„Credința în Cristos în slujirea fraților” – Meditație pentru Duminica a XXVII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXVII-A DE PESTE AN

5 OCTOMBRIE 2025

CREDINȚA ÎN CRISTOS ÎN SLUJIREA FRAȚILOR

Credința, darul lui Dumnezeu și răspunsul omului la planul Creatorului, este punctul central al lecturilor de astăzi. Credința este necesară pentru a obține mântuirea și îi permite credinciosului/persoanei drepte să fie deschisă speranței escatologice (prima lectură), chiar dacă credința în Cristos nu este exclusivă pentru un anumit grup sau etnie. Credința este aderarea personală la mentalitatea și stilul de viață ale lui Isus, care s-a pus în slujba fraților și surorilor sale, abandonându-se necondiționat voinței Tatălui (Evanghelia); este un dar care se maturizează prin Duhul Sfânt, deoarece se naște din proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu de către membrii bisericii, un Cuvânt pe care orice creștin este chemat să îl păstreze cu credință (a doua lectură).

FĂRĂ MEDALII

de Roberto Laurita

Ne-am obișnuit cu recunoașterile. Cele care vin aproape de pensionare. Cele care coincid cu câteva trepte sau promovări. Certificate de merit, medalii, diplome: un mod de a exprima recunoștința comunității sau o măsură a valorii unei persoane. Un obicei care persistă în timp și care totuși nu ar trebui să prindă rădăcini în comunitatea urmașilor lui Isus. Da, pentru că Isus le cere urmașilor săi să lucreze pentru Împărăție cu încredere și simplitate, fără a aștepta recunoaștere.

Încredere, pentru că fără încredere mai devreme sau mai târziu se aruncă prosopul. Iar încrederea nu se pune în propriile resurse, în planurile strălucite pe care le-am întocmit pe hârtie, în organigramele meticulos întocmite. Discipolul se încrede în el, în Isus. Se bazează pe Tatăl său, așa cum face și El. Se încrede în acțiunea Duhului Sfânt. Gata să-și asume riscuri pe căile Evangheliei, chiar dacă acestea par uneori atât de naive și nereușite. Dispus să își joace viața chiar și în eșecuri aparente – la fel ca Isus – și nu să răzbată succese gata obținute. Bucuros să fie surprins de rezultatele neașteptate care încununează munci ascunse și frânghii foarte fragile. Spiritul ucenicului este cel al slujitorului, care își pune energiile în slujba unui plan mai mare și mai larg decât propriile sale planuri mici și limitate.

Conștient că trebuie să „moară” continuu față de sine și, în primul rând, față de propria vanitate. Plătește pentru că și-a făcut partea, chiar dacă nimeni nu-i va cânta public laudele.

Această încredere și această hărnicie produc însă – datorită Duhului Sfânt – adevărate miracole. Martori uimiți ai acestui lucru sunt mulți creștini care ating cu mâinile lor bunătatea unor bărbați și femei care reușesc să vindece răni adânci și să redea puterea unor umeri prea epuizați. Protagoniștii sunt tinerii și adulții care își dau seama, atunci când lucrurile sunt făcute, că au fost conduși de Dumnezeu pe căi anevoioase către o destinație neașteptată.

Discipolul iubește drumurile și răscrucile vieții de zi cu zi pentru a trăi împreună cu alții aventura credinței: o aventură care schimbă existența. Și dăruiește o seninătate și o pace nemeritate de aici de jos.

ACTUALIZAREA MESAJULUI

„INUTILITATEA” UNEI VIEȚI GRATUITE

de Paola Bignardi

De fiecare dată când citesc textul din Evanghelia după Luca propus de liturghie în această duminică, simt în mine sentimente amestecate: un amestec de neliniște și fascinație. Sentimentul de inutilitate nu este un sentiment bun și nici nu este o veste bună. Dimpotrivă, a fi slujitor, asociat cu ideea de inutilitate, are aproape un gust batjocoritor: umilit în a fi slujitor, așadar într-o poziție umilă și supusă, făcând o muncă sau îndeplinind un angajament care este de altfel inutil. Unde este vestea cea bună!

