„O filă de misionar”: tineri ai Catedralei Sf. Iosif, în misiune în Kenya

„Misiunea nu este doar a celor care pleacă, ci a fiecăruia dintre noi” – acest adevăr l-am simțit din plin în zilele petrecute pe tărâm kenian, unde am descoperit ce înseamnă să dăruiești și, mai ales, să primești cu inima deschisă.

Cu binecuvântarea ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, și însoțiți de Pr. vicar Ștefan Lenghen, noi, Radu Bunea, Elena Voicu și Paula Bordei, tineri ai Catedralei Sfântul Iosif din București, am trăit o experiență pe care cu greu o putem cuprinde în cuvinte: două săptămâni de misiune în parohia Turbi și filiale, în inima Kenyei, alături de Părintele Cristian Pișta.

Drumul a fost lung, dar fiecare pas ne-a apropiat de ceea ce urma să fie o aventură a credinței și a solidarității. Dincolo de peisajele aride, de drumurile prăfuite și de soarele arzător, am descoperit comunități vii, pline de oameni dornici de cunoaștere și, mai ales, cuprinși de bucuria simplă a vieții.

Centrul misiunii noastre au fost campusurile de vară organizate pentru copii. Acolo, fiecare zi era o sărbătoare. Sfintele Liturghii, rugăciunile, jocurile, bansurile, catehezele tematice au fost punctele centrale pe care le-am trăit cu frații și surorile noastre de pe aceste meleaguri.

Această experiență nu ar fi fost posibilă fără dăruirea, răbdarea și ajutorul Părintelui Cristian Pișta, preot al Arhidiecezei noastre, misionar de peste 17 ani în Kenya. Alături de dumnealui, nu numai că am palpat realitățile misiunii, dar mai ales, am simțit pulsul unei lumi radical opuse din punct de vedere: cultural, spiritual, socio-uman.

Dar misiunea nu se oprește aici. Se continuă în România, în inimile noastre, în comunitățile noastre, în fiecare gest de solidaritate și bunătate. Realitatea este că nu trebuie să ajungi în Kenya ca să auzi strigătul fraților tăi. Nu e nevoie să ajungi în Kenya ca să înțelegi că Biserica Catolică de pe aceste plaiuri nu doar evanghelizează, dar hrănește comunități, construiește școli, plătește profesori, caută sponsori pentru copiii ale căror familii nici nu visează să studieze. Realitatea este că poți fii și tu acest misionar, fără doar și poate, doar susținând în rugăciune sau financiar aceste cauze vitale.

Când am plecat spre Kenya, am vrut să ducem daruri copiilor. Când ne-am întors, ne-am dat seama că darul cel mai mare ni l-au făcut chiar ei: au pus în inimile noastre o bucurie curată, pe care nu o vom uita niciodată.

„Acolo, pe pământ african, am înțeles că darul cel mai frumos nu este ceea ce pui în mâna copilului, ci ceea ce lași în inima lui.”

Iată și mărturiile noastre:

„Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că-mi voi petrece jumătate din primul concediu în Kenya, aș fi râs. Și probabil aș fi invocat că merit o lună doar pentru mine, fără muncă și facultate. “Dăruind vei dobândi” e sintagma care, oricât de comercializată ar fi, se dovedește întotdeauna capabilă să ne pună în mișcare.

Și, totuși, în Kenya eu am fost  cea dăruită cu multe haruri, și nu cea care a dăruit.

Cele câteva zile de “vara împreună” în comunitatea din Turbi și în filiale m-au marcat profund prin simplitatea lor. Înviorarea de dimineață, jocurile, bansurile, și, mai ales, momentele de a fi împreună, jucând volei, adunându-ne în aceeași clasă pentru a ne uita la un film sau orele în care tinerele mi-au împletit părul mi-au amintit că cel mai bine și mai profund trăim cu inima.

O experiență particulară a fost, în ciuda timidității pe care o aveau aproape toți copiii față de noi, străini, curajul unei fetițe de 3 ani de a veni să o iau în brațe. Această fetiță care s-a tot urcat în brațele mele a întrecut orice barieră lingvistică sau culturală. Începând să-mi vorbească în limba tribului ei, în timp ce se juca cu părul meu, am conștientizat că nu e nevoie să vorbim aceeași limbă ca să ne înțelegem și că bucuria apropierii e dincolo de cuvinte.

