„Crucea, darul iubirii lui Dumnezeu pentru omenire” – Meditație pentru Înălțarea Sfintei Cruci
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI
14 SEPTEMBRIE 2025
CRUCEA, DARUL IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU OMENIRE
Crucea lui Cristos este instrumentul prin excelență prin care avem mântuirea, pentru că în ea se condensează și se eliberează iubirea infinită a lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Așa cum israeliții din deșert au fost salvați de veninul șerpilor privind cu credință șarpele de bronz ridicat de Moise (prima lectură), tot așa Isus ridicat pe cruce dă credincioșilor viața veșnică, adică îi introduce în viața Trinității divine, dându-le adevărata cunoaștere a bunătății Tatălui. Întruparea Fiului are ca scop mântuirea universală, iar aceasta se realizează prin evenimentul pascal (Evanghelia). Misterul economiei divine (întruparea și răscumpărarea) face ca crucea lui Cristos să fie necesară pentru mântuirea noastră, deoarece numai purtând crucea cu credință ne asemuim cu Cel răstignit și înviat, icoana iubirii Tatălui ceresc (a doua lectură).
PARADOXUL
de Roberto Laurita
A fost conceput special pentru a umili, a speria și a le reaminti tuturor sclavilor inutilitatea rebeliunii lor. Era un instrument de o violență fără precedent în mâinile stăpânilor, menit să insufle teroare și ascultare oarbă subordonaților lor.
Se spune că originile sale pot fi urmărite până în Mesopotamia: era pedeapsa rezervată sclavilor fugari, care erau cuieți de ușa casei stăpânului lor. Era un mod brutal de a le spune lor și tuturor celor care trăiau ca sclavi ca ei: nu veți pleca niciodată de aici. Și dacă veți încerca să o faceți, veți muri cuieți de ușa acestei case.
Romanii, însă, au folosit-o pe scară largă. Și ei au folosit-o pentru a înăbuși revoltele sclavilor și, în orice caz, pentru a subjuga popoarele cucerite care îndrăzneau să se opună voinței Romei.
Aceasta era crucea în vremea lui Isus. Cine ar fi îndrăznit să o transforme într-un simbol al mântuirii? Cum putea viața să fie asociată cu ceea ce era un instrument de moarte înfricoșător? Cum putea fi folosită pentru a proclama eliberarea, din moment ce era pedeapsa rezervată sclavilor, un simbol al puterii stăpânilor care nu trebuia niciodată pusă la îndoială?
Cu toate acestea, două mii de ani mai târziu, ne confruntăm tocmai cu această realitate.
Paradoxul s-a împlinit. Crucea lui Cristos a devenit un semn al mântuirii pentru toți cei care cred în El. Crucea lui Cristos dă încredere și speranță tuturor celor care trec prin zona întunecată a suferinței, tuturor celor care sunt aproape de moarte, tuturor celor care experimentează efectele devastatoare ale urii, răutății, brutalității și batjocurii.
De ce? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Există o singură explicație. Din ziua în care Isus și-a purtat crucea pe dealul Golgota, unde a fost dezbrăcat și răstignit, unde și-a dat duhul după ce a dat totul… din acea zi, crucea nu a mai fost ceea ce fusese înainte. Isus a fost cel care a transformat-o. Iubirea lui, jertfa lui, mila lui față de cei care l-au omorât, au transformat-o.
Puterea iubirii care schimbă cu adevărat totul. Puterea iubirii care astăzi, în această sărbătoare a Înălțării Sfintei Cruci, devine pentru toți o certitudine mângâietoare, un motiv de speranță.
ACTUALIZAREA MESAJULUI
PRIVIND SPRE VINDECARE
de Sr. Elena Manganelli[1]
Cu câteva luni înainte de a intra în mănăstire, am primit un telefon neobișnuit pentru mine: un părinte franciscan mi-a cerut să fac un crucifix din bronz care să fie așezat pe un bolovan mare în luminișul unei păduri. Nu el era clientul, ci un domn care se gândea să facă din acea pădure un loc de camping unde cei care vor sta acolo câteva zile vor avea posibilitatea să urmeze căi spirituale. Am vorbit mult timp, a fost pozitiv impresionat de viitoarea mea alegere de viață și, în cele din urmă, am acceptat comanda. Abia în acel moment am descoperit amândoi că a fost o greșeală de persoană: părintele era convins că vorbește cu un alt sculptor din Siena, dar cineva, din „greșeală”, îi dăduse numărul meu!
