„Porunca misiunii” – Meditație pentru Duminica a V-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A V-A A PAȘTELUI

18 MAI 2025

PORUNCA MISIUNII

O poruncă nouă este marele dar pe care Cristos îl face discipolilor săi, ceva pe care ei sunt capabili să îl înțeleagă numai după ce au primit exemplul unei dăruiri totale din partea Celui care, iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârșit (Evanghelia). Iubirea este și focul misiunii și împinge Biserica să meargă pretutindeni pentru a vesti Evanghelia, dar întotdeauna conștientă că acționează într-o perspectivă comunitară și nu solitară, așa cum mărturisesc Paul și Barnaba la sfârșitul călătoriei lor (prima lectură). Este misiunea primită în așteptarea venirii cerurilor noi și a pământului nou promis în Apocalipsa (a doua lectură).

 ADEVĂRATA NOUTATE

de Roberto Laurita

Contextul este solemn și dramatic. Patimile și moartea se apropie deja, și totuși Isus se prezintă într-un mod surprinzător, cu atitudinea celui care este dispus să se dăruiască până la capăt, din iubire. Ceea ce cere celor din jurul său, el însuși trăiește mai întâi. Iubirea îl mișcă: izvorul este în relația care îl leagă de Tatăl, în acea relație de iubire care îl conduce să împlinească în fiecare moment voia Tatălui. Iubirea inspiră fiecare acțiune și fiecare cuvânt al său. În aceeași seară, apostolii au putut să înțeleagă acest lucru prin două gesturi care vor rămâne gravate în memoria lor. Din iubire, Isus se face Slujitor, din iubire acceptă să ia asupra sa păcatul lumii. Din iubire își frânge viața ca pe o pâine, își varsă sângele, pentru ca să se nască un Nou Legământ și omenirea să fie smulsă din puterea răului.

Trebuie să recunoaștem: există o nouă logică care se conturează în toate acestea. Oamenii obișnuiesc să asocieze gloria cu imagini ale succesului, puterii, forței. Pentru Dumnezeu lucrurile sunt cu totul diferite. Adevărata glorie, cea pe care Dumnezeu o revelează în Fiul său, este iubirea. Iar aceasta cere să ne facem mici, săraci, adesea să suferim și să îndurăm, destinați să fim zdrobiți, călcați în picioare, oprimați. Celor care vor să-l urmeze, care doresc să devină ucenicii săi, Isus le cere să intre în această nouă logică.

Deci, nouă, celor care dorim să urmăm pașii Lui, pe calea Lui, El ne cere să iubim și ne dă și măsura: „Precum Eu v-am iubit, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. O iubire totală, oferită tuturor, până la capăt, până la a-și da viața. Aceasta este, de fapt, adevărata noutate. Această iubire pare cu totul nouă, atât de nouă încât este tulburătoare. De aceea creștinismul nu se poate reduce la acceptarea situației existente, a raporturilor de forță prezente în societate, a logicii și a alegerilor considerate de la sine înțelese. El ne îndeamnă să fim copii ai unei lumi noi, a acelei lumi pe care Dumnezeu se angajează să o construiască împreună cu toți bărbații și femeile de bună voință. 

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Evanghelia aleargă pe drumurile lumii însoțită de pașii apostolilor și a ucenicilor, martori ai unei rodnicii spirituale care depășește orice încercare. Creșterea comunităților aduce cu sine organizarea necesară pentru a păstra forma iubirii reciproce și a slujirii.

Psalm responsorial: Imnul de mulțumire pentru bunătatea și duioșia lui Dumnezeu, care izvorăște neîncetat, este cântarea întregii omeniri și a întregii creații care dorește împlinirea împărăției sale și puterea iubirii sale.

A doua lectură: Contemplarea Ierusalimului ceresc revelează împlinirea realității. Tot ceea ce distruge, divide, desfigurează este șters și eliminat pentru totdeauna, iar comuniunea definitivă cu Dumnezeu se realizează într-o legătură indisolubilă, izvor al vieții veșnice.

Evanghelia: Gloria Fiului se manifestă în darul iubirii Paștelui. Această glorie este oferită ucenicilor ca posibilitate de a învinge moartea. În iubirea reciprocă se manifestă în lume adevărul învierii și însăși chipul lui Dumnezeu. Mărturia nu va fi o chestiune de cuvinte, ci de viață.

