„Ca toți să fie una” – Meditație pentru Duminica a VII-a din timpul pascal

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 DUMINICA  A VII-A DIN TIMPUL PASCAL

1 IUNIE 2025

 Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale (a LIX-a).

Se vor face rugăciuni şi vor fi sensibilizați credincioșii pentru presa catolică.

Colectă pentru proiectele Oficiului pentru Comunicații Sociale

CA TOȚI SĂ FIE UNA

de Iulian Ghiurcă

Neascultarea primilor oameni față de porunca lui Dumnezeu, i-a condus pe aceștia la dezbinare. Adam, după ce recunoaște inițial că femeia este parte din el, fiind plămădită din coasta sa, ajunge să o respingă, acuzând-o că ea l-a împins spre greșeală. De asemenea, păcatul invidiei naște dezbinare între Cain și Abel, acesta din urmă căzând pradă violenței fratelui său. Astfel, observăm că, de la începuturile istoriei umanității, păcatul a dat naștere diviziunii, rivalității, conflictelor. Întorcându-ne la relatarea căderii primilor oameni, ne amintim că Adam, fiind căutat de Dumnezeu, se justifică spunând că s-a ascuns pentru că era gol.

Și totuși… oare nu cumva mai degrabă și-a dat seama că e gol tocmai ascunzându-se de Dumnezeu, după încercarea de a deveni asemenea lui? Însă, dându-l la o parte din viața sa, a constatat că este gol, iar această condiție mizeră îl dezbină în sine însuși. De fapt, omul lipsit de Dumnezeu își pierde armonia interioară, devine o contradicție pentru sine însuși și ajunge să-și considere viața drept ceva absurd, lipsit de sens. Acest lucru se răsfrânge apoi în relațiile cu ceilalți, chiar cu cei mai apropiați, în care putem ajunge cu ușurință să vedem o amenințare, niște rivali, niște responsabili ai neîmplinirii personale. În schimb, reconcilierea cu Dumnezeu, făcută posibilă în mod deplin prin Isus Cristos, ne redă unitatea interioară, care ne conduce apoi la unirea cu ceilalți. Este suficient să privim numai la diferența dintre Adam – care o acuză pe Eva și o consideră responsabilă de greșeala sa – și Ștefan, care, în timp ce era bătut cu pietre, se roagă lui Dumnezeu ca să nu ia în considerație păcatul celor care îl martirizau, urmând modelul lui Cristos, care, de pe cruce, îi cere Tatălui să-i ierte pe cei care l-au răstignit.

În fragmentul evanghelic de astăzi, Isus se roagă Tatălui său pentru această unitate. Mai mult decât atât, el însuși se ocupă de realizarea acestei unități. În timp ce neascultarea primilor oameni a generat dezbinare, ascultarea lui Isus față de Tatăl conduce la unitate.

Iată modul prin care putem redobândi și noi unitatea interioară și cu semenii noștri: ascultând de Domnul. Iar această ascultare nu înseamnă pur și simplu o privare de propria libertate, ci mai degrabă a-i face loc lui Dumnezeu în viața noastră, a-l accepta ca îndrumător al nostru, știind că fără el ne simțim incompleți, goi în interior, mereu în conflict cu noi și cu cei din jurul nostru.

PRIMA LECTURĂ

Acest pasaj descrie ultimele momente din viața Sfântului Ștefan, primul martir al creștinismului. Anterior, în capitolul 7 din Faptele Apostolilor, Ștefan ținuse un discurs lung în fața Sinedriului, acuzând cu vehemență liderii iudei că l-au respins și ucis pe Mesia promis. Discursul său a stârnit furia ascultătorilor, determinându-i să decidă să-l lapideze.

1. 55: Ștefan, plin de Duhul Sfânt

Versetul începe prin a sublinia în mod clar: „Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut gloria lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Expresia „plin de Duhul Sfânt” este crucială, deoarece subliniază că Ștefan se află sub controlul și inspirația divină. Conform interpretării exegetice, aceasta implică faptul că mărturia sa finală nu este pur umană, ci rodul unei uniuni profunde cu Dumnezeu.

