„Imaginea creștină a lui Dumnezeu” – Meditație pentru Preasfânta Treime

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material  liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DE LA PREASFÂNTA TREIME PÂNĂ LA A 17-A DUMINICĂ DIN TIMPUL DE PESTE AN

• Celebrarea solemnă a inimii misterului iubirii revelat de Isus, adică a faptului că El este Fiul trimis de Tatăl cu puterea Duhului Sfânt pentru a aduce mântuirea întregii creații, deschide acest nou timp ordinar, care ne invită să ne hrănim cu pâinea euharistică și cu Cuvântul.
• În acest context, suntem însoțiți chiar de Solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos, prezența reală a Domnului în mijlocul comunității sale ca simbol al iubirii veșnice care este dăruire absolută și dar de sine pentru ceilalți, pentru toți cei care caută calea către viața veșnică.
• Anul acesta, în mod special, liturghia ne invită să-i amintim pe Sfinții Petru și Paul, stâlpii primei comunități creștine care, ca un diptic, ne lasă mărturia unei Biserici înrădăcinate în evenimentul-Isus și în misiunea către popoare. O Biserică, la fel ca cei doi sfinți, mereu marcată de păcat și chemată la convertire.
• Caritatea și misiunea sunt, de altfel, cele două dimensiuni care ne sunt reamintite în duminicile următoare. A duce popoarelor mesajul lui Isus, a ne apropia de cei pe care îi întâlnim, a-i primi cu disponibilitate și serviciu și a ne păzi viața în rugăciune, așa cum ne-a învățat Isus, sunt câteva dintre sugestiile cu care liturghia Cuvântului ne hrănește în aceste săptămâni.

▹Sfânta Treime: imaginea creștină a lui Dumnezeu. Imaginea Treimii, elaborată de-a lungul secolelor de către Biserică, găsește o referință centrală în relația trăită și rugată de Isus cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, reluând tradiția sapiențială a Vechiului Testament în imaginarea relației lui Dumnezeu cu lumea.

▹Trupul și Sângele lui Cristos: Participarea la jertfa de comuniune. Episodul Cinei celei de Taină, testament simbolic al semnificației vieții dăruite de Isus, este prezentat din nou în relatarea lui Luca despre înmulțirea pâinilor și a peștilor. Comunitatea adunată în jurul Euharistiei celebrează fundamentul credinței sale.

▹Sfinții Petru și Paul: Modele de credință. În ascultarea Cuvântului și în relația de credință cu Domnul Isus se manifestă centralitatea sfinților Petru și Paul, martori și călăuze ale Bisericii creștine în primii ei pași, în continuitate cu tradiția iudaică, dar deschise la vestirea universală a mântuirii.

▹Duminica a 14-a din timpul de peste an: Misiunea de pace a lui Cristos. Prin trimiterea ucenicilor de către Cristos se împlinește promisiunea de pace și mântuire pentru toate popoarele, pe care Isaia o vestise deja ca mângâiere. Evanghelia nu este ceva privat, ci ne unește ca un singur popor al lui Dumnezeu.

▹Duminica a 15-a din timpul de peste an: Iubirea față de aproapele tău este iubire față de Dumnezeu. Parabola bunului samaritean împlinește legea lui Moise, care nu servește pentru a justifica propriile fapte, ci pentru a ne deschide către milostivirea lui Dumnezeu, pentru a ne hrăni cu Cuvântul Său și pentru a ne modela viața în iubirea față de ceilalți.

▹Duminica a 16-a din timpul de peste an: Cuvântul lui Dumnezeu și ospitalitatea omului. Dincolo de orice dualism și contrapunct, Evanghelia și exemplul lui Abraam ne arată că primirea Cuvântului este un aspect decisiv, dar care își găsește împlinirea în slujirea concretă pentru iubirea aproapelui. A-L primi pe Dumnezeu înseamnă a-l primi pe aproapele.

▹Duminica a 17-a din timpul de peste an: Cuvântul lui Dumnezeu rugat în Duhul Sfânt. Rugăciunea înseamnă a intra în relație cu Dumnezeu, așa cum ne spune povestea lui Abraham. A parcurge din nou Tatăl nostru înseamnă a înțelege cum înțelegea Isus rugăciunea și a intra în Duhul său, pentru a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu.

