„Condițiile urmării lui Cristos” – Meditație pentru Duminica a XXIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DE LA A XXIII-A LA A XXVIII-A DUMINICĂ

DIN TIMPUL DE PESTE AN

• Viața de credință: originea, alimentarea și concretizarea ei. Acestea sunt temele care ne însoțesc în lecturile Liturgiei Cuvântului în aceste duminici de „trecere”, de la sfârșitul verii la reluarea lentă a activităților pastorale.
• Înțelepciunea, ca dar al lui Dumnezeu care transformă relațiile noastre în numele iubirii, își găsește aplicarea concretă în împărtășirea bogățiilor noastre, în grija pentru orice „Lazăr” care stă la ușa noastră și pe care avem obiceiul să-l ignorăm. Dumnezeu nu îi uită pe cei care îi neglijează pe săraci.
• Credința, însă, nu înseamnă doar a te pune în slujba celor mai săraci, a fraților și surorilor pe care îi întâlnim. Înseamnă, de asemenea, să recunoaștem prezența Domnului în orice moment al vieții noastre și să mulțumim pentru tot ceea ce primim din iubirea celorlalți. Înseamnă să ne facem viața „euharistică” .
• În mijlocul acestor duminici, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci strălucește în mod deosebit : privirea îndreptată spre Cel Răstignit, spre Dumnezeul care este aproape de omenire în darul absolut al iubirii sale, găsește acolo izvorul mântuirii și originea credinței proprii.
• ▹ Duminica a XXIII-a din timpul de peste an: Condițiile urmării lui Cristos. Înțelepciunea este un dar care trebuie cerut întotdeauna „de sus”, pentru ca noi să ne putem duce viața la împlinire. Înțelepciunea iubirii, care derivă din a fi ucenici ai lui Isus, este singura care oferă adevărata mântuire și transformă relația noastră cu aproapele, din sclav în frate și surori.
• ▹ Înălțarea Sfintei Cruci: Crucea, darul iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Simbolul crucii se referă la darul suprem de iubire al lui Isus. De aceea este un motiv de mântuire, ceea ce „atrage” la sine pentru ca toți să fie salvați prin revelația iubirii lui Dumnezeu, care acolo, în golirea sa, își găsește manifestarea definitivă și surprinzătoare.
• ▹ Duminica a XXV-a din timpul de peste an: Alegerea căii mântuirii: Dumnezeu sau banii? Bogăția nu este scopul vieții, ci doar un mijloc, un instrument. Inima trebuie să fie îndreptată spre Dumnezeu, iar viața noastră trebuie să fie o slujire pentru frații și surorile noastre în nevoie. Numai atunci vom fi cu adevărat credincioși „stăpânului” al cărui slujitor suntem.
• ▹ Duminica a XXVI-a obișnuită: Folosirea bunurilor în vederea Împărăției lui Dumnezeu. Liturgia Cuvântului este unanimă: grija față de săraci și utilizarea corectă și împărtășită a bunurilor este un criteriu decisiv pentru accesul la Împărăție. Credința trece în mod necesar printr-o bună relație cu aproapele, fără a rămâne închis în propriul egoism.
• ▹ Duminica a XVII-a din timpul de peste an: Credința în Cristos în slujirea fraților. Credinciosul este cel care trăiește prin credința sa: se întoarce cu încredere spre Domnul, așteaptă mântuirea de la el și își face din viața sa o slujire a Evangheliei sale. Așa se manifestă faptul că suntem „slujitori inutili”, pentru că în Dumnezeul lui Isus am găsit simțământul întregii noastre vieți.
• ▹ Duminica a XVIII-a din timpul de peste an: Calea credinței în Cristos este motivul mântuirii. Vindecarea de lepră este doar un semn. Adevărata mântuire, la care suntem chemați cu toții, vine din recunoașterea în fiecare zi a semnelor prezenței iubitoare a lui Dumnezeu în viața noastră și prin a-i mulțumi cu credință. O viață euharistică este principiul mântuirii.