Ștefan contemplă o viziune cerească în mijlocul agoniei sale. Imaginea lui Isus „stând” (în greacă: ἑστῶτα, hestōta), la dreapta lui Dumnezeu, este relevantă deoarece Isus este de obicei descris în Noul Testament stând la dreapta Tatălui. Acest „a sta în picioare” este interpretat ca un gest activ al lui Cristos: gata să-și primească martirul, onorându-i sacrificiul și recunoscându-i public fidelitatea.

1. 56: Proclamarea viziunii

„Și a zis: «Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu»”.

Ștefan proclamă deschis ceea ce vede, mărturisind divinitatea și domnia lui Isus. Termenul „Fiul omului” este fundamental, deoarece face referire directă la Dan 7,13-14, unde Fiul omului este văzut ca o figură divină care primește putere și glorie de la Dumnezeu. Pentru doctrina creștină, această proclamare este o mărturisire explicită a credinței cristologice și, făcând acest lucru în fața persecutorilor săi, Ștefan își pecetluiește destinul ca martor curajos și ferm al Evangheliei.

Vv. 57-58: Reacție violentă

„Atunci ei, strigând cu glas tare, și-au astupat urechile și s-au năpustit toți asupra lui; l-au scos afară din cetate și au început să-l ucidă cu pietre. Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul.”

Reacția acuzatorilor este extrem de violentă și simbolică: își acoperă urechile, refuzând să asculte adevărul. Acest gest reprezintă împietrirea inimii în fața revelației divine. Detaliul că își pun hainele la picioarele lui Saul (viitorul apostol Paul) nu este întâmplător. Pentru tradiția catolică, acest moment pregătește calea pentru convertirea marelui apostol; Ștefan, în mod indirect, este o figură fundamentală în transformarea spirituală a lui Saul.

1. 59: Rugăciunea lui Ștefan către Isus

„În timp ce era lovit cu pietre, Ștefan se ruga și zicea: «Doamne Isuse, primește duhul meu!»”

Acest moment este crucial din punct de vedere teologic. Ștefan se roagă direct lui Isus, recunoscându-l în mod explicit ca Dumnezeu, capabil să-i primească duhul. Din punct de vedere catolic, acest act afirmă divinitatea deplină a lui Isus. Rugăciunea către Isus, mai ales în momentul morții, indică acceptarea totală și definitivă a lui Cristos ca Domn și Mântuitor. Paralela cu Isus pe cruce este clară (Lc 23,46). Isus însuși spusese: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul meu”. Aici, Ștefan se adresează direct Fiului, subliniind astfel strânsa unitate dintre Tatăl și Fiul în Trinitate.

1. 60: Iertarea ucigașilor

„Apoi, îngenunchind, a strigat cu glas tare: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta». Și spunând aceasta, a expirat/a adormit”. Actul iertării este poate cel mai emoționant și important din punct de vedere etic și spiritual catolic. Ștefan îl imită perfect pe Cristos, care a cerut Tatălui să-i ierte pe ucigașii săi (Lc 23,34). Pentru tradiția catolică, acest lucru reflectă plenitudinea poruncii iubirii și iertării, arătând că, chiar și în fața unei morți nedrepte, răspunsul creștinului autentic trebuie să fie milostenia și compasiunea. Biserica interpretează această iertare finală a lui Ștefan ca un model perfect al atitudinii martirului creștin, care nu păstrează ranchiună, ci oferă milostenie.

Implicații spirituale și pastorale

Mărturia creștină și martiriul: Ștefan este un model de credință, curaj și fidelitate absolută. Moartea sa arată că urmarea lui Cristos poate duce la suferință și persecuție, dar revelează și puterea divină care îl însoțește pe cel care suferă din fidelitate față de Evanghelie.

Rolul central al Duhului Sfânt: Puterea lui Ștefan de a ierta și de a îndura suferința nu provine din el însuși, ci din Duhul Sfânt. Acest fapt subliniază importanța vitală a Duhului în viața spirituală creștină.

Iertarea și milostivirea: Atitudinea iertătoare a lui Ștefan este crucială pentru etica catolică, care subliniază în mod continuu iubirea față de dușmani ca trăsătură distinctivă a creștinilor.