PREASFÂNTA TREIME

15 IUNIE 2025

 IMAGINEA CREȘTINĂ A LUI DUMNEZEU

Persoana lui Isus din Nazaret, Cel răstignit și înviat din morți, a fost imediat considerată Dumnezeu de către credința Bisericii. Cel înviat le-a arătat ucenicilor săi că singurul Dumnezeu este trei persoane. În planul său minunat de mântuire a omenirii, Tatăl, Dumnezeu perfect, L-a trimis pe Fiul, Dumnezeu perfect, singura imagine care, prin moartea și învierea sa, arată iubirea nemăsurată a Tatălui. Tatăl și Fiul, încoronat la dreapta Sa, continuă să asiste comunitățile ecleziale post-pascale în Duhul Sfânt, Dumnezeu perfect, care conduce Biserica spre comuniunea cu Tatăl și cu Fiul, susținând interpretarea corectă a revelației Sale.

UN MISTER DEZVĂLUIT

de Roberto Laurita

În fața Trinității, a lui Dumnezeu care este Tată, Fiu și Duh Sfânt, un singur Dumnezeu, în trei persoane, trebuie să recunoaștem că ne aflăm în fața Misterului: misterul cel mai profund, o realitate prea mare și prea frumoasă pentru a fi pe deplin înțeleasă și cuprinsă. Și totuși, odată ce am recunoscut incapacitatea minții noastre de a se aventura singură în explorarea acestei adevăruri care o depășește, nu putem să nu remarcăm că acest Mister este cu totul special.

De fapt, dacă trebuie să vorbim despre Mister, trebuie să adăugăm că avem de-a face cu un Mister „dezvăluit”, „manifestat”, nu ocult: aceasta este ceea ce ne amintește constant apostolul Paul. Dumnezeu și-a revelat identitatea și ne-a chemat nu în jurul unui concept sau al unui ideal etic: El și-a manifestat voința în Isus Cristos, Fiul său făcut om. În El, Dumnezeu și-a dezvăluit planul său de iubire: să ajungă la fiecare bărbat și fiecare femeie, din toate timpurile și din toate locurile, pentru a le oferi milă și har și a-i regenera la o existență nouă. În Fiul, noi îl putem recunoaște pe Tatăl, care l-a trimis la noi, pentru mântuirea noastră: nu pentru a judeca sau condamna, ci pentru a smulge din puterea răului, a păcatului și a morții.

De la El vine darul Duhului, celălalt Mângâietor, cel care susține discipolii și le permite să înfrunte fără teamă chiar și timpul persecuției și al încercării. Duhul este cel care ne călăuzește „spre adevărul întreg”, adică ne introduce treptat în misterul lui Dumnezeu, în această relație în care primim însăși viața Lui și suntem transfigurați de prezența Lui. Și acest lucru este fundamental și nu poate fi uitat: Trinitatea nu este doar un mister de contemplat, un mister dezvăluit, ci și, mai ales, un mister de trăit, o experiență care transformă, o relație care schimbă istoria fiecăruia.

Primind Cuvântul lui Dumnezeu, primind harul său prin sfinte sacramente, ajutându-l pe cel sărac pe care îl întâlnim, participăm la iubirea sa și intrăm într-o plinătate necunoscută, care se revarsă în veșnicie.

Această Iubire a fost „revărsată în inimile noastre”; din această Izvor suntem chemați să ne adăpăm pentru a ne potoli setea; la această Comuniune suntem invitați. Ceea ce se întâmplă în țesătura zilelor noastre este, așadar, cu totul extraordinar: a fi „copii ai lui Dumnezeu” nu este, de fapt, un lucru mărunt. Eliberați de frică, vindecați de fragilitate, suntem cufundați într-un ocean de lumină și pace.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Printre textele sapiențiale ale Scripturii, în cartea Proverbelor, se găsește textul extraordinar care vorbește despre Înțelepciune. Să o ascultăm pe ea însăși vorbind: ne va duce înapoi la începutul plin de bucurie al creației.

Psalmul responsorial: Înțelepciunea lui Dumnezeu este cântată în creație și în ființa umană, creată de Dumnezeu din iubire.

