„Vegheați de Bunul Păstor” – Meditație pentru Duminica a IV-a a Paștelui
Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
DUMINICA A IV-A A PAȘTELUI
11 MAI 2025
VEGHEAȚI DE BUNUL PĂSTOR
Primele duminici ale perioadei pascale sunt dedicate aprofundării evenimentului învierii, iar evangheliile explorează aparițiile Celui Înviat. Duminica aceasta se deschide însă o reflecție mai amplă: evanghelia abordează rolul lui Isus ca păstor și implicațiile care decurg din aceasta. Prima lectură ne duce în sinagoga din Antiohia Pisidiei, unde, în fața opoziției iudeilor locali, se deschide posibilitatea unei largi acceptări a Evangheliei de către lumea păgână. Conceptul este reluat și în a doua lectură, din cartea Apocalipsei, unde celor 144.000 de drepți ai Israelului le urmează o mulțime nenumărată „din fiecare națiune, trib, popor și limbă” care îndeplinește serviciul cultic în prezența lui Dumnezeu.
O RELAȚIE CARE TRANSFORMĂ
de Roberto Laurita
Puține versete ne rezervă Evanghelia din duminica aceasta. Și totuși, ele sunt pline de semnificație pentru experiența pe care ne-o lasă să o întrezărim. În prim-plan se află, desigur, imaginea „Păstorului cel bun”: ea servește la a scoate în evidență ceea ce este decisiv în viața unui creștin. Acest lucru ni-l arată încă de la început cele trei cuvinte care conturează o relație profundă între Isus și ucenicii săi.
El, Isus, este cel care ia inițiativa, el este cel care își îndreaptă vocea către fiecare oaie. Isus nu se limitează la a transmite învățături, mesaje, idei: el ne face să-i înțelegem vocea. Dar și aceasta ar putea fi acoperită de zgomotul care ne înconjoară, de multe alte semnale și de multe alte voci care riscă să o acopere.
„A asculta” nu este, așadar, o operațiune automată, care se face de la sine. Implică atenție, dorință, așteptare. Necesită atitudinea celui care este dispus și gata să primească vocea care îl ajunge. Tocmai în acest moment apare verbul „a cunoaște”: Bunul Păstor care a chemat cu vocea sa, dă naștere acum unei relații profunde între el și fiecare dintre noi. Nu este implicată doar rațiunea, ci întreaga ființă: mintea și inima, voința și trupul. Intrăm astfel în domeniul iubirii, o iubire nemăsurată, marcată de un dar extraordinar: „Eu le dau viața veșnică”. Nu o existență oarecare, ci o plinătate care izvorăște din participarea la însăși viața lui Dumnezeu. Când are loc această întâlnire, persoana este transformată radical în profunzime.
Nu vor lipsi obstacole, încercări, dificultăți, chiar persecuții, dar discipolul are certitudinea că nimic și nimeni nu va reuși să-l „smulgă” din mâna Tatălui, din acel proiect de mântuire care schimbă istoria umanității. Ar putea exista un evanghelie mai frumoasă decât aceasta pentru a vorbi despre „vocație”?
Există o întâlnire care marchează o existență; începând de la ea, nimic nu mai poate fi ca înainte. Se simte ce înseamnă a fi „cunoscut” în profunzime, adică iubit și primit, fără nicio reținere, în ciuda propriilor fragilități și slăbiciuni. Pentru că cerința pentru a-L urma nu este o competență specială sau anumite resurse pe care le deții, ci disponibilitatea de a te lăsa iubit și de a răspunde la iubire cu iubire. Numai atunci este posibil să-L urmezi, să te pui pe calea Lui. Cu simplitatea celui care se încrede în Cel care a deschis calea și știe că în orice situație poate conta întotdeauna pe iubirea și mila Lui.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: De-a lungul drumului Cuvântului povestit în Faptele Apostolilor, devenim tovarăși ai lui Paul și Barnaba. Comunitatea devine din ce în ce mai conștientă de universalitatea chemării la urmarea Înviatului.
Psalm responsorial: Bunătatea, iubirea și credincioșia Domnului sunt motivul laudelor și cântărilor care izvorăsc din inimile celor care îl recunosc și îl primesc ca singurul Păstor.