Relația cu Isus: Acest text revelează, de asemenea, modul în care rugăciunea creștină se poate adresa direct lui Isus, recunoscând pe deplin divinitatea și puterea Sa mântuitoare.

Sfântul Augustin, în omiliile sale despre Faptele Apostolilor, subliniază în mod special imitarea lui Cristos în Ștefan.

Sfântul Toma de Aquino comentează pe scurt acest text, subliniind figura lui Ștefan ca prototip al martirului creștin.

Biblia de la Ierusalim oferă note detaliate care luminează contextul și doctrina teologică catolică a textului.

Catehismul Bisericii Catolice (CBC 2473-2474), despre martiriul și mărturia creștină, îl menționează pe Ștefan ca primul martir care arată cum să trăiești și să mori pentru Cristos.

Fap 7,55-60 oferă o bogăție spirituală și doctrinară profundă din perspectiva catolică. Ștefan este prezentat ca un exemplu de sfințenie, de viață în Duhul, de mărturisire clară a divinității lui Cristos și, mai presus de toate, de iertare radicală față de cei care i-au făcut rău. El este un model și un stimulent permanent pentru toți creștinii angajați în adevărul Evangheliei.

A DOUA LECTURĂ

1. Iminența venirii Domnului (v.12)

„Iată, eu vin curând…” exprimă urgența și apropierea venirii escatologice a lui Cristos. Această promisiune repetată în Apocalipsă are rolul să mențină trează conștiința creștinilor cu privire la întâlnirea cu Domnul. În tradiția patristică, aceste cuvinte sunt văzute atât ca o avertizare, cât și ca o mângâiere pentru cei aflați în persecuție sau suferință.Origene spune că această promisiune menține vigilența duhovnicească.

Sf. Augustin accentuează că „curând” poate fi și timpul personal al fiecăruia, nu doar sfârșitul istoric al lumii, subliniind astfel dimensiunea personală a judecății și întâlnirii cu Cristos.

2. Răsplata după fapte (v.12)

„Răsplata Mea este cu Mine…” amintește că Cristos nu doar judecă, ci și recompensează fidelitatea și sfințenia. Este o afirmare clară a responsabilității personale și a importanței faptelor în viața creștină. Această afirmație subliniază caracterul drept al judecății divine: Sf. Ioan Gură de Aur accentuează că faptele izvorâte din credință autentică sunt cele răsplătite de Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul explică faptul că răsplata lui Dumnezeu este măsura iubirii și milei manifestate față de aproapele.

3. Identitatea veșnică și suveranitatea lui Cristos (v.13)

„Eu sunt Alfa şi Omega…” este o proclamare solemnă a divinității și eternității lui Cristos. Alfa şi Omega, prima și ultima literă a alfabetului grec, simbolizează începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, dar și plenitudinea existenței divine.Sf. Atanasiu subliniază că Cristos, fiind Alfa și Omega, este Creatorul și Restauratorul lumii. Sf. Grigorie Teologul arată că Cristos cuprinde în sine toată existența creată și că El singur poate da sens vieții și morții omului.

4. Fericirea celor curați (v.14)

„Fericiţi cei ce spală veşmintele lor…” – această spălare simbolizează curățirea prin sângele lui Cristos, sacramental prezentă în Taina Botezului și Pocăinței. Cei purificați primesc acces la pomul vieții, simbol al comuniunii veșnice cu Dumnezeu. Sf. Ciril al Ierusalimului identifică „spălarea veșmintelor” cu harul botezului și al mărturisirii păcatelor. Sf. Andrei al Cezareei interpretează pomul vieții drept viața veșnică oferită de comuniunea cu Cristos în Împărăția Cerurilor.

5. Identitatea mesianică și cosmică a lui Cristos (v.16)

„Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua cea strălucitoare…” – aici este reafirmată genealogia mesianică, subliniind legătura lui Cristos cu profețiile Vechiului Testament și identitatea sa ca împlinire supremă a promisiunii făcute poporului ales. Sf. Iustin Martirul subliniază că Isus, ca „rădăcina și odrasla lui David”, este Cel profețit și așteptat.Imaginea stelei dimineții este văzută de Sf. Vasile cel Mare ca simbol al învierii și începutului noii creații în Cristos.