A doua lectură: Aceste câteva versete ale Apostolului Paul către romani sunt foarte bogate. Ele întemeiază speranța tocmai în misterul Trinității.

Evanghelia: Suntem la masă cu Isus și ucenicii săi în timpul Cinei celei de Taină. Celor care nu mai pot urma cuvintele sale, Cristos le evocă Tatăl și le promite Duhul Sfânt.

PRIMA LECTURĂ

Autorul cărții Proverbelor urmărește un scop didactic într-o perioadă istorică, probabil cea post-exilică, caracterizată de criza valorilor și pierderea sensului religios din partea populației. Capitolele 1-9 invită cititorii să caute neîncetat Înțelepciunea, singura învățătoare a vieții, cea care orientează existența Israelului spre bine, fericire și pace. A-ți modela viața după îndrumările Înțelepciunii înseamnă a păstra „frica de Dumnezeu” (Pr 1,7) și a ajunge la „cunoașterea lui Dumnezeu” (2,5-6). Domnul dăruiește astfel celor drepți Înțelepciunea, pentru că El „a întemeiat pământul cu Înțelepciune” (3,9). Înțelepciunea este așadar proprietatea divină imanentă creației, iar posesia ei animă relația dintre credincios și Domnul. În Pr 8,22-31, hagiograful dă glas Înțelepciunii, care se prezintă ca ființă primordială a lui Dumnezeu. Înțelepciunea este personificată și se situează la originea celorlalte creaturi (v. 22); ea este cea care precede formarea oricărui alt element cosmic (vv. 23-29). De aceea, Înțelepciunea își asumă funcția de asistentă a creației: când Dumnezeu crea, „eu eram cu el ca artizan” (v. 30a). Aceasta implică faptul că întreaga creație are o ordine internă și este pătrunsă de acțiunea înțeleaptă a lui Dumnezeu, care a pus în aplicare un proiect accesibil omului. Relația înțelepciunii cu Creatorul este descrisă în termeni de „bucurie” continuă: „și eram desfătarea lui în fiecare zi” (v. 30b). Așa cum sugerează Ps 104,3, bucuria, tipică pentru intimitatea divină, izvorăște din activitatea creatoare și se propagă, răspândindu-se în fiecare element al creației, considerat «lucru bun» (Gen 1,4.12.18.21.25.31). Această iubire radiată de activitatea creatoare a lui Dumnezeu se exprimă în „joc”: „mă jucam înaintea lui în fiecare clipă” (v. 30c). Activitatea ludică este bucurie gratuită, este metaforă a libertății și, în același timp, a regulii, și instaurează relații de respect reciproc între participanți; de aceea, metafora jocului redă ideea unei relații de iubire între Domnul, Înțelepciunea și ființele umane (v. 31). Mediatoare a bucuriei și libertății, a adevărului și sfințeniei, primogenită a Creatorului, Înțelepciunea s-a întrupat în Fiul (In 1,14), Cuvântul care comunică adevărata față a lui Dumnezeu oamenilor (In 1,18). De aceea Sfântul Paul poate proclama că Cristos, mort pe cruce și înviat din morți, este adevărata „Înțelepciune a lui Dumnezeu” (1Cor 1,24).

A DOUA LECTURĂ

Textul din Romani 5,1-5 se află în secțiunea epistolei care tratează dreptatea lui Dumnezeu vestită în Evanghelia lui Cristos, cu implicațiile sale soteriologice (3,21–5,21). Teza enunțată în 3,21-22 și dezvoltată până în 4,25 explică conceptul că iubirea lui Dumnezeu ne face „drepți”. Această conștiință a credincioșilor în Cristos depinde de harul Tatălui care ne iubește independent de „faptele” noastre; în argumentația sa, Sfântul Pavel face apel la figura lui Avraam și în special la afirmația din Gen 15,6: „Abraham a crezut în Dumnezeu și aceasta i-a fost socotită dreptate” (Rom 4,3); patriarhul, de fapt, prin harul divin, a devenit model de credință, iar Paul, în Rom 4,4-24, evidențiază două aspecte ale figurii lui Abraham care devin paradigmatice pentru fiecare credincios: Dumnezeu îl justifică fără ca patriarhul să fi îndeplinit vreo faptă a Legii (care era ulterioară lui!) și faptul că el este strămoșul atât al iudeilor, cât și al neamurilor. Așadar, în 4,23-25, Paul transferă în actualitate acțiunea justificativă a lui Dumnezeu: acreditarea „dreptății” se verifică astăzi pentru cei care cred „în Cel (Dumnezeu) care L-a înviat din morți, pe Isus, Domnul nostru” (4,24); iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat prin Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră (4,25).

