„Promisiunea Duhului” – Meditație pentru Duminica a VI-a a Paștelui
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A VI-A A PAȘTELUI
25 MAI 2025
PROMISIUNEA DUHULUI
Darul Duhului este garanția unei îngrijiri divine față de Biserică, care nu va înceta niciodată (Evanghelia). Isus îi liniștește pe ai Săi, oferindu-le combustibilul necesar pentru ca flacăra credinței lor să nu se stingă niciodată. Comunitatea credincioșilor se angajează, la rândul său, să nu stingă acest dar cu suflul geloziei și al rivalității care pun interesul personal înaintea celui comun, ci să urmărească unanimitatea gândirii (prima lectură), pentru a se strânge în jurul Domnului său, așteptând să se bucure de El în deplinătate în noul Ierusalim (a doua lectură).
…VOR RESPECTA CUVÂNTUL MEU
de Roberto Laurita
Trebuie să luăm act de acest lucru pentru că, în mijlocul atâtor semne negative, constituie un element de speranță sigură. Sunt mult mai mulți decât în trecut cei care, astăzi, iau în mod obișnuit Scriptura în mână pentru a înțelege cuvântul lui Dumnezeu. Dacă este adevărat că „practica” rituală este în continuă scădere, este la fel de adevărat că acest aspect, care nu este secundar pentru credința creștină, înregistrează o creștere constantă. Și nu numai la nivel individual. Sunt multe parohii în care devine o „tradiție” să se reunească, o dată pe săptămână, pentru a citi și a reflecta asupra lecturilor duminicale, pentru a le înțelege semnificația în profunzime și pentru a-și împărtăși experiențele. Anii postconciliari au văzut multiplicarea întâlnirilor biblice, datorită unei autentice „sete” de Scriptură: erau mulți laici care simțeau nevoia urgentă de „a ști mai mult”, de a cunoaște acea Carte care este o lumină pentru fiecare discipol autentic al lui Isus. Astăzi pare să se contureze o „cerere” puțin diferită: nu se caută doar o „cultură biblică”, ci se dorește găsirea unei legături între Cuvântul lui Dumnezeu și propria viață cotidiană. Toate acestea nu pot decât să ne bucure. Probabil că suntem încă departe de acea familiaritate cu Biblia care caracterizează frații noștri din Bisericile născute din Reformă, dar este deja benefic acest dorința de o viață creștină susținută, luminată, călăuzită de Cuvânt.
În Evanghelia de duminica aceasta, Isus afirmă în mod explicit: „Dacă cineva mă iubește, va păzi cuvântul meu”. Ignoranța Scripturii este ignoranța lui Cristos. Și poate genera o teribilă neînțelegere. Cu ce Dumnezeu ne raportăm, dacă nu suntem dispuși să primim ceea ce El ne-a revelat despre Sine? Cu ce Isus vrem să intrăm în relație, dacă nu suntem dispuși să parcurgem Evangheliile?
Cuvântul ne deschide calea către o relație autentică cu Isus și cu Tatăl. Un Cuvânt, desigur, primit în Duhul, cu o inimă iubitoare. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci experimentăm ceva de nedescris: „Eu și Tatăl meu – ne spune Isus – vom veni la el și vom locui cu el”.
