„Alegerea căii mânturii – Dumnezeu sau banii?” – Meditație pentru Duminica a XXV-a de peste an
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A XXV-A DE PESTE AN
21 SEPTEMBRIE 2025
ALEGEREA CĂII MÂNTUIRII: DUMNEZEU SAU BANII?
Comportamentul fără scrupule și necinstit al claselor bogate din Israel este denunțat de profetul Amos ca trădând voința lui Dumnezeu pentru dreptate (prima lectură). Isus, urmând pașii tradiției profetice, continuă să proclame împărăția lui Dumnezeu și îi invită pe ascultătorii săi să aleagă, fără compromisuri, între Dumnezeu și bani ca bază pentru viața lor; această decizie implică adoptarea unor principii etice consecvente (Evanghelia). Dumnezeu dorește ca toți oamenii să atingă mântuirea și, din acest motiv, Paul recomandă plasarea rugăciunii comune în centrul vieții ecleziale (a doua lectură).
ORI DUMNEZEU, ORI BANII
de Roberto Laurita
Ordinul este imperativ, fără echivoc. Nu există nicio altă cale de ieșire, niciun compromis. Este vorba de a alege între Dumnezeu și bani, întrucât unul este incompatibil cu celălalt. Nodurile, de fapt, mai devreme sau mai târziu vin la pieptene și încercarea de a le împăca, într-un fel sau altul, se termină întotdeauna prin trădare.
Cel care își dedică viața banilor nu are timp pentru Dumnezeu. Și chiar dacă din când în când nu uită să dea unele semne de respect față de El, în cele din urmă nu este dispus să îi consacre existența sa. Spațiul dedicat lui i se pare irosit și, în orice caz, răpit de la ceea ce contează cu adevărat în viață. A acumula, a investi, a înmulți, a-și asigura avantaje considerabile; a cumpăra, a vinde, a tezauriza și a dispune de acțiuni și titluri de valoare după cum cere momentul: iată ce consideră el demn de energiile și gândurile sale. A risca pe Dumnezeu și pe planul Său pare în ochii lui o investiție proastă, o investiție neprofitabilă.
Cel care decide să se bazeze pe Dumnezeu vede banii doar ca pe un mijloc. Un mijloc util, dar unul pentru care nu merită să-ți sacrifici viața. Un mijloc de a ajuta și de a susține, de a ieși din situații dificile și mizere, dar în orice caz acesta nu este remediul, ceea ce mîntuiește, ceea ce asigură fericirea veșnică. De aceea, el privește bogăția cu ochi nemântuiți, cu aceeași privire ca Isus.
Spune-mi, deci, cum tratezi banii și se va vedea ce fel de discipol ești. Spune-mi cum folosești averea și se va vedea din ce fel de creștin faci parte.
Duritatea acestui discurs este evidentă: nu se face nicio concesie. Dar de ce atâta furie? Pentru că miza este de o importanță decisivă… Miza este acceptarea Evangheliei, nu o acceptare epidermică, ci una sinceră. Este în joc planul lui Dumnezeu pentru această lume și pentru orice om. Este în joc fericirea autentică.
Acesta este motivul pentru care orice neînțelegere este periculoasă: „bricolajul”, de fapt, poate fi foarte riscant și poate duce la erori majore. Isus nu ne cere însă să fugim de bani, ci să îi reducem la un simplu instrument examinând posibilitățile și limitele. Nu să îl considerăm un „idol”, ci să facem din el un instrument al dreptății.
Și ne cere nouă, care suntem atât de pricepuți în afaceri și administrație, să dăm dovadă de aceeași inventivitate și capacitate de risc în cauza lui Dumnezeu!