DUMINICA A XXIII-A DE PESTE AN

7 SEPTEMBRIE 2025

 CONDIȚIILE URMĂRII LUI CRISTOS

Fragilitatea împiedică ființele umane să se ridice la înălțimile cerești și să-l cunoască pe Dumnezeu fără darul Înțelepciunii (prima lectură), care s-a făcut trup în Isus Cristos, care cheamă toate ființele umane la urmarea sa, care trece prin asumarea Crucii. Vocația de a-l urma pe Isus este atotcuprinzătoare, necesită o adeziune a întregii existențe și, prin urmare, trebuie să fie rezultatul unei alegeri care nu este doar emoțională, ci și rațională (Evanghelia). Apartenența la comunitatea creștină implică recunoașterea demnității egale a oricărui membru al acesteia și înlăturarea oricăror bariere socio-economice, etnice și de gen (a doua lectură).

FĂRĂ MENAJAMENTE

de Roberto Laurita

Preoții și laicii deopotrivă sunt cu toții fascinați de același cuvânt magic: „comunicare”. Căutăm specialiști în domeniu, suntem intrigați de numeroasele publicații pe această temă, apelăm de bunăvoie la sfaturile care ne sunt date. Dar, în cele din urmă, ceea ce ne interesează mai presus de toate este consensul. Mai mult decât să comunicăm bine, fără neînțelegeri, ne-ar plăcea să putem convinge în mod magic, să emoționăm, să primim aprobarea. Din acest motiv, pentru a ne asigura sprijinul celor mai mulți, nu ezităm să facem compromisuri, să ne atenuăm predicile, să îndulcim interpretările Evangheliei, să ne adaptăm modul de a trăi și de a interpreta creștinismul.

Isus nu pare deloc atins de aceste preocupări. Discursul său este sincer, direct, imediat. Cuvintele sale sunt exigente, dure. Nu face nimic pentru a mai obține câțiva ucenici, pentru a-și asigura sprijinul vreunei persoane influente. El nu se împacă cu cei care îl critică sau cu cei care îl consideră excesiv. Uneori pare chiar să se dea peste cap pentru a descuraja câțiva entuziaști.

El începe cu o detașare curată, radicală, chiar și de cele mai sfinte afecțiuni. Părinți, soție, copii, frați: nimeni nu poate conta mai mult decât El. Într-adevăr, mai devreme sau mai târziu vine momentul în care trebuie făcută o alegere. Și atunci se vede cine contează cu adevărat.

Este nevoie de un gest de curaj: să-și ia propria cruce și s-o înfrunte. Și aici, fără nici o umbră de îndoială, nu este vorba de a accepta obstacolul neașteptat. Aici, a-și lua crucea înseamnă de fapt a lua în considerare, a prevedea și a accepta toată partea necesară de suferință pe care trebuie să o ia asupra sa, din cauza lui Isus și a planului său.

Rămâne o altă decizie de o greutate nu tocmai mică. Și aceasta privește bunurile, bogățiile, acele bunuri în care ne încredem în general în momentele dificile, ca un sprijin, o garanție, o apărare. Cu privire la ele, Isus cere o renunțare definitivă. Nu pentru că bogăția în sine este rea, ci pentru că poate submina încrederea în el, disponibilitatea totală de a servi Regatul.

Sunt suficiente pentru a descuraja chiar și cea mai hotărâtă persoană! Dar Isus nu practică niciun rabat, nicio reducere… El ne pune doar în fața unei socoteli: dacă cineva nu este pregătit pentru asta, este mai bine să renunțe, mai bine să renunțe la decizia de a-l urma. Nu este pentru noi! Isus caută doar discipoli dispuși să facă orice pentru El.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Unele întrebări cruciale ale vieții rămân fără răspuns dacă nu ne lăsăm luminați de Înțelepciunea care vine de sus. Tăcerea ascultării Cuvântului lui Dumnezeu devine o acceptare fructuoasă a darului Duhului.