Mă gândesc la toți oamenii umili, care au scris pe față truda și umilința muncii lor. Cei pe care îi întâlnesc dimineața în trenul de navetiști, care merg la oraș, poate pentru a-și presta serviciile într-o casă frumoasă și plină de regalitate, atât de diferită de casa săracilor încât îi observi de la depărtare: după felul în care se îmbracă, după gențile care poate le imită pe cele de firmă ale stăpânilor lor, dar care poartă urmele utilizării zilnice și prelungite. Și poate că își fac munca pentru bani puțini, fără un mulțumesc, fără un cadou. Cum ar putea cuvântul din această duminică, care pare să confirme stilul umilitor al vieții lor de zi cu zi, să sune „veste bună” pentru urechile lor?

Frumusețea acestui cuvânt poate fi înțeleasă doar privindu-l pe Domnul Isus, care s-a proclamat sclav și a îmbrăcat șorțul slujirii pentru a spăla picioarele semenilor săi, înainte de a-și oferi viața pentru ei și pentru toți. Noi suntem servitori inutili, pentru că Domnul nu are nevoie de noi pentru a face lucrarea Sa de mântuire. Dar El a vrut să ne aibă alături, El, care S-a făcut pe Sine sclav, a vrut să ne facă părtași la iubirea umilă cu care a mîntuit și mîntuiește lumea.

Astfel, calitatea noastră de sclavi dobândește demnitatea de colaboratori ai lui Dumnezeu, slujitori cu și ca El, Slujitorul suferind. Oricând trăim în logica slujirii, trebuie să ne amintim că suntem ridicați la demnitatea de colaboratori ai lui Dumnezeu. Oricând ne facem slujitori ai unui frate sau ai unei surori aflate în nevoie, îmbrăcăm hainele Dumnezeului nostru; oricând ne facem slujitori ai unui frate sau ai unei surori aflate în nevoie, devenim slujitori ai lui Dumnezeu. Și devenim ca El! Oricând facem un gest de ajutor, spunem un cuvânt de prietenie și de consolare, i l-am spus lui Dumnezeu. Dumnezeu, în cei săraci, se lasă consolat de cuvintele noastre, se lasă ajutat de compasiunea noastră, se lasă susținut de apropierea și bunătatea noastră.

Atunci expresia „servitori inutili” dobândește o forță de atracție paradoxală. Este un cuvânt intrigant, care face aluzie la un adevăr frumos.

A fi un slujitor ca Isus mă plasează în urma unei experiențe evanghelice, în cadrul unei povești a mântuirii; sunt chemat să fiu ca Isus, „slujitorul” prin excelență. Nu sunt întrebat despre rezultatul slujirii mele, dacă a fost bun sau nu. Este suficient să fiu în această atitudine de deschidere, de disponibilitate, de dar; pentru a atinge această formă esențială de viață.

De orice dată când reușim să intrăm cu bucurie în logica „slujitorului inutil”, ne dăm seama că suntem eliberați: eliberați de nevoia rezultatelor acțiunii noastre, ale misiunii noastre, ale serviciului nostru față de ceilalți sau față de comunitatea creștină. Rezultatele aparțin libertății indivizilor; rezultatele sunt lucrarea Duhului și acțiunea sa în conștiința fiecărei persoane și în istoria lumii. Iar dacă nu ni se cer roadele efortului nostru, atunci nu avem nevoie nici de recompensă, nici de recunoaștere. „Mulțumesc” ne este spus în orice zi de către Domnul, care ne cheamă să îl urmăm pe calea slujirii și dedicării față de frații și surorile noastre.

Există oameni care știu cum să trăiască în această perspectivă; ei trăiesc și alături de noi. Îi recunoaștem după stilul gratuit al vieții lor, în lucrurile mărunte de orice zi. Ei sunt cei care îți zâmbesc când îți vorbesc; care sunt mereu acolo când este nevoie să dea o mână de ajutor; care apar brusc aproape ca îngerii acolo unde este nevoie. Ca Rondine, un personaj extraordinar din romanul lui Luisito Bianchi, La Messa dell’uomo disarmato. Rondine este un om sărac, astăzi l-am numi boschetar, care la începutul iernii fură câteva găini din cotețele satului, pentru a fi băgat în închisoare și a-și petrece astfel iarna în casă. Iese din închisoare primăvara, odată cu sosirea rândunelelor; de aici și porecla sub care îl cunoaște toată lumea. Umanitatea lui Rondine stă în umilința gesturilor delicate de ajutor, pe care le face la nevoie sau din convingerea valorii lor, cum ar fi aducerea de flori la mormântul soției profesorului, pe care nimeni nu o vizita. Măreția acestor mici acțiuni este dezvăluită de gestul suprem: dăruirea propriei vieți pentru a o salva pe cea a unui prieten. Desigur, Swallow nu știa nimic despre Isus și nici despre evanghelia sa, dar Spiritul acționează acolo unde vrea și îi face pe cei umili capabili de acea gratuitate care îi face transparenți față de o evanghelie pe care nici măcar nu o cunosc.