ACTUALIZAREA MESAJULUI
A POSEDA, A PIERDE, A ÎMPĂRȚI
de Roberto Mancini
Atașamentul unui individ față de viață, în special în contextul societății de piață globalizate, tinde să fie de natură egocentrică. Este vorba despre însușirea bunurilor care ne sunt esențiale, fie ele de natură emoțională sau economică. Într-un fel, o ființă umană este ca un copac: are nevoie de rădăcini pentru a trăi și astfel își construiește atașamentul față de părinți, familie, locul natal, limbă, obiceiuri, posesiuni. De aceea, oricine este mereu tentat să abordeze rețeaua de relații vitale (cu ceilalți și cu sine însuși, cu natura și cu bunurile materiale, cu sensul lucrurilor și cu Dumnezeu însuși) nu după logica darului, ci după cea a proprietății.
În ochii celor care iau viața în acest mod, orice formă de împărtășire este resimțită ca o pierdere. De aici, o stare de luptă perpetuă pentru cucerirea bunurilor pământului. Capitalismul global și civilizația banilor sunt atât de tenace în dominarea lumii din multe cauze. Dar prima, cea mai apropiată de noi, se datorează faptului că sunt înrădăcinate în economia primitivă a lumii noastre mentale, cea a atașamentului față de autoconservare și a calculului a ceea ce este util în acest scop. Dacă ceva îmi aduce plăcere, supremație, siguranță, avantaj, profit, este automat că îl prefer, fără să iau în considerare nici relația cu ceilalți, nici fericirea autentică pe care aș putea-o descoperi.
Este economia privatizării oricărui bun și a profitului absolut, adică a confortului imediat înțeles de oricine trăiește ca subiect izolat și autoreferențial. Această mentalitate este atât de adânc înrădăcinată în tradiția noastră, încât Occidentul a reușit să denatureze și să înglobeze mesajul Evangheliei, eliminând chemarea sa la împărtășire și prezentând-o în schimb ca o binecuvântare a regimului proprietății private.
Cei care acționează conform acestei logici primitive și potențial violente sunt obișnuiți să calculeze avantajele și dezavantajele, dar sunt incapabili să vadă sensul, valorile, adevărul, frumusețea, bunătatea, viața. Cei care se comportă în acest fel rămân scufundați în întuneric, fără să se ridice niciodată la lumină, precum oamenii închiși în peșteră, povestiți în Republica lui Platon. Este înfricoșător să realizezi că astăzi această logică a întunecării triumfă în economie, în politică, în tehnologie, în informație. O societate inconștientă, nefericită și autodistructivă s-a instaurat astfel.
Viața universală, la care participăm cu toții ca în prima comunitate care ne primește, ne cere în schimb să urmăm înțelepciunea împărtășirii și să învățăm să înțelegem că binele este întotdeauna binele comun. Una este să ai pentru că ai cucerit bunuri învingându-i pe rivali sau jefuindu-i, și cu totul alta este să ai pentru că ai primit, dorind să împărțim cu alții ceea ce ne bucură. Paradoxul care trebuie acceptat constă în faptul că nu avem cu adevărat decât ceea ce dăm și împărtășim, deoarece acest lucru alimentează participarea noastră la comunitatea celor vii și constituie definitiv umanitatea noastră. Astfel, „a pierde” capătă un sens nebănuit: Evanghelia ne invită să pierdem ceea ce ne sufocă capacitatea de a iubi, ne propune să renunțăm la dependența de putere și proprietate, ne cere să rupem lanțurile persuasive cu care ne întemnițează egoismul.
Societatea va fi vindecată doar prin schimbarea profundă, în primul rând, a economiei mentale a indivizilor, comunităților și instituțiilor. Această nouă economie începe atunci când, dincolo de calculul profiturilor și al beneficiilor, învățăm să vedem semnificațiile autentice ale oricărui lucru, alegând să trăim în conformitate cu orientarea pe care ne-o oferă. Viața, care este comunitatea tuturor ființelor vii (plante, animale, ființe umane, relații), este împletită cu simțăminte: orice ființă întruchipează unul, iar simțământul care le ține pe toate împreună este armonia, comuniunea, dreptatea, pacea.