PRIMA LECTURĂ

Prima misiune a lui Barnaba și Paul a început în zori de primăvară (sezonul în care condițiile meteorologice făceau din nou posibile călătoriile pe mare), când, la sfârșitul unei veghe de post și rugăciune, Biserica din Antiohia a primit de la Duhul Sfânt desemnarea lor pentru această sarcină (cf. Fap 13,2-3). Luca insistă mult asupra caracterului oficial al acestei misiuni, care se desfășoară sub impulsul Duhului și la porunca comunității, care a impus mâinile asupra misionarilor pentru această inițiativă specifică. Nu este de mirare, așadar, că, imediat după întoarcerea din călătorie, simțeau nevoia să relateze ceea ce se întâmplase celor care îi trimiseseră.

Cât timp trecuse de la plecarea lor? Greu de spus, chiar dacă trebuie să presupunem o perioadă rezonabilă pentru toate acele evenimente, adică aproximativ doi ani. Și Paul și Barnaba aveau multe de povestit, atât lucruri plăcute, cât și neplăcute. În prima categorie se încadrează cu siguranță numeroasele convertiri care au avut loc și noile biserici care au fost fondate. Dar apostolii nu au tăcut nici despre momentele cele mai dificile ale întreprinderii, cum ar fi defecțiunea neașteptată a lui Ioan Marcu și încercarea de a-l ucide pe Paul prin lapidare. În ansamblu, însă, bilanțul era în mare parte pozitiv, iar sinteza reflectă fidel viziunea lor, și anume că păgânilor li se deschisese ușa credinței (14,27). Această călătorie părea să confirme o intuiție care până atunci nu era împărtășită de mulți, dar care acum, dovedită de fapte, părea o realitate incontestabilă. Centurionul Corneliu, care fusese botezat de Petru, putea părea un caz excepțional, răsplătit pentru pietatea și devotamentul său, dar acum harul lui Dumnezeu se revarsă din belșug asupra păgânilor care acceptă predicarea Evangheliei. Această misiune va fi decisivă în conciliul de la Ierusalim, care va avea loc în curând, unde Paul și Barnaba vor fi invitați să relateze experiența lor în mijlocul păgânilor. Este destul de semnificativ faptul că Luca indică cu expresii similare rezultatul acelei predicări: „marile semne și minuni pe care Dumnezeu le făcuse prin ei” (Fap 15,12), povestite în fața acelei adunări solemne, corespund „tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le făcuse prin ei”, ca sinteză a raportului pentru antiohieni (14,27). Elementul fundamental este că, prin intermediul misionarilor, Dumnezeu însuși este cel care acționează și, prin urmare, deschiderea față de păgâni nu poate fi considerată o simplă strategie umană încununată de succes, ci un plan divin pe care predicatorii s-au limitat să-l recunoască și să-l urmeze.

misiune

A DOUA LECTURĂ

O noutate consolatoare. Ultimele două capitole ale cărții Apocalipsului sunt deosebit de instructive pentru a înțelege adevăratul sens al acestei scrieri. În fața unei opinii răspândite potrivit căreia cartea ar fi centrată pe nenorocirile care se abat asupra păcătoșilor, aici reiese natura sa de carte de mângâiere pentru cei care suferă din cauza Evangheliei. Autorul s-a ocupat de păcătoși până în capitolul 20, descriind distrugerea lor definitivă în iazul de foc. Acum, însă, se oprește asupra destinului celor binecuvântați care vor locui în noul Ierusalim care coboară din cer. În primul rând, trebuie să precizăm, creația în care vor trăi va fi „nouă”.

În greacă, noutatea se exprimă de obicei prin două adjective distincte. Când se folosește neós, se indică un fel de actualizare, o restilizare a unei realități care este supusă unei frumoase reîmprospătări. Dacă, în schimb, se dorește a se înțelege ceva radical inovator, se preferă adjectivul kainós. Un bun exemplu ar putea fi zicerea lui Isus din Mc 2,22, potrivit căruia vinul nou (neós) este pus în burdufuri noi (kainós): accentul discontinuității cade asupra recipientelor. Așadar, nu ne miră faptul că în Ap 21,5 promisiunea lui Dumnezeu de a face toate lucrurile noi este exprimată cu adjectivul kainós. Dar ce vrea să spună?

