„Noua naștere în Duhul” – meditație pentru Coborârea Duhului Sfânt

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

COBORÂREA DUHULUI SFÂNT

8 IUNIE 2025

NOUA NAȘTERE ÎN DUHUL

Solemnitatea Rusaliilor capătă în context creștin o nouă semnificație, care este totuși în continuitate cu sărbătoarea evreiască: este sfârșitul unei gestații și nașterea a ceea ce era așteptat, un sfârșit și un început care se unesc. Nu este vorba doar de împlinirea unei promisiuni, ci de instaurarea unui timp nou, al cărui semn cel mai elocvent este Duhul, cu o prezență care devine acum omniprezentă. Puterea lui Dumnezeu se manifestă asupra fiecărei creaturi, așa cum ne amintește psalmul, dar este în oamenii care îi dau mărturie că ea atinge apogeul.

CONSOLATORUL

de Roberto Laurita

Sarcina pe care le-a încredințat-o era imensă, povara pe care le-a pus-o pe umeri era enormă. Neproporționată pentru forțele și capacitățile lor. Privindu-i bine, de aproape, s-ar fi putut concluziona că totul se va termina cu un eșec. Niciunul dintre ei, se pare, nu învățase de la vreun rabin erudit o cunoaștere biblică de necontestat. Niciunul dintre ei nu fusese instruit în tehnicile sofisticate care permiteau să înfrunte fără teamă orice discuție publică. De ce le-a încredințat Isus tocmai acestei companii eterogene viitorul misiunii sale, cea care îi costase eforturi și sudoare, lacrimi și sânge, propria viață?

Isus îi cunoaște bine, în profunzime: le descifrează entuziasmul și fragilitatea, meschinătatea (când caută primele locuri) și credința în el. De aceea, El nu se limitează la a le încredința o sarcină supraomenească, ci îi pune în mâinile Duhului Sfânt. El îi va călăuzi, îi va susține, îi va apăra de capcanele. Ei vor atinge cu mâinile acțiunea Lui, vor recunoaște opera Lui. Vor fi surprinși de noutățile neașteptate pe care le va pregăti. Și astfel vor fi vaccinați împotriva celui mai mare păcat: păcatul mândriei, al îngâmfării.

Nu vor putea spune că tot ce se întâmplă este meritul lor, pentru că se cunosc bine și știu că există Altcineva care lucrează prin ei și chiar în ciuda limitelor lor. Dar atunci Isus nu le cere nimic celor ai săi? Ba da, le cere să-L iubească cu adevărat. Nu o iubire care se hrănește cu cuvinte, declarații, promisiuni, ci o iubire concretă, cu fapte. „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele”.

Astăzi, Isus face aceeași propunere tuturor celor care vor să fie ucenicii Lui, tuturor celor care vor să se îmbarce în aventura Împărăției. Ne trimite în larg, în marea deschisă a istoriei, pe bărci mici care par făcute special pentru a naufragia. Ne cere să-L iubim cu toată inima, cu adevărat. Și ne dăruiește Duhul Său. Și, în mod ciudat, miraculos, acele bărci mici și fragile duc pretutindeni sămânța bună a Evangheliei.