Psalmul responsorial:  Psalmul 89, rod al docilității celui care se roagă în fața acțiunii Duhului, dezvoltă o reflecție sapiențială asupra identității lui Dumnezeu și a omului.

A doua lectură: Apostolul Paul îl invită pe ucenicul Filimon să trăiască logica disruptivă și revoluționară a Evangheliei. Sclavul evadat Onesim este trimis înapoi la el pentru a fi primit nu ca sclav, ci ca frate în Domnul.

Evanghelia: Isus este exigent cu cei care acceptă chemarea de a fi discipolii săi. Dragostea pentru Învățător trebuie să fie pusă mai presus de orice alte legături de natură emoțională sau de sânge. Nu pentru a crea un conflict care provoacă suferință, ci pentru o iubire mai autentică și mai liberă.

PRIMA LECTURĂ

Textul este partea finală a rugăciunii în care regele Solomon îi cere lui Dumnezeu înțelepciune. Regele pune două întrebări retorice care declanșează tema căutării lui Dumnezeu (v. 13). Căci voința divină este inaccesibilă cunoașterii umane (Il 38:4-38; Is 40:12-14; 55:8-9; Bar 3:15). Capacitățile omului sunt limitate: „raționamentele” sale sunt «timide» și logica sa este „nesigură” (v. 14). După ce constată fragilitatea constitutivă a naturii umane, hagiograful identifică cauza în natura dihotomică a omului: realitatea trupească slăbește facultățile spirituale (v. 15). Aceasta este singura dată în textul biblic când este prezentată o concepție antropologică dualistă: sufletul este contrapus trupului. Totuși, concepția greacă este doar sugerată și integrată în cultura ebraică; de fapt, în cartea Înțelepciunii nu găsim ideea de metempsihoză, nemurirea sufletului, eternitatea materiei sau dualismul metafizic orfic sau platonic.

Mai degrabă, imaginea „cortului de lut” face aluzie la tranzitivitatea existenței. Autorul subliniază slăbiciunea ființei umane, incapacitatea sa de a se ridica la realitatea cerească (v. 16), pentru a sublinia necesitatea revelației lui Dumnezeu prin darul Înțelepciunii. În v. 17, de fapt, hagiograful inițiază răspunsul la întrebările anterioare: „Înțelepciunea” este darul lui Dumnezeu care revelează omului cunoașterea voinței Celui Preaînalt, inaccesibilă altfel din cauza limitelor sale naturale. V. 18 prezintă trei aoriste pasive („au fost îndreptați”, „au fost instruiți”, „au fost salvați”) de natură teologică, întrucât subiectul actuant este Dumnezeu: el creează terenul pentru comunicarea cu ființa umană. Folosirea timpului trecut sugerează că hagiograful se plasează în contextul unei istorii mântuitoare în care Dumnezeu și-a „revelat” de mult voința sa ființelor umane. Dar ultimul verb („a salva”) este cel decisiv: „prin Înțelepciune” ființele umane au găsit calea spre fericire. Astfel începe ultima parte a cărții (Înț 10-19) în care hagiograful ilustrează acțiunea salvatoare a Înțelepciunii divine în istoria lui Israel.

A DOUA LECTURĂ

Paul i-a adresat această scurtă scrisoare lui Filimon, descris drept „iubit și colaborator”, pentru a-l îndemna să-l ia în casa sa pe sclavul Onesim, care fugise de la Paul. Între timp, însă, Onesim devenise creștin.