PRIMA LECTURĂ
Sinodul convocat la Ierusalim pentru a trata problema circumciziei păgânilor care au venit la credință este unul dintre momentele decisive din istoria creștinismului care se naște. Luca îl plasează la mijlocul Faptelor Apostolilor, așa cum la mijlocul Evangheliei sale a plasat cele trei parabole ale milostivirii. Învățătura pe care dorește să o transmită este remarcabilă: Biserica crește datorită confruntării, care permite reconcilierea chiar și a disensiunilor interne. Luca, care era un om bine ancorat în cultura vremii sale, știe că armonia este o valoare împărtășită cu lumea păgână și că chiar și un cititor străin va rămâne fascinat de această procedură care nu caută soluții majoritare, ci un consens mai larg pentru a evita rupturile. Nu este vorba de o simplă strategie politică, ci de un proces care însoțește Biserica încă de la începuturile sale. În scrisoarea trimisă pentru a face cunoscute deliberările, se specifică că deciziile au fost luate „toți de comun acord” (Fap 15,25). În greacă, acest lucru este exprimat prin adverbul homothymadón, care este folosit în Noul Testament de unsprezece ori în total, dintre care zece în Faptele Apostolilor! Este clar că Luca intenționează să prezinte unanimitatea ca o trăsătură distinctivă a Bisericii, așa cum se poate deduce din rezumatul care o descrie în Fap 2,42-46. De altfel, este semnificativ că aceeași intenție este împărtășită și de Paul, care, deși folosește acest adverb o singură dată (Rom 15,6), exprimă conceptul cu cuvinte diferite: „Vă îndemn […] să fiți toți de acord în vorbire, ca să nu fie dezbinări între voi, ci să fiți într-o perfectă unitate de gândire și de simțire” (1Cor 1,10). În schimb, adversarii Evangheliei se dovedesc adesea divizați în interiorul lor și acesta este chiar unul dintre motivele care duc la eșecul inițiativelor lor. Luca ironizează tumultul care izbucnește la Efes împotriva lui Paul („unii strigau una, alții alta; adunarea era agitată și majoritatea nu știau motivul pentru care se adunaseră”, Fap 19,32) și asupra tulburării pe care Paul însuși o provoacă în sinedriu, știind de profundele diviziuni care îl animau („a izbucnit o ceartă între farisei și saduchei și adunarea s-a împărțit”, Fap 23,7). Marea preocupare a Bisericii pentru unitatea sa se manifestă și în hotărârea cu care denunță opera de dezbinare a unora dintre membrii săi. Scrisoarea postsinodală nu se limitează la a lăuda opera desfășurată în mijlocul credincioșilor de origine păgână de Barnaba și Paul, ci dezaprobă în mod deschis acțiunile celor care au provocat diviziunea, etichetați ca „unii dintre noi, cărora nu le-am dat nici o sarcină” (Fap 15,24). Cei care încercau să delegitimeze acțiunea misionarilor sunt la rândul lor delegitimați de adunare, astfel încât să nu mai poată provoca diviziuni.
A DOUA LECTURĂ
Descrierea Ierusalimului coborât din cer reprezintă unul dintre cele mai elocvente exemple ale artei narative a autorului Apocalipsei. Stilul poate părea puțin baroc pentru gusturile noastre, dar nu se poate nega că are o mare eficacitate și un impact remarcabil. Ca și în cazul viziunii tronului divin din capitolul 4, și aici se recurge la splendoarea pietrelor prețioase pentru a descrie realitatea divină. În special diasporul era considerat potrivit pentru a reflecta lumina tronului (4,3) și, prin urmare, este firesc să fie reutilizat și aici, în 21,11. Zidurile orașului serveau în primul rând pentru a proteja împotriva incursiunilor inamice. Impunitatea acestor bastioane nu se justifică prea mult în Apocalipsă, deoarece dușmanii Mielului au fost definitiv învinși și nu mai constituie o amenințare reală. Se înțelege mai degrabă ca o formă de protecție împotriva animalelor necurate, care nu trebuie să pătrundă acolo din cauza prezenței divine. Dar, în cele din urmă, s-ar putea spune că zidurile impunătoare sunt mai degrabă un element de măreție decât un instrument eficient pentru respingerea atacurilor. Numele triburilor de pe porți sugerează că fiecare trib are propria sa intrare specifică, ceea ce ne duce cu gândul la cei 144.000 descriși în capitolul 7, luați din toate triburile lui Israel. Dar este evident că aici se face referire la Biserică, bine întemeiată pe cei doisprezece apostoli (cf. Ef 2,20), conform unei practici larg răspândite în Noul Testament de a o descrie în termeni arhitecturali ca o clădire. Oricum am vrea să ne-o imaginăm, Ierusalimul celest este un oraș, adică o armonie produsă de oameni diferiți care trăiesc împreună. Acest lucru contravine unei anumite tendințe de a imagina fericirea în termeni individuali: „Într-un oraș, sarcinile vieții sunt împărțite, fiecare îndeplinește o parte din ele, iar frumusețea vieții nu este un solo, ci o simfonie. Ca comunitate, un oraș nu este doar un ansamblu de clădiri și străzi, ci este format din oameni” (E. Boring).
