„Dumnezeu, singura resursă necesară a omului” – Meditație pentru Duminica a XVIII-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA A 18-A PÂNĂ LA A 22-A DUMINICĂ DIN TIMPUL DE PESTE AN

• Aceste duminici din timpul de peste an ne invită să scoatem în evidență câteva puncte fundamentale ale credinței creștine, pe caresuntem chemați să le trăim în fiecare zi, chiar dacă adesea le ignorăm total.
• Relația cu bunurile și cu proprietățile noastre ne face să creștem numai dacă este trăită în lumina unicului bun necesar, adică relația cu Dumnezeu. În acest sens, relațiile cu ceilalți sunt ceea ce trebuie să păstrăm și să prețuim.
• Aceasta este sarcina care ne este cerută, stilul în care trebuie să trăim acest timp de așteptare, cu inima îndreptată spre întoarcerea Celui care ne-a încredințat „casa” Sa pentru a o păzi în semn de iubire.
• A crede înseamnă a lua poziție și a accepta consecințele acesteia, nu căutând cu orice preț un compromis, ci asumându-ne întotdeauna partea de adevăr a lui Isus. Atitudinea discipolului va fi, deci, în spiritul umilinței și al slujirii aproapelui, în special a celor marginalizați.
• Simbol concret al tuturor acestor lucruri este Fecioara Maria, ridicată cu toată realitatea ei (suflet și trup) la Dumnezeu, pentru că în umilință și-a făcut din propria viață un mijloc pentru împlinirea planului mântuitor de iubire al lui Dumnezeu pentru

▹ Duminica a XVIII-a din timpul de peste an: Dumnezeu – singura resursă necesară omului. Împlinirea vieții constă în a ști să recunoști fundamentul, ceea ce singur poate da sens relațiilor noastre și tot ceea ce avem. Nu trebuie să ne reducem viața la ceea ce avem, ci prin ceea ce posedăm să ne întoarcem inima către Cel care ni le-a dăruit.

▹ Duminica a XIX-a din timpul de peste an: Stăpânirea lui Dumnezeu – dar și responsabilitate. Așteptarea. O experiență care devine un „mod de a fi” în lume, de a trăi prezentul cu gândul la viitorul Celui care a venit în trecut și trebuie să vină din nou, lăsându-ne responsabilitatea pentru casa sa, comunitatea credincioșilor.

▹ Adormirea Maicii Domnului: Modelul pentru fiecare credincios. Viața Mariei se construiește în jurul chemării primite de la Dumnezeu și a disponibilității sale de a participa activ la realizarea planului său de iubire. Această disponibilitate este elementul decisiv cerut fiecărui credincios, astfel încât să poată participa la planul de mântuire al Domnului pentru fiecare dintre noi.

▹Duminica a XX-a din timpul de peste an: Angajamentul misionar și efectele sale de dezbinare. Prezența lui Dumnezeu nu ne lasă indiferenți; dimpotrivă, ne cere să luăm atitudine și să dăm astfel mărturie despre domnia sa, cu toate consecințele pe care le poate implica. Ieremia și Isus însuși devin astfel un motiv de dezbinare tocmai în numele Dumnezeului său.

▹ Duminica a XXI-a din timpul de peste an: Credința lucrătoare, calea spre mântuirea universală. Viziunea pe care ne-o oferă profetul Isaia anticipează acel banchet la care este chemat Isus însuși și la care sunt invitați toți, pentru că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor. Cu toate acestea, formalismul exterior nu este suficient: este decisiv să facem voia lui Dumnezeu.

▹ Duminica a XXII-a din timpul de peste an: Smerenia și gratuitatea, epicentrul eticii Împărăției. În centrul liturgiei Cuvântului se află umilința. Învățătura sapiențială a lui Israel își găsește expresia concretă în Isus, care îi invită pe discipolii săi să caute măreția în fața lui Dumnezeu, în iubirea aproapelui și în serviciul față de frați și surori, deoarece în umilință se are acces la banchetul Împărăției.