În primele șase luni ale călătoriei mele călugărești, eu și Crucifixul meu am fost modelați împreună! Eu am fost cea care, de la o zi la alta, am urmat acele trasee spirituale destinate excursioniștilor: am fost atinsă de o imagine a Lui și am intrat în dialog cu ea, simțind o puternică chemare de a o păstra în inima mea, de a încerca să o mărturisesc, să o modelez, măcar câteva urme ale ei.
Cu răbdare l-am frecventat. L-am întâlnit în liturghie, l-am căutat în Scripturi, l-am suferit în carnea mea la orice pas al acelui nou început de viață: pe măsură ce lua formă, mă transforma, mă vindeca. Aici, în mănăstirea augustiniană Sfântul Anton de Padova din Pennabilli, împreună cu comunitatea mea, am decis să realizăm o versiune din rășină policromă a acestuia și, de-a lungul anilor, am fost mișcat de multe ori de percepția că alții, în felul lor, întotdeauna foarte personal, intrând într-o relație vizuală cu Crucifixul, au fost atinși lăuntric și puși în mișcare de acesta. Aș dori acum să ne întoarcem și să ne uităm împreună la el, chiar dacă nu suntem fizic în fața Crucifixului. Sper că, oferind câteva chei interpretative, prin această narațiune a mea, va fi posibil să intrăm într-o cale simbolico-afectivă, potențial transformatoare, pe care o oferă sculptura. Intrăm în narațiune știind că acel corp spune ceva esențial înainte de orice explicație, că po- stura membrelor evocă un adevăr care nu poate fi spus decât cu riscul de a-l pierde. Este un adevăr pe care însuși Isus a vrut să ni-l transmită la Cina cea de Taină, invitându-ne să-l încorporăm în noi înșine: „Acesta este trupul meu care se dă pentru voi”[2].
Există două intuiții principale care au ghidat alegerile întregii compoziții: prima, crucială pentru mântuirea noastră, este că răstignirea nu este doar despre omul Isus, ci este un fapt trinitar, un moment crucial în istoria lui Dumnezeu, care ne vorbește despre cei Trei, despre legătura lor și despre alegerea lor foarte riscantă și radicală de a se implica alături de noi; a doua este că această răstignire este punctul decisiv al istoriei, în care prima creație, rănită de păcat, este recapitulată și converge în acest centru, pentru a se redeschide de aici, grație livrării Duhului în momentul morții Fiului, într-o nouă creație. Lancea, încă în coastă, și poziția brațelor formează acest X ideal care are în centru capul întins al lui Isus, care, dintr-un punct de vedere central și îndepărtat, de unde începe itinerariul nostru, îi ascunde complet fața și lasă să se vadă doar părul. Privit de aici, capul cu coroana de spini devine un element aproape informal, un fel de haos dinamic care evocă abisul primordial peste care plutea Duhul, din care totul poate să se nască reînnoit, regenerat, vindecat. Nevoia de a compune acest X a ghidat alegerea de a reprezenta nu doar coasta deschisă a lui Isus, ci chiar momentul în care sulița l-a lovit.
„Se vor uita la Cel pe care L-au străpuns” (Zah 12:10): acest pasaj este citat explicit în In 19:37 și văd că se întâmplă de fiecare dată! Este o priveliște care îi tulbură pe cei care se apropie de sculptură: există ceva crud și respingător în această imagine, ceva teribil precum șarpele ridicat de Moise în deșert (cf. Num 21:4-9; In 3:14). Aici, greutatea răului, greutatea întunecată a vinovăției, cea legată de propria responsabilitate, de propriile contradicții și inconsecvențe, devine prezentă. Acea lance pare să ne rănească și inima și totuși, în mod paradoxal, acea rană, în loc să ne distrugă și să ne respingă, se face simțită ca o forță misterioasă care ne atrage, prefigurează mângâierea, ne invită să ne apropiem, să mergem în căutarea acelui chip care până atunci rămăsese ascuns.
Pentru a-L vedea, trebuie să ne coborâm și să ne apropiem de El, aproape până la a-l atinge („Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” – In 12,32). Această intimitate ne face mici și începe să ne vindece privirea. În acest chip al durerii, care se arată în momentul în care Isus expiră și astfel eliberează Duhul, moartea și condamnarea păcatului nu au ultimul cuvânt! Cred că este una dintre vocațiile artei să colaboreze la vindecarea privirii, iar detaliul suliței, prin faptul că ne deplasează, ne permite să privim Crucifixul cu alți ochi. De-a lungul secolelor, am devenit parcă imunizați față de sensul semnului crucii care ne însoțește viața de zi cu zi, iar o istorie aproape milenară a reprezentărilor Crucifixului ne-a făcut, în mod paradoxal, să uităm că ceea ce este arătat acolo este o moarte oribilă! M-am întrebat de ce „dezorientarea” pe care o produce vederea suliței, încă în lateral: de ce atunci când citim același detaliu în Evanghelia după Ioan 19:33-37 nu rămânem tulburați în același fel? Se chinuie imaginația noastră să vadă?