6. Chemarea universală la mântuire (v.17)

„Duhul şi Mireasa zic: Vino!” – Duhul Sfânt și Biserica, Mireasa lui Cristos, lansează chemarea universală adresată întregii umanități la participarea la viața divină. Apa vieții este un simbol al harului, al darului mântuirii oferit gratuit de Cristos.

Sf. Ioan Damaschin subliniază caracterul universal și gratuit al invitației la mântuire. Chemarea repetată „vino” este interpretată de Sf. Grigorie de Nyssa ca o expresie a dorinței intense a Bisericii și a Duhului după comuniunea finală cu Cristos.

7. Așteptarea credincioasă și răspunsul creștinului (v.20)

„Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!” – acest verset exprimă dorul profund al creștinului autentic după parusia (a doua venire) a lui Cristos, subliniind dinamica escatologică ce caracterizează întreaga existență creștină. Sf.Simeon Noul Teolog evidențiază intensitatea rugăciunii și așteptării creștine față de venirea Domnului ca o expresie vie a iubirii și speranței. „Maranatha” („Vino, Doamne!”) este interpretat de tradiția liturgică drept cea mai simplă și puternică rugăciune escatologică a Bisericii.

Acest fragment biblic din Apocalipsă ne invită să trăim în continuă vigilență spirituală, asumându-ne responsabilitatea faptelor noastre și sperând activ la întâlnirea finală cu Cristos. Chemarea universală a Duhului și a Bisericii este adresată tuturor, subliniind caracterul profund comunitar și cosmic al mântuirii, iar răspunsul creștinului autentic este întotdeauna unul de bucurie și dor intens după venirea Domnului. „Amin! Vino, Doamne Isuse!” – Această rugăciune devine moto-ul vieții creștine autentice și punctul culminant al călătoriei spirituale personale și comunitare în Cristos.

EVANGHELIA

În cea de-a patra Evanghelie, Isus își încheie sfaturile către ucenici cu un discurs de adio (In 14,1-17,26).

• Evanghelia de astăzi ne prezintă a treia și ultima parte a Rugăciunii Sacerdotale, în care Isus privește spre viitor și își manifestă dorința profundă de unitate între noi, discipolii săi, și de permanența tuturor în iubirea care unește, deoarece fără iubire și fără unitate nu merităm credibilitate.
• In 17,20-23: Ca să creadă lumea că Tu m-ai trimis. Isus lărgește orizontul și se roagă Tatălui: Nu mă rog numai pentru aceștia, ci și pentru cei care, prin cuvântul lor, vor crede în Mine, ca toți să fie una. Cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu sunt în Tine, așa să fie și ei una, ca să creadă lumea că Tu m-ai trimis. Aici apare marea preocupare a lui Isus pentru unitatea care trebuie să existe în comunități. Unitatea nu înseamnă uniformitate, ci rămânerea în iubire, în ciuda tensiunilor și conflictelor. Iubirea care unește până la punctul de a crea între toți o unitate profundă, precum unitatea care există între Isus și Tatăl. Unitatea în iubire revelată în Trinitate este modelul pentru comunități. De aceea, prin iubirea dintre oameni, comunitățile revelează lumii mesajul cel mai profund al lui Isus. Oamenii spuneau despre primii creștini: „Uitați-vă cum se iubesc!” Diviziunea actuală dintre cele trei religii născute din Abraham este cu adevărat tragică: iudeii, creștinii și musulmanii. Și mai tragică este diviziunea dintre noi, creștinii, care spunem că credem în Isus.

Divizați, nu merităm credibilitate. Ecumenismul se află în centrul ultimei rugăciuni a lui Isus către Tatăl. Este testamentul său. A fi creștin și a nu fi ecumenic este un contrazis. Înseamnă a contrazice ultima voință a lui Isus.

