Pe urmele Slujitorului lui Dumnezeu, Pr. Anton Demeter
Sâmbătă, 30 și duminică, 31 august, împreună cu alți confrați și credincioși, am avut harul aproape nesperat de a face o vizită în două din locurile în care Slujitorul lui Dumnezeu, Pr. Anton Demeter, a sfințit numele Domnului și și-a sfințit propria viață, anume pușcăria de la Jilava și Catedrala Sf. Iosif din București.
Este adevărat că, de-a lungul vieții, am mai vizitat pușcării unde au fost torturați confrați oameni (Sighet, Auschwitz, Birkenau, etc.), dar atunci ca și acum, încă înainte de a pătrunde în acest loc, îmi ardeau deja tălpile, și aș fi voit să fug departe mii de kilometri, de frică că balaurul urii ar fi prins viață, și m-ar fi înghițit de viu.
Totuși, am intrat, împreună cu ceilalți pelerini ai speranței, cu inima cât un purice, și priveam înmărmurit pământul pe care picioarele Slujitorului lui Dumnezeu, Pr. Anton Demeter, cât și a altor mii și mii de „deținuți” pășiseră, cu hotărâre, căci nu exista loc, nici lanțuri care să-l fi putut reține ori îndepărta de la Dumnezeul în care își pusese toată încrederea. Și aici ca și în sala de judecată, când judecătorul noii orânduiri socialiste pronunțase vesel sentința de 20 de ani de închisoare, el, puiul abia de cinci anișori preot, Anton Demeter, se simțea „mai liber ca oricând”, căci „cauza lui Cristos învinsese”.
Ascultam cu toții vocea gravă a ghidului nostru, și nu puteam crede că în Grădina Maicii Domnului putuseră avea loc asemenea grozăvii.
Ura naște monștrii, totdeauna și peste tot, azi la fel ca ieri, și aici în acest petic de Rai al țării noastre, și nu ne trebuie mult ca să ridicăm vocea ori mâna asupra aproapelui, reînviindu-l pe Cain, care zace în fiecare dintre noi. Cu o singură scânteie, diavolul poate aprinde în toate inimile răutatea, și în câteva secunde poate coace gânduri inimaginabile de răzbunare și de tortură. Ajunge să privim în jurul nostru, nu mai departe de cât poate măsura ochiul plecat al capului, căci comunismul a murit, dar nu odihnește în pace. Se zvârcolește și acum, și caută să se ridice cu ajutorul suflului nostru de viață împrumutat lui. Cum?
Scrie Florin Constantin Pavlovici că nu s-a întâmplat la Jilava, ci a fost în amănunțime studiat să aibă loc, căci grozăviile nu se întâmplă, ci se programează cu mare luciditate: „Mii de deţinuţi zăceau sau se zvârcoleau în somn, sub plăcile groase de pământ, acoperite cu ierburi, sârmă ghimpată şi miradoare. În noaptea de iunie, închisoarea dormea vegheată de caralii cu pâslari uriaşi în picioare, traşi direct peste cizmele de piele, cu şube îmblănite pe umeri, cu căciuli cu clape peste urechi. Era frig şi umezeală în galeriile subterane unde i-am întâlnit stând înşiruiţi unul lângă altul, ca soldaţii de plumb din jocurile copilăriei. Nu aveau cai, săbii, suliţe, tobe ori puşti ca aceia, ci se sprijineau toropiţi de rachiu în bâte de lemn. Mânaţi ca oile pe un gang muced, am fost împărţiţi în grupuri inegale, fără nici o socoteală, şi împinşi, rând pe rând, pe uşile masive ale camerelor de detenţie, întredeschise de paznici la trecerea noastră. Încăperea în care am intrat nu am văzut-o decât a doua zi. Se apropia de miezul nopţii, eram frânt de oboseală, nu se distingea mai nimic, parcă aş fi pătruns într-un mormânt. M-a izbit doar o putoare de neînchipuit, o putoare esenţială, cosmică — ameţitoare, ucigaşă otravă. (…) Dimineaţa, pe lumină, noua mea locuinţă m-a impresionat nu atât prin dimensiuni, cât prin armonia dintre formă şi fond, prin adecvarea mijloacelor la scopuri, dacă nu cumva a scopurilor la mijloace. Specialiştii