De la autoritate la afecțiune. În v. 8, începe partea centrală a epistolei. Paul pare să renunțe la „autoritatea sa apostolică”: el afirmă, de fapt, că ar putea «porunci», „ordona” ceea ce trebuie să facă Filimon, dar renunță la această prerogativă. El pune deoparte autoritatea pe care o are „în Cristos”, adică în cadrul vieții comunității creștine, pentru a face apel la simțul responsabilității destinatarului creștin. În v. 9, de fapt, Paul îl imploră pe Filimon „în numele iubirii”. Apostolul se încrede astfel în Cristos, Domnul, care unește expeditorul și destinatarul într-o relație de comuniune. „Îndemnul” motivează acțiunea lui Filimon, astfel încât acesta trece de la executarea unui ordin extrinsec la un act intrinsec de iubire. Comunicarea lui Paul este afectivă, religioasă și socio-culturală: apostolul se autointitulează „bătrân” și, ca atare, are dreptul de a fi ascultat și, de asemenea, este „prizonier al lui Isus Cristos”; prin această autointitulare, Paul se echivalează cu Onesim. După această premisă, în v. 10, începe pledoaria pentru „fiul meu”, cel pe care „l-am născut în lanțuri”, Onesim, al cărui nume înseamnă „folositor”. În v. 11, Paul joacă pe înțelesul numelui și pe diferența dintre trecut și prezent: cel care în trecut „i-a fost de folos” lui Onesimus, în prezent „le este de folos” amândurora. Schimbarea dintre fuga de stăpân și scrierea scrisorii este convertirea sclavului fugar la Cristos. Paul l-a născut pe Onesim în credință și, prin urmare, se consideră tatăl său.

În slujba lui Paul. În vv. 12-13, apostolul trece din nou pe registrul afectiv; de fapt, el a decis să rămână sclavul proprietarului său de drept, numindu-l chiar „inima mea”, adică o parte intimă și profundă a ființei.

Această desemnare emfatică este menită să-l facă pe Filimon să-l accepte pe sclav ca și cum ar fi însuși Paul. Apostolul ar fi dorit să îl păstreze alături de el (imperfectul „a dorit” implică o decizie îndelung maturizată și suferită) pentru ca acesta să îi slujească în locul lui Filimon în situația deplorabilă a întemnițării pentru „evanghelie”. Această expresie din urmă poate fi înțeleasă într-un simțământ cauzal (întemnițarea din cauza proclamării Evangheliei) sau într-un simțământ mai larg de susținere a lui Paul în timpul proclamării Evangheliei în lanțuri (Paul este întotdeauna un diákonos al Evangheliei lui Cristos; cf. Col 1:23). Oricum ar fi înțeleasă, prin această locuțiune Paul schimbă identificarea dintre referenții scrisorii: acum Filimon este asimilat sclavului care trebuie să-l slujească pe Paul, care reafirmă dreptul de proprietate al stăpânului asupra sclavului, dar cu conotații complet diferite de cele anterioare; relația de afecțiune și de împărtășire a credinței dintre Paul și Filimon este extinsă la cea pe care ambii trebuie să o aibă cu Onesim. În v. 14, Paul, de fapt, îi cere lui Filimon să i-l trimită înapoi pe sclavul fugar din proprie inițiativă, rezultat al deliberării sale spontane și nu al unei constrângeri cerute de voința lui Paul.

Un nou spațiu al fraternității. În vv. 15-16, apostolul face o reflecție asupra semnificației evenimentelor: îndepărtarea temporară a lui Onesim de stăpânul său ar fi putut fi o sustragere temporară în vederea unei reapropieri definitive și chiar eshatologice („pentru totdeauna”). Această expresie temporală denotă schimbarea relației dintre Filimon și Onesim: Onesim este acum creștin și Paul cere să nu-l mai primească ca „sclav”, ci ca «frate»; întrucât Onesim este acum un frate „drag” pentru Paul, el trebuie să fie cu atât mai mult pentru Filimon! Această nouă relație dintre Filimon și Onesim trebuie stabilită atât în sfera lumească („ca om”), cât și în sfera religioasă („ca frate în Domnul”). Paul rămâne generic pentru că îi lasă lui Filimon sarcina de a găsi coordonatele relaționale potrivite pe care Domnul le-a creat. Paul reiterează acest lucru în petiția finală, în v. 17: „De aceea, dacă mă considerați un prieten (… sunteți în comuniune cu mine), acceptați-l ca pe mine însumi”. Comuniunea cu Cristos creează un nou spațiu de fraternitate, care este comunitatea creștină; fiind membri ai trupului lui Cristos, toți cei botezați au aceeași demnitate(cf. Gal 3:26-28; 1Cor 12:13). Paul nu îi cere lui Filimon să rupă legătura juridică stăpân-sclav, dar nici nu îi cere să o păstreze în modul anterior convertirii lui Onesim. În comunitatea creștină, de fapt, instituția sclaviei, pe care se sprijinea structura economico-socială a lumii antice, este golită de sângele său vital și devine inutilă, datorită credinței în Cristos.