DUMINICA A XVIII-A DE PESTE AN

3 AUGUST 2025

DUMNEZEU: SINGURA RESURSĂ NECESARĂ OMULUI

Comuniunea cu Dumnezeu îi permite omului să își consolideze identitatea de creatură după chipul și asemănarea Creatorului. Un design exclusiv consumist de bunuri materiale desfigurează umanitatea însăși, deoarece rupe legăturile cu Dumnezeu și cu frații și surorile și îl învăluie pe om într-o spirală distructivă (Evanghelia). O viziune realistă asupra realității ne determină să reflectăm asupra valorii activităților desfășurate de ființele umane pentru a căuta motivațiile și scopurile din spatele acestora. Bucuria care izvorăște din meditație și rugăciune dă sens unei existențe care riscă să nu fie decât o rutină zilnică trecătoare și efemeră (prima lectură). Persoana botezată, primind darul Duhului Sfânt, trebuie să analizeze lumea și oamenii cu privirea binevoitoare și acută a lui Dumnezeu. Prin urmare, existența creștinului trebuie să se traducă în gesturi conforme cu noua sa condiție existențială de participare la învierea lui Cristos, Mântuitorul universal (a doua lectură).

VIAȚA NU DEPINDE DE BUNURI

de Roberto Laurita

Un bilanț amărât al unei existențe care coincide cu o listă de proprietăți, bunuri mobile și imobile. Este tristă, la urma urmei, aprecierea care uneori este suficientă pentru a descrie o viață întreagă: „A fost un muncitor”. Pentru că, așa cum ne amintește Isus: „Viața unui om nu depinde de bunurile sale”. Și, pentru a fi cât mai eficient, Isus nu ezită să ofere un portret al „nebuniei”: povestea bogatului care crede că a „ajuns” și care se trezește, chiar în cel mai frumos moment, abandonând această viață…

Aceste cuvinte nu vor lipsi să fie incomode, dar cer să fie acceptate, așa cum sunt. În orice caz, chiar dacă sunt răstălmăcite și întoarse, ele sunt acolo pentru a ne tulbura conștiința cu claritatea lor tulburătoare.

Un medicament amar pentru noi, generația consumerismului, a bunăstării, a celor o mie de accesorii și o mie de conforturi. Un medicament al înțelepciunii, pentru a evita să ne risipim viața pentru lucruri care nu merită.

Isus ne avertizează împotriva lăcomiei, a dorinței nebunești de a acumula, de a ne îmbăgoți, de a înmulți posesiunile. Acesta nu este doar unul dintre multele vicii la care putem adera. Lăcomia, de fapt, este o adevărată idolatrie. Bunurile acestei lumi din „unelte” devin un scop pentru a-și asigura existența. Încrederea care poate fi pusă doar în Dumnezeu este pusă în ele, deoarece se crede că succesul sau eșecul unei existențe depinde de ele. O adevărată idolatrie, așadar, chiar dacă este oarecum deghizată. O idolatrie pentru care se ajunge să se sacrifice totul: prietenia și cele mai mari afecțiuni, timpul și energia…

Se iese din această idolatrie doar adoptând o altă atitudine: nu dorința de a „acumula comori pentru sine”, ci aceea de „a se îmbogăți în fața lui Dumnezeu”. Singura alegere care duce la o plinătate a vieții care începe de aici și se întinde în veșnicie.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Qohèlet este un Învățător al înțelepciunii și ironiei și ne provoacă să privim cu sinceritate la posesiunile noastre și la cât de efemere și trecătoare sunt acestea, dacă nu le recunoaștem temelia în Cel care ni le-a dăruit singur.

A doua lectură: Paul ne invită să ne dezbrăcăm de omul vechi, să abandonăm păcatul, pentru a trăi ca fii în lumina învierii lui Cristos.