  O îndreptățire trinitară. Acum, în 5,1-5, Apostolul insistă asupra dimensiunii teologice a justificării noastre: este vorba, de fapt, de un proces al Dumnezeului Trinitar, al cărui Tată este sursa și scopul. Versetul 1 începe cu aoristul pasiv „justificați”, care are ca subiect pe Dumnezeu. Dar dacă noi am fost deja justificați de Tatăl „prin credință”, această har ne vine „prin Domnul nostru Isus Cristos”. Efectul final al acestei interacțiuni între Tatăl și Fiul este „pacea” actuală între oameni și Dumnezeu. Starea de pace marchează depășirea fazei „mâniei” lui Dumnezeu (1,18), deoarece „pacea” este o relație de acord stabil și durabil, care asigură bunăstarea reciprocă între părți; este o relație de comuniune prin care omul beneficiază de darul harului divin, deoarece Domnul este „Dumnezeul păcii” (15,33; 16,20). În versetul 2, Sfântul Paul constată că credința a izvorât din predicarea kerigmei cristologice. Dacă Cristos a obținut în trecut, prin moartea și învierea sa, justificarea noastră, fiecare credincios nutrește astăzi „speranța slavei lui Dumnezeu”, adică are certitudinea interioară că va putea participa la starea viitoare de mântuire (cf. 1,16).

  Darul speranței și al iubirii. În versetele 3-4, realismul îl împinge pe Apostol să ia în considerare condiția actuală de suferință pe care creștinul este chemat să o trăiască. Termenul „necaz” (thlîpsis) include o serie de încercări dureroase de diferite naturi. Paul face apel la conștiința creștinului că necazul declanșează un parcurs existențial care trece prin „răbdare” (literalmente „rezistență”, „suportare”) și „virtutea încercată” (literalmente „examen”, „test”), pentru a ajunge la „speranță”. Suferința și speranța, începutul și sfârșitul acestui proces, coexistă în viața creștinului ca parte a misterului morții și învierii lui Cristos. În versetul 5, „speranța” este sigură pentru că este motivată de conștiința „iubirii” (agápē) lui Dumnezeu. Iată nucleul generator al dreptății lui Dumnezeu: iubirea divină absolut gratuită face „drepți” oamenii, făcându-i să accepte (credința) realitatea că Dumnezeu îi iubește cu o iubire infinită. Din nou, deci, Dumnezeu, cu iubirea sa față de creaturi, este primul artizan al mântuirii. Verbul „a fost revărsat” redă ideea de transfer al unei substanțe lichide dintr-un recipient în altul. Transferul iubirii lui Dumnezeu către noi se datorează lucrării Duhului Sfânt „care ne-a fost dat”; prin urmare, și Duhul Sfânt este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Verbul „a da”, la participiu aorist pasiv, denotă că revărsarea Duhului Sfânt este un eveniment deja petrecut, dar care rămâne în noi și răspândește iubirea „în inimile noastre”, adică în sfera cea mai intimă a ființei noastre.

Paul reiterează de mai multe ori că Duhul Sfânt locuiește în mod constant în noi (Rom 8,9.11; 1Cor 2,12; 3,16; 6,19 etc.). Dumnezeul Trinitate acționează astfel față de om cu absolută gratuitate: Tatăl revarsă Duhul pentru a realiza comuniunea cu oamenii, prin credința în Isus Cristos, expresie vie a iubirii sale imense.