În orice caz, ce este ceea ce vedem în scena din fața noastră? Astăzi, moartea a fost spectacularizată, ea ajunge la noi din dispozitivele noastre, continuu și fără miros. Moartea unui om nu ne mai frapează… Cu toate acestea, în moartea lui Isus pe cruce clipește inimaginabilul și nereprezentabilul, se arată ceva paradoxal: moartea lui Dumnezeu! Cu siguranță, ne chinuim să vedem omnipotența iubirii în acest trup muribund….
Ceea ce trăim, dacă îmbrățișăm ipoteza morții lui Dumnezeu, este o scufundare în inimă și scufundarea într-un abis capabil să anuleze totul: în Răstignit, însă, ceva inedit se oferă acum privirii: Isus se adună, se face mic, ia o poziție fetală, pare să vrea să reintre în pântecele mamei sale. Îi spusese lui Nicodim: „Trebuie să te naști de sus” (In 3:7). Dar ce este acest „sus”? Mâna sa stângă îl indică, îl indică pe Tatăl, este în pântecele său că Isus se întoarce pentru a se naște din nou. În Cel Răstignit, acest dinamism este făcut vizibil, dar nu este diferit de dinamismul promis întregii creații, fundamentul speranței noastre și disponibil credinței în orice moment: orice este generat de Tatăl rămâne în iubirea sa pentru viața veșnică. Cel Răstignit, care ne seamănă până la cea mai mare fragilitate și vulnerabilitate a noastră, ajută la vindecarea privirii noastre pentru a ne recunoaște ca fii ai săi. Ceea ce se arată în Cel Răstignit nu este deci moartea lui Dumnezeu (dacă ar fi așa, am fi pierduți!), ci este moartea lui Dumnezeu în Dumnezeu. Este moartea Fiului care, împotriva oricărei speranțe, știe încă să se încreadă în puterea generatoare a Tatălui, pentru că îl cunoaște, pentru că știe că, în Duhul său, viața dată din iubire este eternă.
Cât de ambiguă este imaginea Celui răstignit, cât de paradoxală și contradictorie! Ea nu se lasă redusă sau simplificată. Pentru ochi, ea arată un om înfrânt, muribund, dar renunțarea liberă a lui Isus ne dezvăluie omnipotența creatoare a iubirii care știe să aibă încredere până la capăt. Contemplarea Celui Răstignit, educându-ne privirea să țină împreună ceea ce pentru noi este ireconciliabil, ne vindecă prin lărgirea spațiilor noastre de ospitalitate a realității, care nu se arată niciodată într-un mod univoc. Arta poate contribui la acest proces permițând o întâlnire neașteptată.
Nu mai știu nimic despre acel prim crucifix de bronz și nici măcar nu sunt sigură că aș putea găsi locul exact în care a fost așezat, dar încă mă surprind uneori imaginându-mi un locuitor al pădurii care intră întâmplător în acel luminiș și deodată ridică privirea și îl vede…
COMENTARIU LA LECTURI
Iubirea lui Dumnezeu este condensată și eliberată în crucea lui Cristos. Așa cum poporul din deșert a fost mântuit privind șarpele de aramă ridicat de Moise, tot așa suntem chemați să privim la Isus Cristos înălțat pe cruce. Puterea mișcării sale de iubire descrisă în a doua lectură devine o rugăciune de laudă, o invitație de a interpreta viața într-o logică a darului generos.
PRIMA LECTURĂ
Textul din Cartea Numerilor ne prezintă povestea plângerii israeliților în deșert împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise (vv. 4-5). Motivul plângerii lor este lipsa pâinii și a apei și nemulțumirea lor față de „mana”, o hrană pe care o consideră nesubstanțială („ușoară”); aceeași plângere se regăsește și în Num 11:6 („acum gâturile noastre sunt uscate; nu mai este nimic, ochii noștri nu văd nimic altceva decât această mană”). Mana era un dar de la Dumnezeu menit să susțină călătoria poporului Israel din sclavia egipteană către libertatea Țării Promise. Respingerea manei echivalează cu respingerea providenței divine. Călătoria prin deșert planificată de Dumnezeu și ghidată de Moise este grea și nesigură; drumul necesită răbdare și credință.