Evanghelia: Întreaga noastră viață se bazează pe relația noastră cu bunurile. Relațiile dintre frați, cu noi înșine și cu Dumnezeu depind de importanța pe care o acordăm bunurilor noastre și dacă știm cu adevărat să le recunoaștem semnificația în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

Cartea lui Qohèlet, scrisă cu siguranță în perioada elenistică (secolele III-II î.Cr.), își propune să investigheze fericirea umană în lumina reflecțiilor sapiențiale iudaice și greco-elenistice. Reflecția hagiografului asupra condiției umane este foarte realistă și umbrită de un filon de pesimism existențial. Qohelet aparține unuia dintre curentele iudaice care neagă existența învierii morților și, prin urmare, consideră că existența omului este limitată la orizontul experienței pământești (Qo 9:10). Prin urmare, hagiograful îi invită pe ascultătorii/cititorii meditațiilor sale la o detașare sănătoasă de bunurile pământești, deoarece, examinând realitățile care caracterizează viața ființei umane, el consideră că totul face parte din categoria „deșertăciunilor”. Acest termen este un leitmotiv al operei lui Qohèlet: se deschide (1,2: „deșertăciunea deșertăciunilor, spune Qohèlet, deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”) și închide cartea (12,8); deșertăciune înseamnă „suflare”, „fum”, «vapor» și, într-un sens etic, redă ideea de inconsecvență (din aceeași rădăcină ‘evel, în Gen 4,1-16, derivă numele lui Abel, „inconsecventul” al cărui dar este preferat de Dumnezeu celui al fratelui său Cain), de îndepărtare atât a bunurilor, cât și a dorințelor umane. În literatura înțelepciunii, deșertăciunea este asemănată cu ceața, cu roua de dimineață, cu unda lăsată de corabie pe apa mării. Folosirea repetată de treizeci și opt de ori a lemei „vanitate” denotă faptul că autorul se întreabă care este sensul vieții și, pe parcursul cărții, demontează puțin câte puțin acel castel ideologic al pseudocertitudinilor în care oamenii sunt de obicei înrădăcinați în timpul banalității cotidiene.

În fața conștientizării caracterului efemer al vieții, Qo 2:21-23, la fel ca Ps 38:6-7, denunță deșertăciunea eforturilor oamenilor în diferitele lor ocupații. La urma urmei, în fața lui Dumnezeu, eforturile de a dobândi bani și prestigiu, chiar și „cu înțelepciune, știință și succes” (v. 21), nu duc la nimic. Tot ceea ce omul cucerește prin trudă fizică și mentală este în zadar, o trudă inutilă, deoarece moartea marchează sfârșitul definitiv al oricărei activități (v. 22-23). În cartea lui Qohelet, fericirea este posibilă nu prin acumularea de bunuri, ci prin bucuria efectivă a ceea ce Dumnezeu, Creatorul, acordă indivizilor (5:17-19; 9:7-10). Textul este cu siguranță o interfață adecvată a parabolei evanghelice în liturgia de astăzi.

A DOUA LECTURĂ

Etica învierii. În Col 3:1, Paul expune principiul cardinal al eticii creștinilor: „a fi cu Cristos”. Aceasta este condiția care caracterizează noua existență a persoanei botezate și îi ghidează alegerile de viață. Etica este astfel o consecință a credinței cristologice. Comuniunea prezentă cu Cel Înviat îl orientează deja pe credincios spre obiectivul vieții depline și finale cu Cristos, care domnește „așezat la dreapta lui Dumnezeu”(cf. Ps 109, 1). Din această realitate, apostolul trage deducția etică: „căutați lucrurile de sus”. El nu invită la abandonarea realităților pământești sau la dezinteresul față de treburile cotidiene, ci ridică profilul mistic al credinciosului; acesta trebuie să adopte punctul de vedere divin, să observe de „acolo de sus” și să evalueze realitățile lumii; creștinul trebuie să scruteze realitatea și oamenii cu privirea binevoitoare și acută a lui Dumnezeu. Conceptul este reiterat prin intermediul metaforei spațiale „sus-jos” în v. 2: „întoarceți-vă gândurile” spre lucrurile „de sus”, spre deosebire de cele de pe pământ. Verbul phroneîn („întoarceți-vă gândurile”) pentru Paul înseamnă „întoarceți-vă spre Dumnezeu”(cf. Rom 14:6). Prin urmare, Paul, în v. 3, amintește noua dimensiune existențială asumată de cititori odată cu botezul, prin care au participat la „moartea” lui Cristos pentru a participa la viața Celui înviat (Col 2:12; Rom 6:2.8.10). După botez, viața credinciosului „este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”, deoarece creștinii lasă deoparte realitățile lipsite de valoare (Gal 2:19-20; Fil 1:21); este o invizibilitate de moment, deoarece este asimilată vieții lui Cristos, care în viitor „se va manifesta”: când Cristos va apărea în slavă, credincioșii vor participa și ei în mod activ la manifestarea sa finală (v. 4).