EVANGHELIA

Textul ne prezintă ultima dintre cele cinci mențiuni ale Duhului Sfânt din Evanghelia după Ioan  (cf. 14,15-17.26; 15,26-27; 16,7-11.12-15) făcute de Isus în cursul așa-numitului „discurs de rămas bun” pronunțat la Cina cea de Taină (13,31–17,26). În cadrul învățăturii lui Isus cu privire la plecarea sa de pe pământ și întoarcerea la Tatăl, lanțul de referințe la Mângâietor susține speranța ucenicilor, deoarece Duhul Sfânt informează prezența lui Isus în mijlocul credincioșilor pentru totdeauna. De aceea, în Ioan 16,4-33, atitudinea eclezială trebuie să treacă de la „tristețea” momentană (v. 6) la „bucuria” veșnică (vv. 20-22): moartea lui Isus este preludiul învierii sale și al trimiterii Mângâietorului (v. 7). Duhul Sfânt va continua, de fapt, funcția pe care Cristos a îndeplinit-o în timpul misiunii sale pământești, aducând mântuirea umanității din perioada post-pascală (vv. 7-11).

Mântuirea constă în credința în Isus, imaginea Tatălui, care, în „dreptatea” lui Dumnezeu manifestată prin moartea pe cruce, a dezvăluit oamenilor păcatul și a învins „principele acestei lumi”, puterea care subjugă ființele umane. Răul a fost învins prin moartea și învierea lui Cristos. Acum, în perioada post-pascală, activitatea Duhului Sfânt, prin credința ucenicilor, extinde raza de acțiune soteriologică a lui Isus cel pământesc la nivel universal. În mesajul său de rămas bun adresat ucenicilor, Isus din Evanghelia lui Ioan vorbește despre un înainte și un după interconectate. Secvența temporală în care Isus acționează se apropie de culme (13,1) și lasă loc acțiunii Duhului Sfânt pe care Tatăl (14,26) și Isus însuși îl vor trimite (16,7). Și Isus va trimite efectiv Duhul prin moartea sa (19,30: „și, plecând capul, și-a dat duhul”) și prin învierea sa (20,22: „După ce a spus aceasta, a suflat și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt»”).

  Duhul în comunitate. În pasajul liturgic de astăzi (16,12-15), centrul de interes al lui Isus se mută în perioada post-pascală și, prin urmare, discursul său se adresează viitoarei comunități ecleziale. Mângâietorul nu mai este văzut în acțiunea sa față de „lume” (16,8-11), ci în misiunea sa în interiorul Bisericii. În versetul 12, Isus afirmă: „Mai am multe lucruri să vă spun”. Este o formulă concluzivă a discursului. Isus, Logosul întrupat (1,14), a comunicat realitatea divină a iubirii Tatălui pentru oameni și continuă să o comunice și în cursul istoriei actuale. În iminența Patimilor, ucenicii nu sunt în stare să „suporte greutatea” evenimentului tragic; al lor este un deficit hermeneutic. Ei nu pot înțelege în mod adecvat cuvintele lui Isus. Abia după ce vor experimenta prezența Înviatului în mijlocul lor și după venirea Duhului Sfânt, discipolii vor putea înțelege pe deplin revelația de care Isus este purtător.

Înălțarea lui Cristos (3,14; 8,28; 13,32-34), adică moartea pe cruce și învierea, interpretate de Ioan ca un singur eveniment, este cheia hermeneutică a revelației adevăratului Dumnezeu. Atunci, „multe lucruri” pe care Isus nu le spune nu fac aluzie la noi conținuturi pe care Isus ar trebui să le învețe încă în cuvinte și fapte, ci conotează înțelegerea completă post-pascală a ceea ce El a învățat deja (cf. 2,22; 14,26). Darul Duhului Sfânt permite Bisericii să se bucure de beneficiile mântuitoare ale misiunii lui Isus și îl face pe Cristos prezent și astăzi în comunitatea botezaților.