Ministerului de Interne în mobilă, aranjamente şi decoraţii interioare lucraseră cu folos. Organizarea spaţiului părea impecabilă. Într-o încăpere ceva mai mare ca tinda unei biserici, fuseseră instalate vreo treizeci de paturi de fier, tip cazon, lipite două câte două şi suprapuse pe trei nivele, până aproape de tavanul curbat, asemănător bolţilor de cramă. Spaţiile libere dintre paturi fuseseră calculate cu precizie: înguste, cât să te strecori şi să te caţeri pe crengile de dormit. Se dormea câte doi în pat, cap la cap, dar şi cap la picioare, mai ales atunci când se înghesuiau cinci sau şase deţinuţi în două paturi alăturate. Nici nu s-a dat bine deşteptarea, că oamenii s-au repezit la coadă la closet. Closetul, şi el bine gândit de capetele luminate ale administraţiei, consta în două hârdaie de lemn, unul pentru urină, celălalt pentru fecale; până am ajuns şi eu la ele, se umpluseră şi dădeau pe de lături. Golirea lor se făcea de două ori pe zi, la haznaua din curtea închisorii. Exista şi un al treilea vas, putina cu apă, care se împrospăta odată cu golirea hârdaielor. De toarta putinii, atârna o cană cu smalţul spart, ruginită, o singură cană pentru toată lumea. Cu ea beam apă, cu ea ne spălam pe mâini…” (Florin Constantin Pavlovici – „Tortura pe înțelesul tuturor”).
Înainte să ieșim, am intrat în miezul Iadului, în camera de tortură. O încăpere boltită, ce amintește de un lăcaș de cult, înnegrită de lacrimile curse din ochii celor duși acolo să moară în chinuri și, inspirat de Duhul Sfânt, am intonat toți cu voce tare cântul victoriei Mielului: Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi, viață dăruindu-le. Și auzeam deslușit vocile sfinților condamnați care se amestecau cu ale noastre, și trimițând înapoi ecoul ultimelor cuvinte ale cântului pascal…, și celor din mormânturi, Viață dăruindu-le…, Viață dăruindu-le…, Viață dăruindu-le….
L-am dus înapoi pe Pr. Anton la Jilava, agățând un tablou cu portretul lui în holul Iadului de la Jilava, și-mi pare rău.
Am plecat de acolo cu inima uscată și fără lacrimi, iar duminică, în sunet de cânt dumnezeiesc, împreună cu Înalt Preasfințitul Aurel Percă, Arhiepiscop mitropolit de București, cu Preasfințitul Cornel Damian și Înalt Preasfințitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit emerit, înconjurați de mulțime de preoți și de credincioși, ieșind din Iadul de sâmbătă, asemenea lui Cristos care în Sâmbăta Mare și-a făcut loc din mormântul urii omenești, am intrat în Raiul splendidei bijuterii a Catedralei Sf. Iosif. Aici am reînviat și noi, celebrând Sf. Liturghie, și mulțumindu-i Bunului Dumnezeu că îi ajutase pe Fericitul Vladimir Ghika, de la a cărui beatificare se împlineau 12 ani, și pe Slujitorul lui Dumnezeu, Pr. Anton Demeter, ca viața lor să aibă rost, în memoria lor rostind și predica despre moștenirea pe care ne-o lăsau, anume credința, speranța și dragostea eroică.
Un singur lucru ne mai lipsea, adică mulțumirea față de cei care au făcut posibile aceste două zile intense și grele, dar rodnice întru speranța că „dragostea le poate pe toate”. Arhiepiscopului Aurel, Episcopului Cornel, Arhiepiscopului emerit Ioan, care au dat lustru zilei, fraților din Conventul Sf. Bonaventura din București și surorilor din Ordinul Secular Franciscan, care ne-au omenit regește.
Domnul istoriei să ia pana în mâini și cu Sângele Mielului să adauge în Cartea Vieții numele tuturor celor care ne-au făcut atât de mult bine.
Pr. Damian Gheorghe Pătrașcu
Ministru provincial
Sfânta Liturghie a fost transmisă live de Angelus TV și ERCIS FM și poate fi urmărită aici.
Hits: 237