Prin urmare, viața cu Cristos este caracterizată de „deja acum” și de „ nu încă”; de fapt, Paul poate exclama că Cristos este „viața voastră”, deoarece implică existența credinciosului într-un mod total: credinciosul este asimilat lui Cristos în cele trei momente cruciale ale istoriei Mântuitorului: moartea, în trecut; învierea, în prezent; glorificarea finală, în viitor.

Cinci vicii. În acest moment, în v. 5, Apostolul conturează consecințele etice printr-o listă de vicii pe care creștinul trebuie să le elimine pentru a nu regresa în drumul său de asimilare la Cristos: „să piară deci ceea ce aparține pământului”. El enumeră cinci vicii care variază de la comportamentul exterior la atitudinea interioară care le cauzează. Paul scrie astfel despre situația pre-baptismală, care este condiția comună a celor care nu-l cunosc pe Dumnezeul manifestat de Isus: în fruntea listei se află pornéia („orice formă de sexualitate nereglementată”), la care sunt asociate al doilea viciu, akatharsía(«impuritatea»; cf. Rom 1,24) și al treilea, páthos („patima”; cf. Rom 1,26; 1Tes 4,5). Rămânând în interioritatea omului, liturgia denunță epithymía („dorință concupiscentă”) care împinge la însușirea oamenilor și a bunurilor lor și se încheie cu pleonexía („lăcomie, râvnă”), o înclinație atât de distructivă încât poate fi comparată cu eidōlatría („idolatrie”), păcatul prin excelență care marchează îndepărtarea de Dumnezeu și implică încălcarea primei porunci din Decalog. În v. 9, Paul îi invită pe membrii comunității să aibă o inimă dreaptă: „Nu vă spuneți minciuni unii altora”. Transparența în relațiile cu ceilalți demonstrează abandonarea obiceiurilor vicioase ale „omului vechi” și asumarea habitusului creștin virtuos (v. 10). Omul „nou”, îmbrăcat în har, este de fapt asimilat cu Cristos și restabilește în el „chipul Celui care l-a creat” (Gen 1:27). Astfel, credinciosul ajunge la „cunoașterea deplină” a voinței divine și pune în aplicare o etică corespunzătoare acesteia; creștinul este împins să aprofundeze și mai mult cunoașterea lui Dumnezeu, ca și cum ar fi învăluit într-o spirală virtuoasă a harului, așa cum se prevede în Col 1:9-10. În sfârșit, v. 11 expune consecințele sociale ale faptului de a fi oameni noi în Cristos: nu mai există bariere și discriminări etnice, religioase și sociale, care sunt rezultatul păcatului uman.

De fapt, a fi „una cu Cristos” implică restaurarea deplinei demnități umane a tuturor, fără deosebire între „grec și iudeu… barbar, scit (cel mai de jos dintre barbari), sclav, liber”, deoarece prin botez „Cristos este totul și în toți”(cf. Gal 3:28).