A fi slujitori inutili, atunci, ce înseamnă? Înseamnă să crezi cu obstinație și umilință în puterea binelui și să trăiești în acest orizont. Poate că aceasta este credința care dezrădăcinează murele și mută munții: cei ai împietririi inimii, ai mândriei care caută recunoaștere. Este la fel de mică ca o sămânță de muștar, dar are puterea copleșitoare a încrederii și a iubirii. Această credință înseamnă să fii în aceeași atitudine ca Isus față de viață; ea te face să trăiești din viața sa și să mărturisești misterul iubirii sale în lume. Și astfel se țese intriga cea bună.

În această duminică, împăcați cu ideea că și noi suntem „slugi nefolositoare” și dornici să devenim astfel, asemenea ucenicilor, îi cerem Domnului: „Mărește credința noastră!” Fie ca credința noastră să cunoască umilința micilor gesturi de iubire care sunt aproape la fel de invizibile ca bobul de muștar, dar care au puterea de a țese pânza bună și rezistentă a lumii. Credința care se manifestă în iubire are puterea micimii. Slujitorii inutili sunt cei care sunt dispuși să nu facă nimic și care, prin gesturile lor „inutile”, mențin viața în mișcare.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură:  Profetul Habacuc trăiește în vremuri descurajatoare: imperiile străine presează la porțile Israelului, în timp ce în interiorul regatului nedreptatea și violența sunt dezlănțuite. Numai un cuvânt puternic din partea lui Dumnezeu poate da simțământ vieții celor drepți: prin perseverența lor, îi asigură Domnul, va veni mântuirea.

Psalmul responsorial: Psalmul 94 invită poporul să îi cânte lui Dumnezeu și să îl laude pentru mântuirea sa. O astfel de laudă, însă, este autentică doar dacă este rezultatul unui act de credință: să nu ne mai lăsăm pradă îndoielilor și murmurărilor, ca în zilele celor patruzeci de ani în deșert. Domnul trebuie ascultat, nu pus la încercare.

A doua lectură: Cu cuvinte părintești, Sfântul Paul continuă să-l încurajeze pe Timotei în sarcina sa laborioasă de a conduce o comunitate creștină. Duhul lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i deschidem inima, transformă suferința în mărturie, făcându-ne să descoperim un curaj pe care nu credeam că-l avem.

Evanghelia: Ucenicii lui Isus îl imploră: „Mărește credința în noi!”. Isus răspunde cu două mici parabole: este suficient ca credința să fie mică, dar vitală, ca un bob de muștar; apoi ea se va manifesta în viața noastră ca o înclinație spre slujirea gratuită a aproapelui, în special a celor săraci și suferinzi care nu au nimic de pierdut.Ț