Noua creație. Vom avea de-a face cu un pământ nou, deoarece vor dispărea toate urâțeniile care îl desfigurează acum: moartea, doliul, plânsul, necazurile… Toate aceste lucruri erau într-un fel legate de împărăția fiarei și, prin urmare, au fost spulberate. Mai departe, se va spune că întunericul, cu încărcătura sa simbolică de rău, nu mai are loc în această cetate, deoarece Mielul o luminează în mod veșnic (Ap 22,5). Și va dispărea și marea, deoarece în imaginația evreiască ea este sediul multor puteri ostile care nu mai au cetățenie în acel regat. Ceea ce ne poate intriga cel mai mult este posibilitatea unor ceruri noi. Dacă cerurile sunt considerate sediul lui Dumnezeu, este greu să ne imaginăm o reînnoire a lor. Cu toate acestea, Apocalipsa a descris haosul provocat de rău și de păcat ca o realitate omniprezentă care ajunge să contamineze chiar și cerurile. În 12,7 este descrisă o bătălie cerească: Mihail și îngerii săi pe de o parte și balaurul pe de altă parte, acesta din urmă fiind aruncat pe pământ numai după ce a fost învins. Nu este surprinzător, așadar, că și cerul trebuie curățat de prezențe ostile. Semnul cel mai elocvent al acestei reînnoiri este prezența divină: El va locui cu ei, va fi Dumnezeul lor (v. 3). Pentru a putea locui cu Dumnezeu (sau poate chiar pentru a-L detrona), oamenii din Geneza voiau să construiască un turn înalt până la cer, în timp ce acum Dumnezeu Însuși se apleacă asupra lor și le dăruiește prezența Sa. Căutarea unui loc unde să poată locui împreună cu Dumnezeu a fost îndeplinită dincolo de orice așteptări. Într-un fel, orașul ceresc este înțeles și ca locul de odihnă așteptat de generația exodului, care, după o lungă peregrinare, găsește un loc unde să se oprească. În cele din urmă, este și încununarea visului exilaților care pot în sfârșit să se întoarcă în patria lor, o legătură cu siguranță prezentă în mintea autorului, deoarece citarea din Is 43,19 în Ap 21,5 se referă inițial la întoarcerea exilaților din Babilon. Încă o dată, Apocalipsul ne uimește pentru că, fără a cita direct Vechiul Testament, se dovedește a fi o reinterpretare rafinată a scripturilor iudaice.

EVANGHELIA

O parte consistentă din a doua parte a Evangheliei lui Ioan, care este de obicei indicată ca fiind Cartea glorieipentru a o distinge de cea precedentă, care este desemnată Cartea semnelor, este constituită din discursurile de rămas bun care încep din versetele pe care liturghia ni le propune astăzi. Este important să știm că ceea ce este doar schițat aici va fi apoi reluat pe larg în continuare, într-o circularitate tipică stilului ioanian.

În scurta secțiune pe care o abordăm sunt enunțate trei teme:

– glorificarea lui Isus (vv. 31-32);

– iminența plecării sale (v. 33);

– darul poruncii noi (vv. 34-35).

Vom trata împreună primele două și apoi ne vom dedica celui de-al treilea.

Condițiile care fac posibil darul. Ioan se exprimă adesea prin concepte complexe, iar cel al „gloriei” este printre cele mai dificile. Nu este atât ideea de glorie în sine care pune problema, cât dezvoltarea ei în timp: evanghelistul vorbește într-un mod aproape neglijent despre o glorie pe care Isus a primit-o și una pe care încă trebuie să o primească, fără o distincție clară. Este vorba despre aceeași tensiune pe care o înregistrăm în 12,28, unde vocea divină din cer proclamă: „L-am glorificat și îl voi glorifica din nou!”. Din punct de vedere istoric, gloria lui Isus poate fi urmărită până la primul dintre semnele săvârșite, transformarea apei în vin la Cana, unde „și-a arătat gloria și ucenicii lui au crezut în El” (2,11). O primă opțiune posibilă ar fi, așadar, să considerăm ministerul său pământesc ca prima ocazie de glorificare și evenimentele Patimilor, morții și învierii ca noua glorificare. Există însă o interpretare diferită, la fel de plauzibilă, care leagă gloria trecută de prima venire a lui Isus și cea viitoare de întoarcerea sa, așa-numita parusie. În această direcție ar indica referirea lui Isus la plecarea sa iminentă, dat fiind că mai avea puțin timp să rămână cu ei. Despărțirea fizică este o experiență greu de acceptat – gândim ne la Maria Magdalena care ar fi vrut să-l rețină pe Isus în grădina mormântului în 20,17 – de aceea discipolii trebuie să fie pregătiți să trăiască acest eveniment. Isus se adresează lor cu o tandrețe neobișnuită, numindu-i „copii” (teknía). Deși acest termen este folosit foarte frecvent în Prima epistolă a lui Ioan (de șapte ori într-un text scurt), în al patrulea evanghelie apare doar în această ocazie, semn că momentul o cere. Isus îi informase despre plecarea sa iminentă și pe adversarii săi în 7,33, dar cu siguranță nu folosise expresii atât de afectuoase.