EVANGHELIA

Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi relatează un episod în care Isus primește o cerere neobișnuită de natură economico-juridică: este vorba despre împărțirea moștenirii între frați. Un bărbat îi cere lui Isus să intervină în favoarea sa pentru a obține o împărțire echitabilă a moștenirii, deoarece îl consideră pe Isus un „învățător” cu autoritate (v. 13). Textul consideră că nu este necesar să explice ce fel de dispută a existat între cei doi frați, care dintre ei avea dreptate, și nici nu specifică ce fel de arbitraj era responsabilitatea lui Isus. Isus respinge imediat orice rol pe care cineva ar dori să i-l atribuie în această chestiune și își declară refuzul de a fi „judecător” sau „mediator” între cele două părți la dispută. El trimite apoi reclamantul la judecata organismelor desemnate de obicei și de legea iudaică (v. 14). Dar Isus adaugă o locuțiune în care își demonstrează competența în materie morală.

Împotriva lăcomiei. De fapt, Isus îi îndeamnă pe bărbat și pe fratele său (locuțiunea este la persoana a treia plural) să examineze motivațiile interioare care îi determină să se angajeze în acest tip de cauză civilă și face motivația explicită: „păziți-vă și feriți-vă de orice lăcomie, pentru că, deși cineva poate avea din belșug, viața lui nu depinde de ceea ce posedă” (v. 15). Isus avertizează să se evite pericolul pleonexiei („lăcomie” sau «avariție»), care este pofta de bunuri și de oameni, lăcomia care constă în a dori „tot mai mult”, în a dori fără limita respectului pentru ceilalți. Înrudirea din Noul Testament consideră lăcomia drept unul dintre cele mai rele vicii (Rom 1:29; 1Cor 9:5; Ef 4:19; 5:3; Col 3:5; 1Tes 2:5; 2Pt2:3.14). Acest viciu deplorabil este aproape întotdeauna legat de curvie și impuritate și este echivalat cu idolatria. De fapt, nu bunurile materiale, chiar dacă sunt abundente, sunt cele care procură „viața”; termenul zōḗ („viață”) se referă nu numai la existența biologică, ci și la cea psihică și face astfel aluzie la o condiție a fericirii. În Evanghelia a treia, posesia bunurilor este considerată un impediment serios în alegerea de a-l urma pe Cristos (14:33: „oricine dintre voi nu renunță la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu”), care necesită un angajament existențial total (14:28-33; 16:13). Pentru a-l urma pe Isus, trebuie asumată o atitudine de libertate față de posesiuni, de detașare de bani, așa cum reiese din exemplul negativ al notabilului (18:18-30) și din cel pozitiv al lui Zaheu (19:1-10).

O viață de sine. În plus, Isus spune o parabolă pentru a exemplifica locuțiunea și a elucida mai bine mesajul (vv. 16-20). Protagonistul este un om „bogat”; câmpul său a dat o recoltă abundentă (v. 16). În această situație prosperă, el planifică ce să facă. Într-un veritabil solilocviu, o tehnică narativă tipică literaturii grecești, protagonistul parabolei plănuiește demolarea depozitelor existente și construirea unor silozuri noi, mai mari, pentru a aduna cerealele și alte bunuri (vv. 17-18).