Oricine se ridică pentru a recunoaște gramatica înscrisă în condiția celor vii trebuie să existe cu fidelitate față de acest adevăr al vieții, conform acelui respect pe care îl evocăm, cu puțină conștiință, cu cuvântul „ecologie”. Astfel, devine consecventă construirea unor forme de economie, politică, tehnologie și informație care să fie biofile, consonante cu simțământul înscris în viața însăși. Nu este o coincidență faptul că școlile se numără printre instituțiile care au fost distorsionate și supuse logicii profitului absolut. Într-adevăr, aceasta a fost întotdeauna instituția care trebuie să învețe cum să treacă de la calculul egoist la semnificațiile vieții comune. Este instituția maturizării umane și etice a societății în alianța dintre generații.
Iată deci marea alternativă pentru toți: să fim indivizi calculați și lipsiți de sens sau oameni sensibili și iubitori. Prima abandonează lumea, a doua o face să înflorească. Trecerea de la condiția primitivă de autoconservare prin calcul la condiția creativă de dedicare pentru binele comun, prin realizarea unor sensuri mai bune a fost înțeleasă ca tranziția de la o stare naturală la o stare spirituală. În schimb, mi se pare a fi tranziția de la imaturitate la umanitate, de la iluzia mortală a egocentrismului la înțelepciunea vieții. Oricine parcurge această cale ajută la mântuirea lumii.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: Profetul Amos condamnă ferm proiectul necinstit al celor care vor să se îmbogățească pe spinarea celor săraci și slabi. Dumnezeu nu uită asuprirea, îi trimite pe cei bogați înapoi cu mâinile goale și îi ridică pe cei umili.
Psalmul responsorial: Măreția lui Dumnezeu, care șade sus, constă în faptul că își coboară privirea pe pământ pentru a-i ridica pe cei săraci dintre căpeteniile poporului său.
A doua lectură: Rugăciunea, mulțumirea și mijlocirea sunt limbajele tipice ale celebrării Euharistiei, care în orice duminică ne aduce împreună cu Cristos, care din bogat s-a făcut sărac pentru noi.
Evanghelia: Infidelitatea administratorului din parabolă, lăudat de stăpânul său, care era la fel de necinstit ca și el, este un avertisment pentru noi, care suntem chemați să-l slujim pe Dumnezeul vieții și nu idolul bogăției.
PRIMA LECTURĂ
În secolul al VIII-lea î.Cr., profetul Amos se mută din regatul lui Iuda în regatul lui Israel, în nordul Țării Promise, pentru a proclama cuvântul lui Dumnezeu (Am 7:14-15). Predica sa, însă, nu este agreată de clasele înstărite, de curte și de rege, pentru că denunță egoismul, abuzurile și violența împotriva celor mai slabi. În v. 4, invectiva sa („ascultați”) este adresată, prin intermediul a două fraze paralele, celor care îi asupresc pe „săraci”(ʼebyônîm); aceștia sunt grupul de populație redus la sărăcie și, prin urmare, ușor expus la datorii și, eventual, la sclavie (cf. 2:6-7). În vv. 5-6, profetul relatează gândurile asupritorilor săracilor: în religiozitatea lor pur formală, ei respectă punctual odihna festivă („luna nouă” și «sabatul»), iar apoi fac comerț într-un mod necinstit, care presupune scăderea cantității de cereale, creșterea prețurilor și utilizarea unor cântare modificate astfel încât să falsifice greutatea mărfurilor; toate aceste expediente ilicite au ca scop creșterea profiturilor, într-un mod fraudulos, pentru „a cumpăra cu bani pe indigent și pe sărac pentru o pereche de sandale” (v. 6).