EVANGHELIA

Isus își continuă călătoria spre destinația finală, Ierusalim, conducându-i pe discipolii săi. Învățătorul, în timpul călătoriei de „urcare” spre orașul patimilor și glorificării sale, călătorie metaforică care implică orice discipol, ilustrează printr-o cateheză admirabilă condițiile fundamentale ale celui care, în orice moment, se hotărăște să îl urmeze. Deoarece „mulțimi mari mergeau după el”, Isus „s-a întors” și li s-a adresat (v. 25). Din acest verset introductiv observăm că verbul la imperfect („mergeau”) indică reiterarea acțiunii: Isus se adresează nu celor care îl ascultă pentru prima dată, ci celor care au fost fascinați de învățătura sa și au decis să îl urmeze în mod continuu; în plus, gestul de „întoarcere” îl conturează pe Isus ca Învățător care deschide calea discipolilor săi: aceștia trebuie să meargă pe aceeași cale ca și călăuza lor.

Primatul lui Cristos. Prima condiție pentru a-l urma pare paradoxală și aproape contrară naturii umane: a-l urma pe Isus implică relativizarea tuturor relațiilor umane cele mai apropiate: „Dacă vine cineva la mine și nu-și urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile, și chiar propria viață, nu poate fi ucenicul meu” (v. 26). Isus cere o alegere existențială atotcuprinzătoare: a-L urma pe El, adică Împărăția lui Dumnezeu, implică a-L pune întotdeauna pe Isus pe primul loc, înaintea tuturor afectelor cele mai dragi, și a fi dispus chiar să își dea viața pentru a fi consecvent și fidel. Observăm că verbul miseîn (literalmente „a urî, a respinge”) traduce o sintagmă aramaică care nu are un verb corespunzător pentru „a prefera”. Dictonul paralel din Mt 10:37, de fapt, aranjează fraza lui Isus în pozitiv: „Cine iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine, iar cine iubește pe fiul sau pe fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”. Prin urmare, simțământul este acela al unei întâietăți absolute, fără discuție, rezervate persoanei lui Isus în fața oricărei cerințe care decurge din relațiile familiale. Luca este mai radical decât Matei nu numai din cauza formulării negative a dictonului iezuit, ci și din cauza extinderii formelor de rudenie la „soție, frați și surori”; nici măcar relația conjugală care face din cei doi soți „un singur trup”(Gen 2,24) nu poate fi pusă înaintea relației cu Isus, după cum reiese din exemplul parabolei care precede pasajul nostru, în care un bărbat renunță la participarea la banchetul regal din cauza alegerii căsătoriei sale (Lc 14,20). Principiul priorității alegerii lui Isus și a Evangheliei sale asupra tuturor celorlalte sfere emoționale și economice fusese deja exprimat în Lc 9,59-62 și 12,51-53. În Lc 9:59-60, celor care amână urmarea lui Cristos pentru cele mai sacre îndatoriri familiale, exemplificate prin înmormântarea tatălui, Isus le răspunde: „Lăsați morții să-și îngroape morții; tu, în schimb, du-te și vestește împărăția lui Dumnezeu”. În Lc 12:51-53, Isus anunță că mesajul este menit să aducă „dezbinare” între membrii familiei: „Tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei”.

Existența personală în sine nu este un bun absolut, deoarece un discipol, cu ocazia unei persecuții, poate fi chemat să își dea viața pentru a da mărturie despre credința sa în Isus. Urmarea lui Isus necesită, prin urmare, o implicare totală a propriei existențe din cauza asimilării modelului de viață al Învățătorului.