Prin urmare, scopul bogatului nu este de a crește profitul, ci de a păstra bunurile produse de câmpurile sale. Până în acest moment, nu pare să existe nimic de obiectat cu privire la gestionarea fermei, cu excepția autoreferențialității omului bogat; de fapt, el ia decizii singur, fără sfatul membrilor familiei, al partenerilor sau al administratorilor cu care să se poată compara. El este singurul stăpân și consideră totul proprietatea sa; de trei ori în solilocviul său găsim adjectivul posesiv „al meu”: „recoltele mele… hambarele mele… bunurile mele”. Problema apare cu a doua parte a monologului interior, al cărui declanșator este o altă deliberare: „apoi îmi voi spune” (v. 18a). De data aceasta, decizia este existențială. Omul bogat face explicit scopul acumulării de produse agricole. Viața sa se va schimba pentru că a ales să trăiască din veniturile sale: „sufletul meu, ai la dispoziție multe bunuri, pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te!”. Acesta este un leitmotiv al vieții bucuroase existente în societățile antice și contemporane. Sfântul Paul îl stigmatizase deja ca o viziune greșită (1Cor 15:32) a oamenilor care „au burta lor ca Dumnezeu” (Fil 3:19; cf. Tit 1:12). Proiectul de viață al acestor oameni este complet egoist. Viitorul personajului din parabolă este, de asemenea, proiectat exclusiv spre satisfacerea bunurilor primare individuale; el vrea să își asume un stil de viață parazitar și pur consumist, în care munca celorlalți este menită să îi satisfacă plăcerile imediate. Încă o dată, opțiunile sale sunt complet lipsite de un orizont social. Dar când bogatul și-a încheiat raționamentul, Dumnezeu intră în scenă.

Dumnezeu: neprevăzutul vieții. Acesta este singurul moment din toate evangheliile în care Dumnezeu este un personaj parabolic. Vocea divină reprezintă neașteptatul și, în același timp, imprevizibilul. De fapt, planificarea umană, oricât de necesară, este limitată și legată de contingent. Aici se manifestă insipiența bogatului: el nu a luat în calcul evenimentul morții, care induce relativizarea proiectelor umane. Dumnezeu îi spune bogatului: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere viața. Și ceea ce ai pregătit, al cui va fi?” (v. 20). Apare astfel alteritatea divină, exclusă din raționamentul solipsist al omului bogat și nebun. Și odată cu ea apare neașteptarea morții iminente care spulberă proiectul elaborat de el. Omul și-a construit existența pe fundamentul bogăției, sursă a unei bunăstări exclusiv individuale. Dar în fața morții, ce rost mai are acumularea frenetică de bunuri și o viață orientată spre simpla desfătare a unor plăceri efemere? Bunurile vor ajunge la alții, iar ceea ce se credea a fi fericire s-a dizolvat ca ceața dimineții(cf. Ps 39:5-7).

Aici este dezvăluită „nebunia” caracterului parabolic, adică incapacitatea de a trăi bine, de a găsi calea cea dreaptă spre fericire. Calea cea bună, calea înțelepciunii, a fost indicată de Isus prin fericirile din „Predica de pe câmpie”(Lc 6:20-24). Pentru omul bogat, pe de altă parte, banii au luat locul lui Dumnezeu, iar modul său de viață a eșuat, odată cu sosirea bruscă a morții. Moartea este, de fapt, testul de turnesol al calității existenței omului.

Alternativa lui Isus.  La sfârșitul relatării parabolice a lui Isus, naratorul intervine cu un comentariu final: „Aceasta este calea celor care își adună comori pentru ei înșiși și nu se îmbogățesc cu Dumnezeu” (v. 21). Fraza este adresată bărbatului care a cerut arbitrajul lui Isus pentru împărțirea moștenirii, dar capătă și parfumul unei sentințe gnomice, cu valoare universală. Isus propune două alternative în relația cu banii: pe de o parte, „tezaurizarea”, acumularea de bunuri pentru gestionarea și beneficiul exclusiv al posesorului și, pe de altă parte, „îmbogățirea”, bogăția umană autentică, valorizarea propriei persoane prin utilizarea bunurilor într-un mod funcțional față de voința lui Dumnezeu și față de nevoile fraților și surorilor. Primul este drumul lăcomiei care îl conduce pe om la izolare socială, egoism, pierderea chipului și asemănării cu Dumnezeu și autodistrugere. Al doilea drum, pe de altă parte, duce la adevărata fericire obținută prin credința în paternitatea lui Dumnezeu (Lc 11:2-4) și prin împărțirea generoasă a bunurilor cu frații și surorile (Fap2:42-47; 4:32-37).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 568/august 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Fariseii întrebându-l pe Isus 

Hits: 73