  Duhul legat de Fiul. În versetul 13, Isus prevestește venirea Duhului Sfânt, numit cu pronumele masculin ekeînos („acela”); este vorba despre Mângâietorul anunțat în versetul 7: nu este deci un „obiect”, o energie indefinită, care ar necesita un pronume neutru, ci o „persoană”. Isus prezice „venirea” Sa ca fiind sigură („când va veni”). În al patrulea evanghelie, verbul „a veni” (erchésthai) conotează atât acțiunea Fiului, trimis de Tatăl (Io 5,43; 7,28; 8,14.42 etc.), Mesia așteptat (4,25-26), cât și acțiunea Duhului Sfânt (15,26; 16,7.13). Duhul este definit, sub formă de apoziție, «Duhul adevărului», la fel ca în 14,17 și 15,26. Construcția «Duhul adevărului», repetată de trei ori, reafirmă cu fermitate legătura dintre Duhul Sfânt și Isus, care în 14,6 se autodefinește «adevărul» («eu sunt calea, adevărul și viața»). Dacă Isus este adevărul pentru că îl comunică pe Dumnezeu ființelor umane, Duhul pe care Tatăl îl dăruiește, prin moartea și învierea Fiului, este comunicatorul realității iubirii divine și prelungește misiunea lui Isus în prezentul eclezial. Această legătură profundă între Cristos și Duhul Sfânt este reafirmată de prima funcție atribuită Duhului: „a conduce la adevărul deplin”. Verbul hodēgheîn („a conduce”), la viitor, indică faptul că Duhul precede și însoțește ființele umane în mod sigur pe parcursul călătoriei lor. El este „calea” (verbul are rădăcina hoddi hodós, „cale”, unită cu verbul ēgheîsthai, „a conduce”), termen care reia încă o dată 14,6; Duhul Sfânt preia astfel aceeași misiune a lui Isus, care este „calea” care conduce la Tatăl și, prin urmare, este „adevărul” care aduce „viața”. Paracletul conduce la țintă, adevărul, comuniunea credinciosului cu Fiul și cu Tatăl, fără o învățătură autonomă; el, de fapt, „nu va vorbi de la sine”. Învățătura sa nu adaugă conținuturi noi celor exprimate de Isus, ci „va spune tot ce a auzit” de la El. Duhul ne sugerează ceea ce El a auzit de la Fiul, care este una cu Tatăl (14,9b-10).

  Noua relație a lui Dumnezeu cu Biserica. Prezența Mângâietorului este, de asemenea, funcțională pentru „vestire”: în versetele 13-15, Duhul este de trei ori subiectul verbului ananghéllein („a vesti”). În virtutea acestei prerogative comunicative, Ioan arată că Duhul Sfânt este în relație constantă cu credincioșii (v. 13: „vă va vesti lucrurile viitoare”), cu Fiul (v. 14: „El mă va preamări, pentru că va lua din al meu și vi-l va vesti”) și, prin urmare, cu Tatăl (v. 15: „Tot ce are Tatăl este al meu; de aceea am spus că va lua din ce este al meu și vi-l va vesti”). „Lucrurile viitoare” pe care Duhul Sfânt le comunică comunităților creștine din toate timpurile constau, conform eshatologiei prezente a celui de-al patrulea evanghelist, în a-L face prezent pe Cel Înviat, Logosul divin, care locuiește în prezentul și în viitorul istoriei.

În acest fel, Cristos este glorificat (v. 14), în manifestarea sa continuă, prin cuvinte și fapte, în interiorul comunităților creștine și în lume; așa cum misiunea pământească a lui Isus l-a glorificat pe Tatăl, făcându-l accesibil în realitatea sa de iubire (1,14.18; 17,4.6), tot așa misiunea Duhului Sfânt îl glorifică pe Fiul, făcând vie și eficientă prezența sa mântuitoare în timpul Bisericii. În cele din urmă, versetul 15 explică relația dintre Duhul Sfânt și Tatăl. Trimis de Tatăl (14,16.26), Duhul împărtășește comuniunea eternă existentă între Tatăl și Fiul (14,19: „cine mă vede pe mine, vede pe Tatăl”) afirmată prin expresia „tot ce are Tatăl este al meu”. În această dinamică trinitară, Duhul Sfânt comunică Fiul, Cuvântul întrupat și glorificat al Tatălui. Astfel, revelația divină către Biserică și către lume este încheiată și nimic nu mai trebuie adăugat la ceea ce Isus a „spus” despre Dumnezeu Tatăl (cf. 1,18). Duhul care a însoțit permanent acțiunea lui Isus continuă să fie interpretul său, deoarece continuă să dezvăluie progresiv în istorie sensul care trebuie atribuit revelației Fiului. Biserica trebuie să asculte constant vocea Duhului Sfânt și să nu se teamă niciodată de viitor, deoarece Duhul îl face etern prezent pe Fiul, purtătorul iubirii lui Dumnezeu Tatăl pentru omenire.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 567/iunie-iulie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 122