Prin urmare, din cauza înșelăciunii negustorilor, mulți oameni săraci vor fi înrobiți. În cele din urmă, intenția lor este să vândă chiar și deșeurile de la treierat, trecându-le drept grâu bun. Acesta este planul lor necinstit. Dar, în timp ce autoritățile politice asistă îngâmfate la această nedreptate, iar autoritățile religioase în tăcere, Amos asigură că Dumnezeu va interveni în curând pentru a-i pedepsi pe cei responsabili pentru această situație socio-economică nedreaptă. De fapt, în v. 7, Domnul face un „jurământ”, adică un cuvânt care se va împlini fără nici o umbră de îndoială(cf. Dt 1:8; 6:18 etc., jurământul făcut patriarhilor de a le acorda Țara Promisă; 2Sam 3:9; Ps 110:4; 132:11: jurământul făcut lui David de a avea o descendență mesianic-regească), împotriva întregului popor din împărăția lui Israel: „Cu siguranță că nu voi uita niciodată toate faptele lor”. Când Dumnezeu uită, el iartă păcatele și produce o realitate de bunăstare și mântuire, dar dacă Dumnezeu nu uită păcatele, înseamnă că îi va pedepsi cu siguranță pe cei care au comis crima. Și, într-adevăr, în curând asirienii vor veni să distrugă Regatul de Nord. Jurământul Domnului va fi împlinit.
A DOUA LECTURĂ
Cu capitolul 2 începe partea centrală a primei scrisori către Timotei. Prima recomandare a lui Paul se referă la rugăciunea liturgică. Expresia „mai întâi de toate” sugerează că rugăciunea are o valoare prioritară în viața credinciosului și a comunității(cf. Fap 1:14; 2:42; 3:1 etc.). Paul îi invită pe oameni să se roage în moduri diferite, în funcție de nevoile și sensibilitatea interioară a rugăciunii: deḗsis este cererea datorată unei nevoi, proseuchḗ este exprimarea unei dorințe, entéuxis este cererea, eucharistía este mulțumirea. Toate tipurile de rugăciune trebuie să fie orientate spre întreaga omenire (v. 1). Sfera universală a rugăciunii comunitare îi include și pe „regi” și pe „toți cei care dețin puterea”, pentru ca aceștia să își poată îndeplini funcția așa cum a intenționat Dumnezeu (cf. Rom 13:1- 7; Tit 3:1), adică să garanteze tuturor supușilor, deci și creștinilor, o „viață pașnică și liniștită în toată evlavia și demnitatea” (v. 2). Motivația pentru această stare de pace (cf. Lc 2:14) își are rădăcinile în voința lui Dumnezeu, „Mântuitorul nostru” (v. 3). Prin urmare, pentru creștin, rugăciunea pentru ca autoritățile politice să guverneze asigurând pacea și dreptatea corespunde planului mântuitor al lui Dumnezeu, „care vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului” (v. 4). Această extindere universală a mântuirii, dincolo de orice distincție etnică, religioasă, socială și de gen, este un dar al lui Dumnezeu, rodul iubirii sale (cf. pasivul divin al verbului „a mântui”) și, în același timp, necesită un răspuns din partea omului chemat la o cale (semnalată de verbul „a veni”) care îl apropie de „adevăr”, lemă care pentru Paul indică vestirea Evangheliei lui Cristos, la care omul trebuie să răspundă în mod adecvat prin credință. Această cale mântuitoare își are originea la Tatăl, singurul Dumnezeu al tuturor, și la „omul Isus Cristos”, definit ca „singurul mijlocitor între Dumnezeu și om” (v. 5; cf. Evrei 12:24).
Prin urmare, mântuirea corespunde „cunoașterii” «adevărului» unicului Dumnezeu și al mijlocitorului său, Isus Cristos, care s-a dat pe sine pentru a „răscumpăra” toate ființele umane, eliberându-le de condiția de sclavi ai păcatului (v. 6). Jertfa sa pe cruce, definită ca o „mărturie”, care a avut loc în trecut, „la timpul hotărât” (expresie care corespunde formulei „la plinirea vremii” din Gal 4:4), are o valoare soteriologică universală în orice epocă, prin proclamarea Bisericii. Căci Paul este conștient că propovăduirea sa a Evangheliei continuă să extindă mântuirea pretutindeni. Misiunea sa este de origine divină: de fapt, el „a fost făcut strigător”, „apostol” și „învățător al neamurilor”, epitete care subliniază diferite aspecte ale misiunii unice care i-a fost încredințată de Cristos însuși pe drumul Damascului(Fap 9:15; Gal 1:15-16; 2:8-9). Paul continuă să își îndeplinească misiunea „în credință și adevăr” (v. 7). Recomandarea finală (v. 8) amintește de îndemnul inițial la rugăciune (v. 1). Paul dorește ca creștinii să se roage „oriunde”, în orice loc și în mod constant, „ridicând la cer mâinile lor curate”(cf. Ps 62:5), cu o atitudine interioară corectă și un comportament evanghelic față de frații lor: „fără mânie și fără ceartă”.