Israel, pe de altă parte, dorește siguranță și posesiuni materiale și se revoltă constant împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise (cf. Ex 14:11-12; 17:3; Num 11,4-35; 14,2-4; 16,13-14; 20,4-5). Păcatul poporului este lipsa de credință în Dumnezeu. Acest păcat reapare constant în istoria mântuirii și este un leit motiv al teologiei deuteronomiste. Păcatul este urmat de condamnarea lui Israel de către Dumnezeu. Pedeapsa din textul nostru ia forma „șerpilor arzători” (rădăcina śrfeste aceeași cu cea folosită în Is 6:2 pentru a desemna „serafimii” care înconjoară tronul ceresc). Aceste animale insidioase mușcau oamenii și ucideau mulți dintre ei. Abandonarea căii lui Dumnezeu, respingerea istoriei noastre personale, duce la moartea interioară (v. 6).
Apoi, poporul își recunoaște vina, mărturisește păcatul de a fi murmurat împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise și îi cere lui Moise să mijlocească pentru ei. Moise se roagă atunci pentru întreg poporul. Acum, având în vedere pocăința lui Israel, Dumnezeu propune o altă cale de mântuire, o nouă cale de viață (v. 7).
Propunerea Domnului implică construirea unui șarpe ridicat pe un stâlp; oricine este mușcat de un șarpe arzător și se uită la șarpele ridicat va rămâne în viață (v. 8). Moise ascultă de Dumnezeu și îndeplinește porunca. Șarpele pe care l-a construit era din „bronz” (neḥōšet), a cărui culoare amintea de cea a șerpilor înfocați care provocau infecția mortală. Faptul că acest șarpe ridicat nu este un talisman magic este confirmat de Înț 16:5-8, unde hagiograful afirmă în mod explicit că cei care s-au uitat la șarpe nu au fost mântuiți de obiectul în sine, ci de Dumnezeu, „mântuitorul tuturor”.
A DOUA LECTURĂ
Într-un context parenetic, Paul îi îndeamnă pe credincioși să trăiască în „dragoste” reciprocă, în unanimitate de scopuri și armonie, cu umilința care îi determină să îi considere pe ceilalți superiori lor, căutând întotdeauna binele comun (Fil 2:1-4). Paul îi invită apoi pe cititori să-și compare conduita cu modelul inspirator, Isus Cristos, a cărui „aceeași minte” trebuie să se asemui cu (v. 5). Pentru a explica conduita agapică a lui Isus, Paul inserează un imn creștin antic (vv. 6-11). Imnul descrie parabola împlinită de Isus Cristos în termeni de comunicare verticală între cer și pământ: de la condiția sa divină (v. 6), la întruparea și răstignirea sa (vv. 7-8), până la învierea sa (vv. 9-10).
Expresia „fiind din fire Dumnezeu” afirmă că Isus Cristos aparține sferei divine. Cristos, fiind Dumnezeu preexistent, nu era gelos pe această condiție privilegiată (v. 6). De fapt, el a realizat kénōsis („înjosirea”), golindu-se pe sine și asumându-și condiția de „slujitor”, ceea ce l-a făcut om ca noi. Minunatul mister al Întrupării a făcut ca divinitatea lui Cristos să coexiste pentru totdeauna cu umanitatea sa. Această alegere l-a condus în călătoria sa istorică pe drumurile Palestinei („în formă umană”), unde a anunțat venirea regalității divine prin cuvinte și fapte (v. 7). În conformitate cu conținutul mesajului său, el „s-a smerit”.
De fapt, el a trăit în deplină armonie cu Tatăl, revelând iubirea sa infinită pentru ființele umane; această „ascultare” consecventă l-a condus pe Isus la moartea sa de către autoritățile iudaice și romane. Moartea sa este moartea pe cruce (v. 8). Răstignirea, o tortură teribilă care se încheie cu moartea condamnatului, era considerată un sfârșit rușinos și nedemn pentru un om atât de romani, cât și de evrei (cf. 1Cor 1,23); conform Dt 21,23, persoana răstignită era un proscris blestemat de Domnul; Cristos a luat asupra Sa acest blestem pentru a-l transforma într-o binecuvântare pentru toți oamenii (cf. Gal 3,13-14).