PRIMA LECTURĂ

În jurul anului 600 î.Cr., profetul Habacuc este martorul expansiunii puterii devastatoare a Babilonului în cadranul Orientului Mijlociu (1.5-11) și, în același timp, vede proliferarea nelegiuirii și a violenței în cadrul societății evreiești (1.2-4). În această situație descurajantă, profetul intră în dialog cu Dumnezeu pentru a înțelege rolul lui YHWH în istorie. Vv. 2-3 sunt o implorare către Dumnezeu, care este chemat la judecată: „Până când”, se întreabă Habacuc, va persista această situație de violență și asuprire a celor drepți? El asistă zilnic la „jafuri și violențe”, „certuri și dispute”, iar Dumnezeu nu intervine. Tăcerea lui Dumnezeu în fața răului care domnește în societate înțeapă inima și mintea profetului. El percepe foarte bine profunzimea problemei: parametrii pe care se bazează viața civilă și religioasă a poporului Israel sunt denaturați, deoarece Legea este golită de puterea sa și cei răi triumfă asupra celor drepți. Profetul, însă, nu se descurajează și își asumă poziția de „santinelă” pe zidurile orașului pentru a examina răspunsul Domnului la chemarea sa pătrunzătoare (2:1). Și răspunsul vine. Dumnezeu poruncește ca viziunea să fie „scrisă”, astfel încât să fie moștenirea comună a poporului; este sigur, se va împlini cu siguranță, chiar dacă nu imediat (v. 2-3). V.4 precizează conținutul viziunii: „Iată, cel care nu are o minte dreaptă va pieri, în timp ce cel drept va trăi prin credința sa(ʼĕmûnâ)”. Dumnezeu va restabili neprihănirea; prin urmare, trebuie să continuăm să fim fideli cuvântului său, care va avea o împlinire finală. Acesta este momentul alegerii între viață și moarte. Credința” este ancora salvării în situații în care totul pare să fie pus la îndoială și distorsionat(cf. Ez 18:5-9). A avea credință înseamnă a urma calea dreptății indicată de Dumnezeu cu răbdare și perseverență. „Neprihănitul”, ca și «nelegiuitul» din textul lui Habacuc, este însă o figură reprezentativă a unei părți a poporului(cf. Hab 1:12: „noi nu vom muri”) în cadrul căreia profetul se plasează. Astfel, „cel drept” este „cel care crede”; Domnul îi va restaura dreptatea, chiar dacă la sfârșitul istoriei. Acest lucru este valabil pentru evrei și pentru toate popoarele, după cum atestă Sfântul Paul în Rom 1,17 și Gal 3,11(cf. Evrei 10,38), care interpretează credința în sens tropologic: credinciosul, însă, nu mai este cel care este fidel Legii, ci cel care aderă la Cristos.

A DOUA LECTURĂ

În această a doua scrisoare către Timotei, Paul continuă să îl învețe pe colaboratorul său despre „credința directă”; bunica sa Lyde și mama sa Eunice aderaseră, de asemenea, la credința în Cristos (v. 5). Amintirea credinței îl determină pe Paul să îl îndemne pe Timotei să „reaprindă darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” (v. 6).

Reaprindeți focul. „Darul”(chárisma) despre care vorbește Paul nu este capacitatea specială de slujire conferită tuturor creștinilor pentru construirea comunității (1Cor 12-14), ci carisma specifică a conducerii bisericii conferită oficial prin punerea mâinilor asupra unor persoane cu virtuți dovedite (cf. 1Tim 3:1-13; Tit 1:6-9).

Verbul „a reînvia”(anazōpyreîn) înseamnă literal „a reaprinde focul”; darul conducerii comunității creștine se aseamănă cu un foc care a fost aprins prin ritualul liturgic-sacramental al impunerii mâinilor, dar care trebuie hrănit continuu. Metafora focului se referă la Duhul Sfânt. Același Duh care animă conducerea eclezială a lui Paul și Timotei nu este un Duh de „timiditate”, ci de „tărie”, de «caritate», de „prudență” (v. 7). Aceste cuvinte fac ecou celor din Rom 8:15: Duhul Sfânt face de fapt „fii”, împuterniciți să dea mărturie despre iubirea Tatălui ceresc (cf. Fap 1:8); „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5:5). Datorită darului Duhului, Paul îl îndeamnă pe Timotei să nu-i fie „rușine să dea mărturie despre Domnul nostru”. Așa cum lui Paul nu i-a fost niciodată rușine de „Evanghelie” (Rom 1:16), adică de Cristos răstignit, „puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1:23), nici lui Timotei nu trebuie să îi fie rușine să proclame puterea mântuitoare a lui Dumnezeu cuprinsă în evenimentul crucii și nici nu trebuie să îi fie rușine de întemnițarea lui Paul la Roma (2Tim 1:17); această condiție de slăbiciune a apostolului îl face conform cu Cristos răstignit și înviat (cf. Fil 3:10-11). Timotei, mai degrabă, este invitat să „sufere” împreună cu Paul pentru răspândirea Evangheliei „prin puterea lui Dumnezeu”, care este Duhul Sfânt (v. 8).