Noutatea darului. Primul aspect de luat în considerare este că Isus dă această poruncă exact așa cum în 13,15 le-a dat un exemplu ucenicilor cu spălarea picioarelor. Și asemănările nu se opresc aici, deoarece exemplul a fost dat pentru ca ei să-i imite slujirea, la fel cum iubirea a fost poruncită pentru ca ei să-i imite devotamentul. Isus continuă să fie referința discipolilor în modul lor de a acționa. În acest sens, este preferabil să înțelegem iubirea ca dar mai degrabă decât ca poruncă, deoarece posibilitatea reală de a o practica se bazează pe ceea ce Isus ne-a comunicat tocmai ca dar. Mai mult, modul în care al patrulea evanghelie folosește termenul poruncă (în greacă entolḗ) este diferit de cel al evangheliilor sinoptice. Acolo, de fapt, se referă în mod normal la preceptele Tôrâ, în timp ce aici sunt ceea ce Tatăl i-a dat Fiului și ceea ce Fiul, la rândul său, le dă discipolilor. Să examinăm atunci caracteristicile acestei porunci: este nouă și trebuie aplicată așa cum a făcut Isus. Adjectivul nou (în greacă kainós) apare foarte rar în Ioan, doar aici și apoi în legătură cu mormântul în care este depus trupul lui Isus, unde are în mod clar sensul de „niciodată folosit”. Toate acestea trezesc suspiciunea că a adoptat o terminologie care nu îi aparține și că, prin urmare, a primit-o din tradiție, mai degrabă decât să o elaboreze în mod creativ.

Întâmplător, o terminologie care va deveni ulterior problematică, deoarece în 1In 2,7 va trebui să atenueze semnificația acestei definiții, afirmând că porunca nouă este și veche, semn că cineva ar putea să o respingă.

Trăsătura distinctivă. Printre expresiile care se imprimă mai ușor în memoria credincioșilor se află afirmația că iubirea reciprocă îi face recunoscuți pe credincioși sau cel puțin ar trebui să o facă. Mai departe va fi propus un raționament similar cu privire la unitatea credincioșilor, care va fi semnul care va permite să se creadă în Isus (17,21). Ieșirea lui Iuda din cameră înainte de această declarație este greu de considerat întâmplătoare: cel care nu crede în iubire fuge și se refugiază în lume, la fel cum cel care nu păstrează comuniunea se opune lui Cristos. Efectul iubirii radicale este, de fapt, dublu: face pe oameni să se simtă familiarizați cu Cristos, dar îi face și străini de lume. În perspectiva dualistă a lui Ioan, realitatea divină și lumea sunt la antipoduri și inconciliabile. Când, ulterior, va izbucni o criză în comunitatea ioaneică, iubirea va deveni trăsătura vizibilă care permite recunoașterea celor care aparțin lui Cristos și a celor care urmează lumea: cei care s-au dezis au făcut-o pentru că nu-și iubeau frații și, prin urmare, au arătat prin fapte că nu sunt ai lui Cristos (cf. 1In 2,19). Pe aceste distincții se adaugă și necesitatea unei iubiri care devine credibilă tocmai datorită vizibilității sale exterioare. Acest concept va fi apoi radicalizat în 1In 3,18 cu un slogan foarte eficient: „Nu iubim cu vorbele și cu limba, ci cu faptele și în adevăr”.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus ii trimite pe apostoli in misiune 

Hits: 49