Când smerirea lui Cristos, făcută din iubire, a atins punctul cel mai jos, crucea, Dumnezeu l-a „înălțat” (hyperypsûn). Învierea lui Cristos este răspunsul plin de iubire al Tatălui la iubirea ascultătoare și profundă a Fiului. Tatăl i-a conferit astfel Fiului „numele care este mai presus de orice nume”, adică numele divin: Cel Înviat este acum viu în sfera cerească cu toată umanitatea Sa (v. 9). Datorită statutului său post-pascal de Dumnezeu-om, orice creatură („în cer, pe pământ și sub pământ”) este chemată să-l adore (v. 10) și orice mărturisire de credință („limbă”) trebuie să proclame identitatea sa ca „Domn” (Ky´rios), un titlu rezervat lui Dumnezeu (v. 11a). Imnul se încheie cu declarația că întreaga călătorie a lui Isus face parte din planul mântuitor al Tatălui, deoarece avea ca scop „gloria lui Dumnezeu”, adică manifestarea efectivă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi (v. 11b).
EVANGHELIA
Pasajul din Evanghelie din duminica aceasta este situat în contextul întâlnirii nocturne dintre Isus și Nicodim (In 3:1-21). În dialogul dintre cei doi, cuvintele lui Isus despre necesitatea unei noi generații aduse de Duhul Sfânt pentru a intra în „împărăția lui Dumnezeu” sunt înțelese greșit de către Învățătorul fariseu (vv. 1-10); Isus ține apoi un monolog în care își afirmă competența de a vorbi despre realitățile cerești (vv. 11-12). De fapt, numai Isus poate vorbi despre Dumnezeul inaccesibil și transcendent, deoarece El, care s-a numit „Fiul Omului” (cf. Dan 7:13-14), este singurul protagonist al „anabasis” (urcarea la cer) și al „catabasis” (coborârea din cer): Isus, Lógos divin, cel care există în ceruri alături de Tatăl și în relație continuă cu El (cf. In 1:1, 18), a coborât în lume (misterul Întrupării) pentru a comunica cine este Dumnezeu și pentru a restabili comuniunea dintre ființele umane și Domnul (misterul răscumpărării).
Misterul celui Înălțat. Pentru a realiza această comuniune cu Dumnezeu, exprimată în construcția lui Ioan „viața veșnică”, „este necesar” (deî indică nevoia lui Dumnezeu de a acționa în conformitate cu natura Sa de bunătate și milă) ca Fiul Omului să fie „înălțat” (v. 14). Particularitatea teologiei ioanine este că atribuie morții lui Isus și categoria lingvistică a „ridicării” (hypsûn: Fil 2,9; Fap 2,33; 5,31; 12,32, 34), care, la fel ca categoriile „înălțare (la dreapta lui Dumnezeu)” sau „glorificare” (In 7:39; 8:54; 11:4; 12:16.23.28 etc.; Fap 3:13; 1Pt 1:21) sau „înălțarea și ridicarea” (Mc 16:19; Lc 9:51; 24:51; Fap 1:2, 11, 22; 1Tim 3:16; 1Pt 3:22; In 14:2-3, 12, 28; 16:7, 28; Ef 4:8-10), tradiția creștină rezervă exclusiv stării cerești a lui Cristos înviat, introdusă acum definitiv în sfera existenței divine. Pentru Ioan, însă, verbul „Cel Înălțat” are o valoare semantică care cuprinde atât răstignirea lui Isus, cât și învierea și intrarea sa în slava Tatălui. În acest fel, Ioan face din misterul pascal al morții și învierii lui Isus un singur eveniment mântuitor. Înălțarea cerească este plinătatea regalității sale divine, așa cum se reiterează în In 8,28 și 12,32-34: această triplă referire în Ioan la înălțarea Fiului Omului corespunde triplului anunț al Patimilor în Evangheliile sinoptice (Mc 8,31; 9,31; 10,32-33). Evanghelistul interpretează, de asemenea, ridicarea Celui Înălțat și înviat în lumina profeției din Num 21, 8-9, unde Moise a înălțat „șarpele de aramă” în deșert, astfel încât oricine fusese mușcat de un șarpe și privea acel simbol să rămână în viață: spre deosebire de minunile manei (Ex 16) și ale apei din stâncă (Ex 17,1-7), în acest caz mântuirea a fost obținută datorită colaborării israeliților aflați în pericol, care trebuiau să-și fixeze privirea asupra obiectului, simbol al morții și totuși sursă de viață. Șarpele mozaic era, așadar, un „tip” al lui Cristos Cel Înălțat: oricine își fixează privirea asupra Celui răstignit, se convertește și „crede” în El, are „viața veșnică” (In 3:15). Legătura dintre moartea pe cruce (și învierea) și viața veșnică este confirmată în In 19:37, când evanghelistul reinterpretează evenimentul Patimilor în lumina Zah 12:10 („vor privi spre Cel pe care L-au străpuns”). Pentru Ioan, „viața veșnică” este dobândirea, deja în această viață pământească, a „cunoașterii” lui Dumnezeu revelată de Isus (cf. In 17:3: „Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Cel pe care L-ai trimis, Isus Cristos”).