Orașul este apoi descris ca strălucind de gloria lui Dumnezeu (v. 10). În Israel, locul destinat să primească gloria lui Dumnezeu era templul, de aceea consecința evidentă este că nu mai este nevoie de un sanctuar în acest oraș.
EVANGHELIA
Prezența Duhului în a patra Evanghelie este limitată în esență la a doua parte a textului. Mai ales în discursurile de rămas bun, Isus pune accentul pe rolul Duhului și pe funcția „substitutivă” pe care o va îndeplini, luând locul său în mijlocul ucenicilor.
Astăzi da, și mâine la fel. Există o distincție recurentă între timpul prezent în care Isus se află în mijlocul alor săi și o epocă viitoare în care va fi reprezentat de Duhul Sfânt, datorită faptului că acest dar presupune glorificarea sa, care încă nu a avut loc (In 7,39). Pe măsură ce acest eveniment se apropie, însă, referirile devin mai frecvente, până la descrierea revărsării sale, care în Ioan are loc în seara Paștelui: „A suflat și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt»” (In 20,22). Un eveniment atât de important nu poate fi improvizat, de aceea discipolii sunt pregătiți din timp pentru a-l primi. Așa cum în evangheliile sinoptice avem trei anunțuri ale Patimilor, în a patra evanghelie avem trei promisiuni ale Duhului: 14,25-26; 15,26-27; 16,7-15.
Pasajul din Evanghelie pe care ni-l prezintă liturgia de astăzi este, așadar, prima anticipare, în care preocuparea principală este, probabil, aceea de a calma anxietatea discipolilor în perspectiva viitorului. Acest aspect este foarte prezent în îndemnul de a nu se teme și de a nu lăsa inima să se tulbure (v. 27). Nu este vorba doar de o asigurare de ordin psihologic, ci de o adevărată necesitate în perspectiva confruntării pe care o vor avea cu lumea care le va respinge mărturia. Ucenicii ar putea fi copleșiți de frică și, prin urmare, ar putea renunța la misiunea lor, dacă nu ar ști că pot conta pe ajutorul Duhului. Din această perspectivă, poate părea ciudat că Isus le promite pace discipolilor care sunt pe cale să plece la război! Dar nu trebuie să uităm că acest concept biblic de pace este mai complex decât simpla absență a conflictelor. Altfel, am avea dificultăți în a concilia această afirmație a lui Isus cu ceea ce spune în Mt 10,34: „Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci foc”. Pacea despre care vorbește Isus are foarte puțin de-a face cu liniștea, ci este mai degrabă seninătatea pe care o obține cel care se abandonează cu încredere iubirii lui Cristos. Pasiunile tumultoase, divizarea inimii, speranța pusă în ceea ce nu mântuiește sunt toate situații care așteaptă să fie pacificate, adică împăcate. Ucenicii sunt în pace dacă se încred în Isus și respectă cuvântul său, dovedind astfel că îl iubesc. Este semnificativ faptul că pacea este pusă în relație cu Duhul, având în vedere că printre primele roade ale Duhului, Sfântul Paul menționează tocmai pacea (Gal 5,22).