PRIMA LECTURĂ

Evenimentul coborârii Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor a fost pregătit cu grijă de Luca nu numai în ultimele cuvinte ale celui Înviat, care anunța venirea Sa iminentă, ci și în profeția mai obscură din Lc 3,16, unde Ioan Botezătorul prefigurează timpul în care Isus va boteza „cu Duh Sfânt și foc”. Este destul de surprinzător, așadar, că acest eveniment este rar menționat în Faptele Apostolilor, care sunt cu siguranță conștiente de amploarea acestui eveniment în care sunt cuprinse condițiile pentru desfășurarea misiunii în cele patru colțuri ale lumii. O excepție parțială de la acest tăcere jenantă este mențiunea pe care o găsim din partea lui Petru în Fap 11,15, când este obligat să dea socoteală pentru vizita sa la casa centurionului păgân Corneliu. Apostolul sintetizează astfel întâmplarea: „Duhul Sfânt a coborât peste ei, așa cum la început a coborât peste noi”. Aici el vede tocmai realizarea profeției lui Ioan, tocmai amintită, dar mai ales consideră episodul în toată valoarea sa fondatoare. Expresia „la început” este încărcată de sens, trimite la un timp care nu este doar începutul cronologic al ceva, ci și rațiunea sa de a fi. Așa cum Petru vede în revărsarea Duhului asupra păgânilor semnul unei noi relații cu Dumnezeu (de la teamă la apartenență deplină), tot așa el înțelege evenimentul Rusaliilor ca inaugurarea ultimelor zile, cele în care comunitatea mărturisește prezența lui Dumnezeu în mijlocul ei.

 Multe limbi sau una singură? Unul dintre aspectele cele mai frecvent înțelese greșit ale Rusaliilor este fenomenul limbilor. Luca, în realitate, este foarte sobru în această privință și nu specifică natura exactă a evenimentului: este vorba de un adevărat miracol prin care apostolii sunt capabili să comunice în limbi până atunci necunoscute lor sau mulțimile înțeleg mesajul comun în limba lor maternă, aproape ca mana care avea un gust diferit pentru fiecare? Sau trebuie să ne gândim la o formă poetică pentru a exprima ideea că Evanghelia este exprimată în categorii comprehensibile pentru fiecare? Cu siguranță suntem departe de acel concept anti-Babel care este adesea repropus în omilii, ca și cum discipolii lui Isus ar fi vorbit o singură limbă comprehensibilă pentru toți, remediind diversificarea limbajului care i-a afectat pe îndrăzneții constructori ai turnului. Aici nu este vorba de anularea diferențelor, ci de depășirea neînțelegerilor. Dimpotrivă, o unificare a limbajului ar trebui mai degrabă înțeleasă ca un proiect rău și chiar demonic, care șterge diferențele voite de Dumnezeu! La nivel politic, uniformitatea limbii era un instrument de opresiune care servea scopurilor de dominare ale puterilor centrale: Roma avea tot interesul să impună folosirea limbii latine în Occident și a limbii grecești în Orient pentru a-și exercita mai ușor controlul asupra acelor teritorii.

Persistența dialectelor și diferența dintre limbi constituia mai degrabă un act de rebeliune, o revendicare a unei identități locale care nu se supunea autorității dominatorului, ci păstra valorile distinctive locale. Luca are o poziție decisiv ambivalentă față de Roma: pe de o parte, recunoaște legitimitatea puterii sale și apreciază exercitarea dreptului care protejează de anarhie și apără oamenii, dar, pe de altă parte, demască propaganda imperială cu idealurile sale de pace, care sunt departe de ceea ce numai Dumnezeu poate da, și nu confundă veștile bune răspândite de mașina regimului cu vestea bună care îl privește pe Isus Cristos.

 O diversitate primitoare. Din această perspectivă, este pe deplin plauzibil ca Luca să recunoască importanța heteroglossiei, adică a multiplicității limbilor, prin care Evanghelia întâlnește oamenii în individualitatea și unicitatea lor, fără a-i asimila în mod forțat. În plus, diversificarea mesajului face ca nimeni să nu poată pretinde că îl deține în totalitate, ci necesită un efort continuu de confruntare și verificare cu poziția celuilalt. Când ne adaptăm la o limbă comună, ne mulțumim să găsim un numitor comun minim, în timp ce când avem curajul să intrăm în limba celuilalt, acceptăm provocarea complexității și a varietății. Și tocmai acest lucru îi surprinde pe pelerinii din Ierusalim: „Nu sunt oare toți galileeni? Cum de îi auzim vorbind în limbile noastre?”. Uimirea lor provine din faptul că nu sunt forțați să se încadreze într-un model comun, ci li se recunoaște specificitatea fiecăruia. Nu mai sunt prozeliți și străini, ci cetățeni cu drepturi depline ai unei realități noi.