Seriozitatea urmării. V.27 confirmă această realitate: „Oricine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi ucenicul meu”. Urmarea lui Cristos trebuie să fie completă; Cristos ne cere să parcurgem drumul crucii împreună cu El pentru a experimenta puterea învierii Sale. Relația cu Isus ne cere nu să evităm „purtarea crucii”, ci să ne asumăm condiția de dificultate, disconfort și suferință cu Cel care este capabil să transforme condiția negativă într-o condiție de trans-fuziune pozitivă. Isus anunțase deja că drumul uceniciei este marcat de prezența crucii imediat după primul anunț al patimii și învierii(Lc 9,22): „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea orice zi și să mă urmeze” (9,24). Prin urmare, în vv. 26-27, Isus reiterează fără echivoc seriozitatea și angajamentul implicate în viața de ucenic. A-l urma necesită o alegere făcută în mod conștient și chibzuit, astfel încât entuziasmul și emotivitatea să facă loc raționalității.

O decizie chibzuită. Acesta este motivul pentru care Luca inserează două parabole paralele, cea despre proiectul de construcție a turnului și cea despre expediția militară a regelui împotriva unui adversar cu trupe copleșitoare (Lc 14:28-32), care exemplifică nevoia de deliberare rațională: a fi ucenic al lui Isus implică o alegere de viață radicală și permanentă. Cele două scurte povestiri aparțin acelui grup de parabole, numite „cine printre/ dintre voi”, care, prin intermediul unei interogații retorice, induc ascultătorul să își asume punctul de vedere al vorbitorului; acesta din urmă prezintă de fapt un comportament evident și social împărtășit, fie pozitiv („cine dintre voi nu s-ar comporta așa?… Toți!”), fie negativ („cine dintre voi s-ar comporta așa?… Nimeni!”).

În prima parabolă (vv. 28-30), un antreprenor în construcții care începe construcția unui turn fără a calcula resursele financiare de care dispune riscă să sufere rușinea publică pentru că nu a finalizat lucrarea. În a doua parabolă (vv. 31-32), protagonistul este un rege. El trebuie să țină cont de forțele proprii și de cele ale rivalului său înainte de a se angaja în luptă; în cazul unei inferiorități numerice copleșitoare, după cum se poate vedea în v. 31, o alegere politică rațională îi cere să trimită o solie pentru a stabili condițiile pentru „pace” (v. 32). Alegerea suveranului, în acest caz, este dramatică deoarece el trebuie să decidă pentru întregul popor: alternativa este distrugerea sau reducerea întregului popor la o stare de vasalitate (chiar dacă doar tributară). Desigur, întrebarea retorică inițială (v. 31: „sau care rege”) dă de înțeles că ascultătorul optează pentru soluția negocierilor de pace, chiar dacă această alegere înseamnă supunerea față de conducătorul mai puternic. Negocierea păcii prevedea de fapt încetarea ostilităților și supunerea părții mai slabe a conflictului prin intermediul unei duble modalități: capitulare cu asimilare teritorială sau tratat cu dependență politico-economică (plata unui tribut și intrarea în sfera de influență a statului mai puternic).

În v. 33, Isus aplică cele două metafore la existența ucenicului care vrea să îl urmeze: a fi ucenic al lui Isus Cristos necesită o alegere bine gândită. Formularea cerinței este negativă: „deci oricine dintre voi care nu renunță la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu”. Luca, foarte sensibil la utilizarea banilor și la detașarea de tot ceea ce înseamnă posesiuni, rezumă condiția urmării lui Isus: renunțarea la „tot”, cu tăieri afectiv dureroase, este o dobândire funcțională a „tot”, adică a Împărăției lui Dumnezeu, a fericirii depline, conform drumului trasat de Învățător, așa cum va fi reiterat în Lc 18,18-30.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 570/septembrie-octombrie. 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 43