Făcând o relectură a experienței din Kenya, îmi dau seama că totul a fost posibil fiindcă în centru era Sf. Liturghie, pe care am descoperit-o drept mister, mysterium tremendum et fascinans, același și de fiecare dată altul. Ce dar minunat, să fim în fața aceluiași Cuvânt ce ni se descoperă dincolo de limbile noastre, întrupat, pe altar, în Euharistie, ca să devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos.

Sper și mă rog să revin într-o zi în Kenya, dar mai ales știu că misiunea mea începe de aici, de acasă: să dau mărturie despre ce am trăit și să vă încurajez și pe voi să ne rugăm pentru misiuni și să fim aproape, prin cât putem, de frații și surorile noastre în credință” – Paula Bordei

„Credeam că sunt om destul de pragmatic. Mi-era frica de boală. Mi-era frica de sălbăticie şi de posibilitatea de a se întâmpla orice neprevăzut. Totuși, acesta a fost exercițiul curajului şi a lăsării mele in mâinile Domnului şi în lucrarea lui pe aceste plaiuri roșiatice. Cutremurător este că simți cum apostolii nu sunt prea departe. De fapt, nu mai sunt doar în Scriptură, sunt în preoții, cateheții şi în noi, tinerii. E obositor sa fii apostol, serios. Copiii, bătrânii, tradițiile, sacrificiile, Sfintele Liturghii într-o limbă total ininteligibilă fac ca experința de aposotol, căci misionar e de departe un cuvânt fad pentru tot ce este aici, să fie una provocatoare, vivace, costisitoare. Dar totul, absolut totul, merită din plin.

Ceea ce am mai realizat este că umblă pe aici un virus al umanității şi iubirii care este destul de greu de răpus. Este un mod de a trăi, un alt fel de viu decât cel de acasă, care face ca totul să se roage, să vibreze, să cânte şi să danseze într-un fel aparte. Părintele Cristi Pişta, Părintele Eugen Blaj, cateheții, surorile şi comunitățile pe care le-am întâlnit, dar şi Părintele Ştefan Lenghen căruia trebuie să-i mulțumesc pentru această experiență, sunt contaminați de acest virus al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, pe scurt, de acest virus al creştinului cu adevărat creştin. Poate sună mare şi pompos, dar chiar cred că orice creştin are nevoie de o astfel de lecție pentru a redeveni un creştin autentic” – Radu Bunea

„Cea mai frumoasă și împlinitoare experiență din viața mea! Nu știam câtă nevoie aveam de experiența misiunii până nu am ajuns acolo!

Când am plecat spre Kenya credeam că doar o să fie interesant să văd pe viu ceea ce văzusem în diferite videoclipuri care promovau misiunea sau surprindeau o mică parte din viața misionară. Realitatea face ca, odată intrată în contact direct cu prima liturghie la care am asistat în parohia din Turbi, am fost realmente copleșită de recunoștință când am simțit, de fapt, pe viu bucuria atât de pură și de sinceră a oamenilor din biserică, când am văzut cât de frumos își exprimă credința, într-o formă diferită de a noastră, dar nu mai puțin autentică!

Aventura continuă! Părintele Cristi, parohul bisericii din Turbi, ne-a oferit cu toată încântarea în fiecare zi câte un nou fragment de tărâm kenyan. Cu fiecare zi am cunoscut câte o comunitate nouă, dintr-o filială nouă, dintr-o locație nouă (chiar și într-o temperatură nouă!). În toate aceste zile petrecute împreună, cel mai puternic a fost sentimentul credinței, al rugăciunii și al uniunii, dincolo de impedimentele culturale care pur și simplu s-au topit și au făcut loc unui sentiment de “acasă” atunci când eram în mijlocul lor.

Liniște. Asta a însemnat pentru mine experiența misionară din Kenya. Departe de tot ce înseamnă zgomotul unui oraș, tumultul și rumoarea nesfârșită, am găsit în misiune un mare moment de respiro. Liniște. Rugăciune. Comuniune.

Pentru că avem o singură viață, eu cred că trebuie ca fiecare dintre noi să ajungă măcar o dată să trăiască experiența misionară. E un cadou. E o binecuvântare.

Mă simt atât, dar atât de recunoscătoare pentru toată iubirea pe care am simțit-o acolo, prin oameni și de la oameni. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit acolo, rugându-mă pentru toți oamenii atât de blânzi, frumoși și sinceri pe care i-am cunoscut în misiunea kenyană”  – Elena Voicu

Radu Bunea

 

 

Hits: 1101