EVANGHELIA
Ne confruntăm cu un text evanghelic dificil de interpretat. Acesta este alcătuit din două părți: 16:1-8 este o parabolă în care este prezentat un administrator necinstit; 16:9-13 este un comentariu al parabolei care se încheie cu o afirmație apodictică a lui Isus: „Niciun slujitor nu poate sluji la doi stăpâni, căci fie îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, fie se va atașa de unul și îl va disprețui pe celălalt: nu puteți sluji lui Dumnezeu și bogăției (mamōnâ)” (v. 13).
Protagoniști și interpretări. Narațiunea parabolică începe prin numirea celor doi protagoniști: un „om bogat avea un administrator”; în lumea antică, cei care dețineau proprietăți funciare întinse încredințau gestionarea economică unui administrator (oikonómos), care era adesea un sclav. Administratorul din poveste este însă acuzat că a risipit bunurile stăpânului (v. 1), iar stăpânul îl cheamă să dea socoteală pentru munca sa, cu clauza explicită de concediere (v. 2). Administratorul, știind că și-a pierdut slujba, își plănuiește viitorul; neștiind să dea cu sapa sau să cerșească, el decide să modifice în mod fraudulos titlurile de credit pe care debitorii le datorau stăpânului său, în speranța că unii dintre ei, din recunoștință, l-ar putea primi în casele lor. Unui debitor îi iartă jumătate din butoaiele de ulei pe care ar fi trebuit să le plătească, iar altuia îi iartă douăzeci la sută din cereale (vv. 3-7). În v. 8, Isus spune: „stăpânul (kýrios) l-a lăudat pe acel administrator necinstit, pentru că acționase cu viclenie. Căci copiii acestei lumi sunt mai vicleni decât copiii luminii”. În v. 8a se ridică o problemă hermeneutică: cine este „stăpânul” (kýrios) care îl laudă pe administratorul „nedrept”? Sunt posibile două ipoteze: ar putea fi bogatul protagonist al parabolei sau Isus însuși, vorbitorul povestirii.
- 8b este o frază generală, cu siguranță a lui Isus, care îi opune pe „fiii acestei lumi” (cei care acționează în conformitate cu practicile comerciale obișnuite ale vremii, dintre care administratorul este un reprezentant) și „fiii luminii” (cei care, în schimb, acționează sub inspirația harului divin și, prin urmare, în conformitate cu logica împărăției lui Dumnezeu; cf. In 12:36; Ef 5:8; 1Tes 5:5). În funcție de opțiunea pentru una dintre cele două posibilități, interpretarea parabolei și a comentariului ulterior este opusă. Să le examinăm pe amândouă, lăsând alegerea la latitudinea cititorului.