• In 17,24-26: Ca dragostea cu care m-ai iubit să fie în ei. Isus nu vrea să rămână singur. El spune: Tată, vreau ca și cei pe care mi i-ai dat să fie cu mine unde sunt eu, ca să contemple slava mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Isus este fericit când suntem cu toții cu El. El vrea ca discipolii săi să aibă aceeași experiență pe care El a avut-o cu Tatăl. Vrea ca noi să-L cunoaștem pe Tatăl și ca El să ne cunoască pe noi. În Biblie, cuvântul „a cunoaște” nu se reduce la o cunoaștere teoretică rațională, ci presupune experimentarea prezenței lui Dumnezeu trăind în iubire cu oamenii din comunitate.
• Să fie una ca noi! (Unitatea și Trinitatea în Evanghelia după Ioan). Evanghelia după Ioan ne ajută să înțelegem misterul Trinității, comuniunea dintre persoanele divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dintre cele patru evanghelii, Ioan este cea care pune cel mai mult accentul pe unitatea profundă dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Din textul lui Ioan (In 17,6-8) vedem că misiunea Fiului este manifestarea supremă a iubirii Tatălui.

Și această unitate dintre Tatăl și Fiul îl face pe Isus să proclame: „Eu și Tatăl suntem una” (In 10,30). Între El și Tatăl există o unitate atât de intensă încât cine vede fața unuia, vede și fața celuilalt. Și împlinind această misiune de unitate primită de la Tatăl, Isus revelează Duhul. „Duhul Adevărului vine de la Tatăl” (In 15,26). La cererea Fiului (In 14,16), Tatăl îl trimite fiecăruia dintre noi pentru a rămâne cu noi, încurajându-ne și dându-ne putere. Și Duhul vine de la Fiul (In 16,7-8). Astfel, Duhul Adevărului, care umblă cu noi, este comunicarea unității profunde care există între Tatăl și Fiul (In 15,26-27). Duhul nu poate comunica o adevăr diferit de Adevărul Fiului. Tot ceea ce are legătură cu misterul Fiului, Duhul ni-l face cunoscut (In 16,13-14). Această experiență a unității în Dumnezeu a fost foarte puternică în comunitățile Discipolului Iubit. Iubirea care unește persoanele divine Tatăl, Fiul și Duhul ne permite să experimentăm pe Dumnezeu prin unirea cu persoanele dintr-o comunitate de iubire. Așa era și propunerea comunității, unde iubirea trebuia să fie semnul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul comunității (In 13,34-35). Și această iubire construiește unitatea în comunitate (In 17,21). Ei priveau unitatea în Dumnezeu pentru a putea înțelege unitatea dintre ei.

VINO, DOAMNE ISUSE!

 Un strigăt de iubire exprimă tensiunea lui Cristos-mire și a Bisericii (omenirea)-mireasă către întâlnirea definitivă, la sfârșitul istoriei mântuirii: când Paștele întregii creații se va împlini pentru cerurile noi și pământul nou pe care Domnul le va da; când iubirea cu care Tatăl îl iubește pe Fiul va fi în ucenici într-o comuniune perfectă (Evanghelia).

Conciliul, vorbind despre natura escatologică a Bisericii pelerine și despre unirea ei cu Biserica cerească (LG 48), a confirmat viziunea de speranță pe care o aduce cu sine inaugurarea noii umanități în Cristos: același Duh care l-a înviat din morți pe Isus Cristos, mirele Bisericii, lucrează în Biserica-mireasă pentru a o conduce la opera de mântuire începută de Cristos.

Exodul spre viitor

„Vino, Doamne Isuse” este o invocație pasională care polarizează vigilența și forțele comunității creștine și o împinge spre viitor, nemulțumită de prezent. O civilizație sătulă, care stinge orice aspirație și orice tensiune, este o civilizație condamnată la dizolvare: și acesta este riscul civilizației în care ne aflăm astăzi, civilizația consumistă care sufocă în om, cu abundența bunurilor, orice aspirație și tensiune către un mai mult. „Vino, Doamne Isuse!”