Dovada iubirii. În acest pasaj predomină fără îndoială tonurile blânde, dar trebuie să remarcăm și o mustrare pe care Isus o adresează urmașilor săi: „Dacă m-ați iubi, v-ați bucura că Mă duc la Tatăl” (v. 28). Tehnic, ne aflăm aici în fața unei perioade ipotetice de irealitate, adică a unei propoziții condiționale în care – neîndeplinindu-se premisa – nu se realizează nici consecințele. Limba greacă evidențiază acest aspect recurgând la timpurile istorice pentru verbele utilizate, ca și cum s-ar dori sublinierea unei posibilități care era reală în trecut, dar care, în fața faptelor, nu s-a mai realizat în prezent. Acest tip de propoziții este foarte util deoarece se pretează și la un raționament deductiv: din moment ce nu vă bucurați că eu mă duc la Tatăl, înseamnă că nu mă iubiți! Prin urmare, remarca pe care Isus o face ucenicilor nu este de puțină importanță, deoarece a nu-l iubi pe Isus este un alt mod de a spune că nu ai credință în el. Nu există nicio îndoială că în al patrulea evanghelie aspectul prioritar este acela al credinței, atât de mult încât verbul grecesc care o exprimă (pisteúō) apare de o sută de ori, față de cele zece ocurențe pe care le găsim în medie în celelalte evanghelii. Dar modul în care se înțelege aici credința nu este pur și simplu posesia unor doctrine sau o dispoziție generică față de Isus: pentru Ioan, a crede este o acțiune dinamică care implică respectarea poruncilor, punerea în practică a învățăturilor, a face unele lucruri și a se abține de la altele etc. De aceea, poate fi înlocuit cu expresii care au o valoare similară, precum „a umbla în lumină” sau „a rămâne în iubirea Lui”. Credibilitatea celui care spune că crede trebuie verificată în fapte… În acest sens ar trebui înțeles dorința finală ca, atunci când va avea loc despărțirea fizică de Isus, discipolii să creadă (v. 29). Ideea aici nu pare să fie că ei trebuie să creadă că lucrurile sunt într-adevăr așa cum a anunțat Isus, ci că trebuie să continue să arate aceeași credință și, prin urmare, aceeași iubire, chiar și în condiții schimbate. Scandalul separării va putea fi depășit numai dacă vor fi convinși că este bine ca lucrurile să fie așa. Dar acesta este saltul de credință care cere să se depășească legăturile pur umane. Maria Magdalena va face un efort enorm în grădina mormântului pentru a-l lăsa pe Isus să plece, dezlegând legăturile pământești pentru a se deschide către o dimensiune mai mare.
Fiți pregătiți. Pasajul se încheie cu motivul care l-a împins pe Isus să le spună discipolilor ce se va întâmpla: „V-am spus acum, înainte să se întâmple, pentru ca, atunci când se va întâmpla, să credeți” (14,29). O avertizare similară se găsea deja anterior: «Vă spun dinainte că, înainte să se întâmple, când se va întâmpla, să credeți că Eu sunt» (13,19). Este evident că pentru Isus a anunța lucrurile din timp este tehnica pentru a evita ca discipolii să se găsească nepregătiți. Va funcționa? Judecând după surprinderea cu care primesc vizita lui Cristos cel Înviat în capitolul 20, s-ar spune că nu. Dar este probabil că, fără a fi dat un avertisment, lucrurile ar fi mers și mai rău. Și nu este cu siguranță în natura divină să vrei să-ți surprinzi credincioșii pentru a-i pedepsi apoi, așa cum amintește profetul Amos: „Domnul nu face nimic fără să-și fi revelat planul slujitorilor săi” (Am 3,7). Într-un anumit sens, Isus se situează în linia profeților care demonstrau autenticitatea misiunii lor proclamând în avans ceea ce urma să se întâmple. Realitatea faptelor urma să fie cea mai autoritară mărturie a veridicității lor. Dar, alături de această funcție esențială de acreditare, există un alt aspect la fel de important, susținerea credinței. Profetul Isaia precizează că revelațiile anticipate nu au fost făcute pentru a satisface curiozitatea, ci pentru a împiedica ca alt zeu să-și atribuie meritul pentru ceea ce Domnul pregătise: „Ți le-am vestit dinainte, înainte de a se întâmpla, ți le-am făcut auzite, ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, statuia mea și chipul meu turnat de mine le-a poruncit»” (Is 48,5). Și anticipările lui Isus sunt legate de credință, dar în special pentru a evita derivarea care poate duce la defecțiune și necredință: scandalul trădării lui Iuda și plecarea lui Isus ar putea reprezenta o lovitură prea dură de absorbit dacă ar fi primită fără avertisment.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 50