O revelație a iubirii. În v. 16, evanghelistul adaugă că acest plan mântuitor al lui Dumnezeu, realizat prin moartea pe cruce și învierea lui Isus, are rațiunea sa de a fi în „iubire”: „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul său Fiu”. Iubirea lui Dumnezeu este universală; El a iubit întotdeauna „lumea” (în simțământul generic al omenirii în ansamblu), creația Sa, și dorește ca „oricine crede în El (în Fiul) să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Termenul „oricine” denotă faptul că planul de mântuire al lui Dumnezeu vizează includerea tuturor ființelor umane, fără a exclude pe nimeni a priori. Iubirea nemărginită a Tatălui este paradoxală, deoarece El „îl dă” (aici Ioan folosește verbul didónai, „a da, a dona”, și nu paradidónai, „a preda”, verbul tehnic folosit în Patimile lui Isus) pe Fiul său la moartea pe cruce; Tatăl dăruiește cea mai intimă și prețioasă realitate a sa, pe Fiul (o analogie slabă poate fi găsită în povestea jertfei lui Isaac: în Gen 22:1-18, Dumnezeu îi cere lui Abraham să jertfească ceea ce îi este mai drag, Isaac, fiul promisiunii). Din punct de vedere teologic, crucea este revelația supremă a iubirii lui Dumnezeu pentru ființele umane. În mila sa nemărginită, Tatăl nu poate decât să-și ofere Fiul, a cărui moarte rușinoasă pe cruce deschide pentru omenire spațiul „credinței” în singurul Dumnezeu adevărat, care este iubire, dăruire totală pentru viața creaturilor sale (1In 4:8.16).
Mai mult, Isus îi explicase lui Nicodim că credința și cunoașterea lui Dumnezeu sunt animate de Duhul Sfânt (In 3,5-8). Duhul Sfânt dat de Cel răstignit și înviat revelează simțământul profund salvific al crucii, manifestarea supremă a lui Dumnezeu care este „iubire”.
Credința și mântuirea. Versetul 17, pe de altă parte, se concentrează asupra punctului de vedere Cristologic; Fiul este „trimis” în lume, nu pentru a osândi lume, ci pentru a o mîntui. Misiunea lui Isus, de la Întrupare până la Înălțare, are, prin urmare, o valoare soteriologică fundamentală pentru planul Tatălui: scopul ei nu este condamnarea (moartea), ci mântuirea (viața); Fiul este lumina care vine să lumineze întunericul (In 1:4-5). Cristos, Cel trimis de Dumnezeu, eternul Lógos în relație continuă cu Tatăl, Dumnezeu însuși, Revelatorul escatologic al adevărului Tată, care este iubire infinită, vine să inspire „credința”. El este, prin urmare, singurul „mântuitor” (cf. In 4:42; 1In 4:14). Din punct de vedere antropologic, crucea devine poarta către „cunoașterea” autentică a bunătății Domnului, adică către „viața veșnică”. Dar tocmai iubirea Tatălui cere respectarea libertății creaturilor, iar revelația Fiului lasă deschisă posibilitatea respingerii din partea oamenilor și, prin urmare, a condamnării lor. În fața crucii, astăzi, în momentul actual al istoriei, se conturează alternativa dintre viață și moarte: alegerea care în Vechiul Testament privea respectarea sau nu a Legii lui Moise (Dt 30:15-19) privește acum credința sau nu în Isus Cristos Cel Înălțat.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 570/septembrie-octombrie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Mozaic, Basilica Sf. Apolinarius
[1] Călugăriță augustiniană
[2] O serie de imagini ale crucifixului în cauză și detaliile discutate aici pot fi vizualizate în catalogul online al artistei, la paginile 24-29:https://issuu.com/magdala-colloquy/docs/flipbook_catalogo_elena_manganelli_luglio2023_29_.
Hits: 60