O tradiție care trebuie păstrată. Paul devine modelul de urmat prin asimilarea sa la Cristos, arhetipul la care trebuie să se conformeze orice ucenic. Astfel, Paul se prezintă tânărului lider al comunității ca un „model”, „exemplu” (literal „a avea ca exemplu”) pentru „învățăturile sănătoase auzite de la mine” (1Tim 1:10; 6:3; Tit 2:1): aceste învățături trebuie păstrate, adică se asemui cu și puse în practică, cu aceeași „credință” și aceeași «iubire» care se cultivă „cu privire la Isus Cristos” (v. 13). În aceasta constă „depozitul de credință” (parathḗkē), învățătura mântuitoare care formează Tradiția apostolică (cf. Rom 6,17; 2Tim 3,14; Tit 1,9). Este, de fapt, „depozitul prețios (literal «frumos»)”, pe care Timotei, în calitate de lider al comunității și garant al tradiției care se întoarce la Isus, trebuie să îl „păzească”. Cel care permite transmiterea fidelă a depositum fidei este asistența „Duhului Sfânt care locuiește în noi” (v. 14). Locuirea Duhului Sfânt, un dar pe care trebuie să-l cerem neîncetat, le permite membrilor Bisericii, în special episcopilor care sunt succesorii apostolilor, să transmită intact mesajul mântuitor al lui Cristos generațiilor viitoare.

EVANGHELIA

Textul liturghiei de astăzi își are prodromul în versetele care îl preced: „Dacă fratele tău comite o greșeală, mustră-l; dar dacă se pocăiește, iartă-l. Iar dacă va săvârși o greșeală de șapte ori pe zi împotriva ta și de șapte ori se va întoarce la tine spunând: „Mă căiesc”, să-l ierți” (Lc 17,3b-4). Iertarea păcatelor este efectul procesului mântuitor realizat de Isus; pentru a ierta trebuie să ieșim din logica reciprocității (în mod normal așteptăm scuze de la cei care s-au purtat rău cu noi și când facem bine așteptăm o recompensă, altfel ne simțim privați de dreptul nostru), pentru a asuma logica gratuității pure. Conform dictatului rugăciunii Tatăl nostru, Dumnezeu ne acordă iertarea pentru ca noi să o putem extinde asupra fraților și surorilor noastre (Lc 11,4); Isus Cristos dispune iertarea nelimitată („de șapte ori”), deoarece iertarea păcatelor implică întreaga existență, marchează definitiv stilul relațiilor noastre cu ceilalți și alimentează un proces de regenerare a vieții care se reflectă în „credința” în Cristos. „Apostolii” sunt conștienți de acest lucru și îl întreabă pe Isus: „sporește credința în noi!”. Răspunsul lui Isus constă din două părți: o zicală cu caracter paradoxal (v. 6) și o parabolă (vv. 7-10).

Paradoxul credinței. Prin dictonul paradoxal (v. 6), Isus explică faptul că credința nu poate fi măsurată, nu este un produs cuantificabil. O doză foarte mică, un bob de muștar, o sămânță minusculă care produce un arbust mare, ar fi suficientă pentru a obține efecte semnificative (Isus folosește hiperbola transplantării unui mure în mare). Dar dictonul paradoxal arată deficitul de credință al apostolilor, cei aleși (Lc 6,13); de fapt, Isus constată prezența credinței mai degrabă la alte persoane pe care le-a întâlnit decât la apostoli (Lc 5,19-20; 7,9-10.50; 8,48.50). Credința” este răspunsul iubitor la darul oferit de Dumnezeu, care cheamă indivizii să comunice fraților și surorilor lor să adere la planul divin. Credința deschide ușa către iertarea păcatelor, iar biserica, trupul lui Cristos, este spațiul în care acest lucru se întâmplă neîncetat.