Numai oamenii în tensiune sunt cei care fac istoria. Ceilalți sunt remorcați și ajung să se rătăcească într-o rețea de alienări, de sațietate aparentă și de nemulțumire radicală și sfâșietoare. Tensiunea este proiecția înainte, spre un viitor. Și credința este această forță care împinge continuu spre viitor. Acesta este sensul unei noi cercetări teologice contemporane. Credința, spune Moltmann, „nu înseamnă fugă din lume, ci o dorință intensă pentru viitor. A crede înseamnă a depăși granițele, a transcende limitele, a se angaja într-un exod. Creștinismul este speranță, orientare și mișcare înainte, este revoluționare și transformare a prezentului”.

Cred în învierea morților

De-a lungul timpului, au existat oameni care au crezut că moartea nu este sfârșitul tuturor lucrurilor. Astăzi, mulți gândesc contrariul. Nu atât prin cuvinte, cât prin fapte. Numeroși marxiști, de exemplu, consideră existența actuală ca fiind o fatalitate. Omul individual este rotița unui mare mecanism în continuă evoluție materială, socială și culturală: individul are singura sarcină de a se face util societății și generațiilor viitoare. Odată cu moartea, omul încetează să mai existe.

Cu toate acestea, în om arde simțul eternității: limbajul iubirii folosește în mod spontan cuvinte eterne: „Te voi iubi pentru totdeauna…”. Pentru creștin, a trăi înseamnă a merge alături de Cristos, dar Cristos a înviat și cel care îl alege pe Cristos în această viață nu alege moartea, ci învierea. În fiecare duminică proclamăm solemn: „Aștept învierea morților și viața lumii care va veni. Amin. Eu cred”. Ce este un om înviat? Se discută mult și rămâne dificil de stabilit, dar în orice caz este întâlnirea definitivă cu Cristos în Trinitatea divină.

„Omul „adevărat” se naște numai din înviere; aceasta este evenimentul central al creației lumii. Universul este deja răscumpărat. Noi, oamenii, trebuie însă (și acesta este privilegiul libertății noastre) să ducem realitatea noastră umană spre realizarea ultimă și definitivă. Numai prin libera noastră alegere putem deveni „eterni”. Tocmai prin alegerea lui Cristos, adică prin intrarea într-o uniune iubitoare și esențială cu El, atingem unitatea ființei noastre, gloria unei creșteri continue și veșnice în Dumnezeu. Astfel și numai astfel devenim cu adevărat „oameni”. Sfârșitul constituie, așadar, adevăratul început” (L. Boros).

Adunarea euharistică realizează în «mister» împlinirea destinului Bisericii. Reînnoiește Cina Domnului „în așteptarea venirii sale”: Cristos este prezent printre noi, dar nu-i vedem chipul decât în cel al fraților noștri; comunicăm cu el, dar în semnele cuvântului și ale mesei; trăim din el, dar viața noastră este ascunsă până în ziua în care vom apărea cu el în glorie; comemorăm ceea ce a făcut, în certitudinea prezenței sale, în speranța că va veni curând.

De la Euharistie la Euharistie, ne conectăm cu Domnul înviat în mijlocul alor Săi și cu marele ospăț al nunții Mielului. Urgența misiunii depinde de incertitudinea zilei în care Domnul va veni cu „plățile” Sale pentru a „da fiecăruia după faptele sale”. Cei care au crezut în El și au lucrat pentru El, ca Ștefan, vor putea contempla gloria Lui.

RUGĂCIUNE (Don Tonino Bello)

Iată-ne, Doamne, în fața Ta. Fără Tine nu putem face nimic. Doar ne agităm. Sunt însă alte motive pentru care am dori acum să-ți aducem mulțumire. Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne păstrezi în iubirea ta și continui să ai încredere în noi. Mulțumim nu numai pentru că ne suporți ci și pentru că ne dai de înțeles că nu poți să te comporți altfel față de noi. Mulțumim, Doamne, pentru că nu încetezi să pariezi pe noi și nu ne umilești pentru răutățile noastre. Dimpotrivă, ne pui în suflet o dorință tot mai mare de întoarcere, ca pe o nouă șansă de speranță și timp potrivit pentru a ne vindeca sufletele. Eliberează-ne de aroganță. Ajută-ne să cheltuim pentru tine tot ce avem și suntem. Amin.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul „Duminica în familie” nr. 31 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Hits: 66