din Ierusalim. În timp ce Matei și Marcu plasează discursul escatologic în afara orașului sfânt, pe Muntele Măslinilor (Mt 24:3; Mc 13:3), Luca îl situează chiar în interiorul templului. În cea de-a treia Evanghelie, atunci când Isus intră în Ierusalim (19:45), el rămâne constant în sanctuar. Cele două rezumate care încadrează activitatea lui Isus în templu (19:47-48; 21:37-38) afirmă că el „învăța” în mod continuu. Interesul lui Luca pentru sanctuarul din Ierusalim începe cu expulzarea vânzătorilor de animale, acuzați că au făcut din casa lui Dumnezeu „o peșteră de hoți” (19:45-46). Învățătura lui Isus intenționează astfel să ofere o nouă orientare poporului, în cel mai sfânt loc al iudaismului, cu privire la Dumnezeu, la sine și la cult. Acesta este ultimul prilej pentru popor de a se converti și de a pune în aplicare voința lui Dumnezeu.

Dincolo de suprafață. Discursul lui Isus își are originea într-o considerație referitoare la „unii”; este vorba de persoane care frecventau templul, înclinate să admire frumusețea clădirii și splendoarea darurilor sale, asemenea adoratorilor lumii păgâne (v. 5). În fața acestei considerații menite să exalte exterioritatea în locul interiorității, aparența de religiozitate în locul credinței substanțiale, Isus declară că acest splendid sanctuar va fi complet distrus (v. 6). Introducerea „vor veni zile” amintește de stilul oracolelor de osândă din Vechiul Testament (Is 39:6; Ier 7:32; 31:31 etc.). Prin această sintagmă, Isus nu face aluzie la sfârșitul timpurilor, ci la istorie, adică la timpul care începe de la învierea sa și ajunge la parusia sa; acesta este timpul nostru. Această interpretare este coroborată de utilizarea, în Lc 5,35, a construcției „vor veni zile”, pentru a conota momentul absenței „Mirelui”, când practica postului devine adecvată. La declarația categorică a lui Isus cu privire la distrugerea templului, trecătorii îl întreabă pe Învățător (ucenicii din Evanghelia a III-a nu se referă la el ca la „Învățător”) despre vremurile și semnele distrugerii finale (v. 7).

Semnele sfârșitului. Isus își începe discursul cu un avertisment: “Luați seama să nu fiți înșelați. Mulți profeți falși vor pronunța oracole false despre sfârșitul lumii și semnele sale iminente, pretinzând că vorbesc în numele lui Dumnezeu: s-a întâmplat în trecut (Ier 14:14-16) și se va întâmpla și după învierea lui Isus (1In 2:18). Nu trebuie să le urmăm! (v. 8). Ucenicii nu trebuie să se teamă (2Tes 2:2) nici măcar de războaie și revoluții, pentru că acestea sunt evenimente care se datorează, din păcate, unor alegeri inumane care traversează cursul istoriei; ele nu sunt însă preludiul „sfârșitului” (v. 9). Pe lângă războaie, istoria este punctată de cataclisme și dezastre („cutremure, foamete, ciumă”) și semne cosmice; limbajul folosit aici este apocaliptic: aceste semne prefațează un sfârșit al lumii care nu este însă iminent (vv. 10-11).

Persecuție și mărturie. Interesul principal al lui Isus Lucan este să le indice discipolilor comportamentul adecvat pentru venirea împărăției lui Dumnezeu în timpul istoriei: sarcina credincioșilor în Cristos este „mărturia” iubirii lui Dumnezeu manifestată prin misiunea lui Isus, misiune care culminează cu moartea și învierea sa (Fap 1:8). Ucenicii sunt chemați să continue misiunea mântuitoare a lui Isus în perioada postpascală, cu ajutorul Duhului Sfânt. În timp ce își îndeplinesc misiunea, membrii bisericii vor fi persecutați și întemnițați; ei vor fi aduși în fața autorităților politice, a regilor și a guvernatorilor, „din cauza numelui” lui Isus (v. 12). Persecuția face parte din „mărturia” dată lui Isus, deoarece ucenicii împărtășesc aceeași soartă ca Învățătorul. Persecuția pare să fie testul de turnesol al autenticității „mărturiei” creștinilor (v. 13). Isus indică, de asemenea, modalitatea de răspuns care trebuie dată denigratorilor violenți ai ucenicilor: aceștia din urmă nu trebuie să își pregătească „apărarea” ca și cum ar fi buni avocați care încearcă să îi convingă pe acuzatori cu argumente retorice adecvate (v. 14); de fapt, Isus asigură că El însuși va inspira cuvintele credincioșilor supuși hărțuirii și acuzațiilor („Eu vă voi da cuvânt și înțelepciune”). Cristos cel înviat îi însoțește pe ucenicii săi în evanghelizarea lor și se identifică cu ei, așa cum experimentează Paul pe drumul Damascului (Fap 9:5).

Creștinul, un semn al diviziunii. Dacă Cel Înviat își conduce Biserica, credincioșii nu trebuie să aibă de ce să se teamă, deoarece adversarii lor „nu vor putea rezista (anthistánai: Fap 6,10) sau să se opună (antiléghein: Lc 2,34; 20,27; Fap 4,15; 13,45; 28,19.22)”. Aversiunea la care vor fi supuși ucenicii în cursul istoriei nu vine doar din partea celor din afară, cum ar fi comunitatea iudaică și exponenții lumii greco-romane, ci și din partea persoanelor din cercul lor apropiat, „părinți, frați, rude și prieteni”. Ei îi vor „preda” autorităților, iar unii discipoli „vor fi uciși” (v. 16). Comunitatea lui Luca este conștientă de caracterul perturbator al mesajului lui Isus; acesta provoacă o ruptură socială și familială pe care Isus o prezisese deja în Lc 12:52-53. Diferența creștinilor față de restul societății, la nivel religios și etic, are consecințe dramatice: „veți fi urâți de toată lumea din cauza numelui meu” (v. 17). Această situație de ostilitate socială face parte din statutul identitar al creștinului. Paradoxal, însă, această respingere și acest ostracism la care sunt supuși cei botezați în numele lui Isus este un semn al bunătății alegerii lor de viață, deoarece duce la „fericire” (cf. Lc 6,22).

A ști să perseverezi. Comuniunea existențială cu Învățătorul (cf. 6,40) implică participarea la misterul mântuitor al răstignirii și învierii sale. Acesta este motivul pentru care concluzia discursului escatologic al lui Isus răstoarnă negativitatea persecuției suferite: „dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde” (v. 18). Experiența învierii lui Isus reverberează cu cea a discipolilor săi. Isus le insuflă ucenicilor o speranță definitivă, arătându-le calea de urmat: „prin perseverența voastră vă veți mîntui viața” (v. 19). Perseverența (hypomonê) este reziliența, capacitatea de a strânge din dinți și de a îndura dificultățile fără a ceda în fața atracției conformismului social. Celor care perseverează le aparține împărăția lui Dumnezeu; ei corespund, în explicația parabolei seminței semănate pe pământ (Lc 8,9-18), pământului bun pe care cade sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, „celor care, după ce au auzit Cuvântul cu inimă bună și întreagă, îl păzesc și aduc roadă cu perseverență” (8,15).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 571-572/ octombrie-noiembrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Judecata de apoi, Mănăstirea Voroneț

Hits: 42