Creștinul ca slujitor. Dar acest lucru nu este suficient! Prin parabolă (vv. 7-10), Isus ne invită să medităm la dinamica misterioasă a acestei comunicări mântuitoare. Isus indică, de fapt, atitudinea potrivită a credinciosului în fața lui Dumnezeu și a fraților și surorilor sale. Parabola constă în trei întrebări retorice care necesită răspunsuri diferite din partea ascultătorilor (primul răspuns este „niciunul”, al doilea «da», al treilea „nu”); este o tehnică retorică pentru a confirma ascultătorilor o realitate obiectivă împărtășită de toți. Imaginea vieții reale pe care Isus o pune sub ochii apostolilor, liderii comunității, este situația nefericită și dramatică a „sclavilor” (dûloi). Toată lumea din lumea antică știe că sclavii sunt obligați să se supună stăpânilor lor (cf. Lc 7,8, unde centurionul roman spune: „dacă spun robului meu: fă aceasta, el o face”; Lc 12,36-38). Relatarea parabolică vorbește tocmai despre o situație generică, și anume relația asimetrică obișnuită dintre stăpân și servitor.

Când slujitorul se întoarce acasă după ce și-a îndeplinit sarcina la țară („arat” sau „păstorit turma”), el nu se poate așeza la masă, ci trebuie mai întâi să pregătească și să servească masa stăpânului său; abia după ce acesta din urmă a mâncat, robul se poate răcori: aceasta este singura sa recompensă! Povestea parabolică reflectă condiția servilă de exploatare și muncă fără ore și fără recompensă. În această povestire nu se menționează nicio recompensă sau pedeapsă a servitorului, așa cum se întâmplă în alte parabole lucaniene (12:36-38; 44-46; 47-48; 19:13-27), deoarece recompensa pentru munca depusă pur și simplu nu este așteptată într-o relație sclav-patron.  De fapt, întrebarea lui Isus din v. 9 (va fi stăpânul „recunoscător robului său pentru că a executat ordinele pe care le-a primit?”) necesită un răspuns negativ din partea ascultătorului. În v. 10, metafora condiției nedrepte și inumane a servitorului este legată de condiția creștinului.

Modele ale „slujitorului”. Asimilarea „credinciosului” cu „slujitorul” era obișnuită în Vechiul Testament pentru a conota relația dintre Dumnezeu și poporul Israel (Is 41:8; 48:20) sau profeții în general (Ier 25:4) sau personaje individuale precum Samuel (1Sam 3:9-10) și David (2Sam 7:5). În evangheliile sinoptice, pe lângă utilizarea metaforică a servituții în cadrul parabolelor, dûlos este o autodesemnare a lui Simeon (Lc 2:29) și a Mariei (1:38.48). Figura Mariei, prin „smerenia” sa (1.48.52), este prototipul „slujitorului”, cel care este dispus să accepte voința lui Dumnezeu. De fapt, Maria este modelul „săracului” căruia îi aparține împărăția lui Dumnezeu (6.20), deoarece este în perfectă armonie cu Isus, arhetipul «slujitorului» (22.37: „Eu sunt printre voi ca cel care slujește”). Isus este adevăratul „slujitor” al lui Yhwh (22.37; Fap 8.30-35) pe care profetul Isaia l-a prezis (Is 42.1-7; 49.1-9; 50.4-11; 52.13-53.12; cf. 61.1-2). Isus, slujitorul lui Dumnezeu, prin misiunea sa, pregătește „împărăția” pentru ucenicii săi, pentru ca aceștia să mănânce și să bea la masa sa și să judece cele douăsprezece seminții ale lui Israel (Lc 22:28-30). Prin asemănarea atitudinii ucenicilor cu cea a slujitorului, Isus are în vedere o inversare a rolurilor în Împărăția lui Dumnezeu. Prin parabolă, Isus îi invită pe liderii comunităților, apostolii, care în tradiția creștină au sarcina metaforică de a „ara” (9:62) și de a „păstori turma” (Fap 20:28; In 21:16; Ef 4:11; 1Pt 5:2), să aibă credință, angajându-se cu iubire și bucurie la dispoziția Domnului, ca slujitori „inutili”, fără pretenții și de prisos. De fapt, orice credincios este chemat să-l iubească gratuit pe Dumnezeu și pe frații săi, fără pretenția unor recompense și gratificații. Căci împărăția este a lui Dumnezeu; El conduce istoria mântuirii. De aceea, cei care cred, asemenea Mariei, trebuie să-și însușească dinamica gratuității absolute, tipică Împărăției lui Dumnezeu să instaureze de Isus, abandonând orice formă de utilitarism; în acest fel, dinamica credinței generează noi relații comunitare simetrice, bazate pe iertarea reciprocă, în stilul iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 569/septembrie-octombrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.Ț

Hits: 48