A DOUA LECTURĂ

Prea adesea, rolul Duhului în scrisorile lui Paul este relegat de comentatori pe plan secund, ca și cum accentul pus pe figura lui Isus ar fi singura sa prioritate. În realitate, apostolul consideră Duhul un element central și de neînlocuit în viața credinciosului, într-un anumit sens este prezența care permite relația directă cu Dumnezeu, deoarece strigă numele Tatălui (Rom 8,15) și permite recunoașterea lui Isus ca Domn, ceea ce ar fi imposibil fără sugestia sa (1Cor 12,3). Un aspect fundamental este, așadar, că Duhul este sigiliul unei noi relații cu Dumnezeu, care este înțeleasă prin trăsăturile filiației. Mai mult decât să indice cum funcționează această relație, Paul subliniază că Duhul este dovada ei.

Ceva similar se întâmplă și în ceea ce privește justificarea, unde conferirea Duhului constituie semnul evident al unei relații corecte între noi și Dumnezeu. Tocmai pentru că am primit Duhul, putem fi siguri că Domnul ne-a împăcat cu Sine. Nu este departe de adevăr să afirmăm că Duhul funcționează ca o confirmare a unei relații de prietenie și libertate. O trăsătură tipică a gândirii lui Paul este contrastul dintre starea de sclavie sub păcat și cea de libertate a copiilor lui Dumnezeu. Evenimentul morții și învierii lui Isus a făcut ca noi să trecem de la stăpânirea păcatului și a morții, care ne limitau posibilitatea de acțiune, la o potențialitate nelimitată. Credinciosul nu a meritat acest dar, dar acum are responsabilitatea de a păstra această libertate primită și de a nu se întoarce la sclavie. El a obținut demnitatea de fiu și nu trebuie să cadă în degradarea sclaviei. Angajamentul etic pe care apostolul îl propune credincioșilor din comunitatea sa poate fi rezumat în câteva cuvinte: să nu zădărnicească darul prețios pe care Cristos ni l-a obținut printr-o conduită desfrânată care neagă condiția noastră de fii.

EVANGHELIA

O parte din această evanghelie este comună cu cea pe care am abordat-o în urmă cu două duminici, așa că ne vom opri aici doar asupra ceea ce privește darul Duhului, marele protagonist al acestei solemnități. Nu putem însă să nu observăm că acest dar este consecința unei relații solide între noi și Tatăl, o relație care se bazează pe iubire. În primele rânduri ale Evangheliei lui Ioan, accentul era pus pe iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, până la punctul de a-și trimite Fiul pentru mântuirea noastră (cf. In 3,16). Acum, însă, atenția pare să se îndrepte spre răspunsul uman la iubirea divină, deoarece rămânerea în cuvântul lui Isus face liberi (8,31) și libertatea face eficient darul Duhului.

 Un dar de înțeles și pentru a înțelege. Duhul este prezentat aici ca ceea ce Isus cere și obține de la Tatăl în folosul ucenicilor, ca prezență care îl va înlocui pe El în mijlocul lor. Această continuitate este evidențiată de expresia „un alt Paraclet”, unde nu există nicio îndoială că primul era Isus însuși, așa cum explică textul din 1In 2,1 („avem un Paraclet la Tatăl: Isus Cristos, cel drept”). Dificultățile în traducerea acestui termen sunt bine cunoscute, după cum reiese din traducerile moderne care oscilează între consilier, mângâietor, ajutor… Etimologia este destul de clară, implicând o chemare alături, care poate fi însă înțeleasă sub multiple aspecte.