A ști cum să gestionezi relațiile. În ipoteza împărtășită de majoritatea exegeților, narațiunea parabolei se încheie în v. 7, iar Isus este autorul locuțiunii din v. 8a: astfel, Isus l-ar lăuda pe administratorul necinstit pentru că acționează cu „istețime”. Vv. 9-13 sunt un comentariu de natură escatologică și precizează motivul pentru care îl laudă pe administratorul fraudulos: Isus aplaudă capacitatea acestuia de a stabili prietenii care sunt interesate de acceptare în această viață și în viața viitoare (v. 9). Isus va face astfel din administratorul necinstit un model pentru ucenici datorită vicleniei și perspicacității sale care i-au permis să rezolve o situație exi- stențială de dificultate. Aceasta este urmată, în vv. 10-12, de o afirmație privind necesitatea „fidelității” în această viață pentru a obține viața veșnică. De fapt, Isus ar invita pe cineva să fie credincios în gestionarea bunurilor pământești („bogăția nedreaptă”) pentru a avea acces la împărăția lui Dumnezeu („pentru a fi primit în locuințele veșnice”). Acesta ar fi un îndemn de a distribui bunurile, acumulate chiar prin fraudă, celor nevoiași (cf. Lc 19:1-10); atașamentul față de bani împiedică de fapt accesul la adevărata bogăție, intrarea în împărăția lui Dumnezeu; gestionarea bunurilor determină sclavia sau libertatea omului și, prin urmare, apartenența la sfera de influență a Satanei sau a lui Dumnezeu (v. 13). Aceasta este ipoteza interpretativă tradițională.
Două contra-modele ale lumii. În a doua ipoteză, pe de altă parte, povestirea parabolică s-ar încheia în v. 8a cu lauda administratorului necinstit de către bogatul care este protagonistul povestirii. Acesta din urmă remarcă istețimea servitorului și se bucură de emulația sa, deoarece servitorul se dovedește a fi integrat în aceeași mentalitate și practică de gestionare a banilor ca și stăpânul. Prin urmare, în comentariul la v. 8b, Isus i-ar grupa pe stăpân și pe servitor în categoria „copiilor acestei lumi” și ar fi spus parabola pentru a acuza ambele personaje, antreprenorul și administratorul său necinstit. Astfel, parabola ar propune un exemplu negativ de gestionare a activelor, iar cei doi protagoniști ar fi un contra-model pentru discipoli. Această interpretare, după părerea noastră, explică mai bine comentariul din vv. 9-13, unde Isus prezintă modelul care trebuie urmat în logica Împărăției lui Dumnezeu: „fă-ți prieteni din averea nedreaptă” este îndemnul de a împărți bunurile cu săracii în această viață, pentru ca atunci când „(averea) se va sfârși”, adică după moarte, discipolii să poată găsi bun venit în „locuințele veșnice” (v. 9).
În v. 10, comportamentul contrastant al fidelității și onestității, pe de o parte, și al infidelității și necinstei, pe de altă parte, în această viață („în puțin”), va avea consecințe în viața de apoi („în mult”). Dacă actuala „bogăție necinstită” (v. 11), care corespunde „bogăției altora” (v. 12), este gestionată greșit, conform criteriilor economice de profit exclusiv și de acumulare ale logicii afacerilor fără scrupule, „adevărata bogăție” (v. 11), „bogăția voastră” (v. 12), adică participarea la Împărăția lui Dumnezeu, va fi exclusă. Dictonul final, din v. 13, invită pe cineva să facă alegerea escatologică: Dumnezeu sau banii.
Zorii Împărăției. Credem că este de preferat să urmăm această a doua linie hermeneutică, în care Isus nu îl laudă pe administratorul necinstit și nici nu face din el un model pentru discipolii săi. Robul este mustrat în același mod ca stăpânul său, care aprobă și împărtășește comportamentul viclean și fraudulos al administratorului; Isus prezintă ambele personaje ca fiind contra-modeluri în ochii ucenicilor, care sunt chemați să fie onești și fideli valorilor Împărăției lui Dumnezeu, gata să se detașeze de bunurile materiale și să împărtășească cu frații și surorile lor aflați în dificultate. În plus, această a doua interpretare a parabolei are avantajul de a explica mai bine comentariul vv. 9-13 și este în continuitate cu orientarea escatologică a celui de-al treilea evanghelist; de fapt, Luca combină escatologia prezentă și cea viitoare: datorită lui Isus, zorii împărăției lui Dumnezeu, cu dinamica sa mântuitoare, au răsărit deja (Lc 11:20, 17:21) și își vor atinge plenitudinea în lumea de dincolo.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 569/septembrie-octombrie. 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Pieter Paul Rubens, Plata tributului
Hits: 65