În plus, referința etimologică nu este de mare utilitate dacă nu se înțelege specificul care provine din context. Și nici nu se poate apela la utilizarea sa în versiunea greacă a Vechiului Testament, deoarece nu apare niciodată. Alegerea minimalistă a traducerii liturgice de a-l lăsa netradus poate fi, în cele din urmă, o opțiune acceptabilă, deoarece nu exclude niciuna dintre funcțiile pe care le exercită în numeroasele ocazii în care este menționat în discursurile de rămas bun din Evanghelia lui Ioan. Köstenberger le rezumă în mod eficient:

1. să le amintească ucenicilor învățătura lui Isus (14,26);
2. să dea mărturie despre Isus împreună cu urmașii săi (15,26);
3. să convingă lumea despre păcat, dreptate și judecată (16,8-11);
4. să-i conducă pe ucenicii lui Isus la adevărul deplin (16,13).

Având în vedere multiplicitatea și varietatea funcțiilor sale, nu este ușor să găsim o etichetă care să rezume acțiunea sa. Din fericire, analiza noastră de astăzi se limitează la prima dintre aceste funcții, care joacă un rol esențial, deoarece de aici ia naștere experiența misionară a Bisericii.

 A aminti și a înțelege. Comunitatea ioaneică mărturisește ceea ce s-a întâmplat deja în textul Evangheliei, deoarece în două ocazii se menționează tocmai această amintire care duce la înțelegerea evenimentelor misterioase din viața lui Isus. Prima este spusul despre înviere cu ocazia purificării templului: „Ucenicii lui și-au adus aminte că El spusese aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul spus de Isus” (In 2,22). A doua este legată de intrarea lui Isus în Ierusalim, conform profeției lui Zaharia: „Ucenicii lui nu au înțeles aceste lucruri în acel moment, dar, când Isus a fost glorificat, și-au adus aminte că aceste lucruri fuseseră scrise despre el și că ei le făcuseră” (In 12,16). În timpul misiunii lui Isus pe pământ, se întâmplă adesea ca discipolii să nu înțeleagă pe deplin sau să înțeleagă greșit învățăturile sale – semn destul de clar că cuvintele și gesturile lui Isus nu sunt evidente în sine –, dar după Paște sunt luminați de lumina Duhului care îi călăuzește spre adevărul deplin (In 16,13). Situația de aici seamănă cu cea din Evanghelia după Marcu, unde abia după ce Isus moare pe cruce, centurionul este în stare să spună: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (15,39). Există însă o diferență substanțială: centurionul are o intuiție instantanee care se încheie cu această sentință, în timp ce comunitatea credincioșilor are o cheie de interpretare la care poate recurge ori de câte ori are nevoie.

 Tradiție și înțelegere. În lumina acestor considerații, putem constata faptul că Duhul nu este doar garantul unei transmisii fidele a cuvintelor și faptelor Domnului, ci este și cel mai fidel interpret al acestora. În fond, pentru a relata cu acuratețe evenimentele, ar fi fost suficienți martori credibili cu o bună memorie, în timp ce sarcina încredințată Bisericii este mult mai complexă. În această operă de reînțelegere, de fapt, nu sunt implicate doar faptele evenimentului-Cristos, ci întreaga revelație, deoarece Duhul îi introduce pe credincioși în înțelegerea tuturor Scripturilor, care găsesc tocmai în acel eveniment cheia corectă de interpretare. Lucrurile revelate de Duhul nu sunt o adăugire la ceea ce a comunicat Cristos și nici alternative. Evanghelistul îl va face pe Isus să precizeze mai târziu că Duhul „nu va vorbi de la sine, ci va spune tot ce va auzi” (In 16,13). Aici se reproduce un mecanism similar celui existent între Fiul și Tatăl, dat fiind că Isus amintește în repetate rânduri această subordonare (cf. In 7,16: „Învățătura mea nu este a mea, ci a Celui care m-a trimis”). Credincioșii au trebuit întotdeauna să se confrunte cu ispita de a smulge din Duhul revelații secrete și ezoterice rezervate unor cercetători privilegiați. Nu este întâmplător faptul că Evanghelia lui Ioan a avut mari admiratori în cercurile gnostice și chiar printre inițiații epocii moderne. Dar, întrucât Duhul este un dar pe care toți credincioșii îl primesc prin botez, nu există niciun motiv să credem că El face discriminări.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 138