A doua lectură: Viziunea Apocalipsei arată amploarea corpului eclezial în care fiecare este primit. Orice diviziune și graniță este depășită în sângele unic al Paștelui.
Evanghelia: Figura Păstorului este cheia interpretativă a misterului lui Hristos. Vocea și mâinile, ca semne de apartenență și de păzire, devin revelație a comuniunii divine care primește fiecare ființă umană.
PRIMA LECTURĂ
O răzbunare. Acesta pare a fi motivul pentru care Paul și Barnaba se îndreaptă către păgâni după ce au fost snopiți de iudei. Dar este într-adevăr așa? Dacă Paul era convins că partida cu compatrioții săi era deja pierdută, de ce, ajuns la Corint, a revenit la sinagogă pentru a ajunge la aceeași concluzie („De acum încolo mă voi duce la păgâni”, Fap 18,6)? În realitate, după cum reiese din textul de astăzi al lui Luca, situația este mai complexă decât pare. Există iudei care îi urmează pe Paul și Barnaba după ce au acceptat predicarea lor despre Isus (Fap 13,43). Pe de altă parte, există alții, poate mai numeroși, care se ceartă cu ei (v. 45) și ridică familiile nobile împotriva lor (v. 50). Neconvertirea majorității iudeilor la Cristos va rămâne o piatră de încercare pentru Paul până la sfârșitul acestei cărți și un motiv de mare tulburare spirituală.
În același timp, însă, există convingerea profundă că deschiderea față de păgâni nu este o soluție de compromis, ci împlinirea unui plan universal de mântuire pe care Dumnezeu l-a stabilit dintotdeauna. Luca subliniază marea bucurie a păgânilor de a se simți incluși în acest proiect (v. 48), dar acest sentiment este contrabalansat de amărăciunea misionarilor care experimentează respingerea și gelozia compatrioților lor. A imagina că pierderea iudeilor este compensată de câștigul păgânilor ar însemna să raționăm în termeni foarte pământești. De altfel, chiar Luca – care prezintă misiunea evanghelizatoare în termeni destul de triumfalistici – trebuie să recunoască că nu toți păgânii se convertesc. Asistența Duhului este întotdeauna garantată misionarilor, dar nu și rezultatul predicării. În ambele tabere, cea iudaică și cea păgână, există oameni care aderă și oameni care refuză. Conceptul de bază este că „Dumnezeu nu face diferență între oameni” (Fap 10,34), dar totul se joacă în libertatea fiecăruia. Și așa cum succesul nu trebuie să le urce la cap predicatorilor (gândiți-vă la cei șaptezeci și doi de ucenici care se întorc triumfători pentru că au văzut supunerea demonilor în Lc 10,17), tot așa eșecul nu trebuie considerat o înfrângere personală. Punctul de referință rămâne întotdeauna parabola semănătorului (cf. Lc 8,5-8), care, prin rezultatele diferite ale seminței, ilustrează complexitatea operei de evanghelizare. Rămâne faptul că a acționa cu sinceritate, la lumina soarelui, este altceva decât a complota în umbră și că diferența în acest pasaj nu este atât între iudei și păgâni, cât între cei care susțin acțiunea Duhului și cei care o contracarează în toate modurile. Luca pare să favorizeze într-un fel această confruntare, afirmând în versetul 45 că iudeii ostili erau plini de gelozie și, ulterior, în versetul 52, că ucenicii erau plini de bucurie. Această bucurie pare să fie foarte asemănătoare cu cea pe care Luca 10,21 o atribuie lui Isus: în fața revelației misterelor Împărăției celor mici, în loc de cei înțelepți, El se bucură în Duhul și mulțumește Tatălui.
A DOUA LECTURĂ
Rareori Apocalipsa explică simbolurile sale sau oferă interpretări care ajută la identificarea personajelor, dar de data aceasta avem noroc: unul dintre bătrâni declară în mod autoritar că mulțimea imensă și nenumărată este formată din victimele marii tribulații care s-a abătut asupra credincioșilor lui Cristos. Datorită mărturiei lor, ei au devenit preoți în marele cult care se înfățișează în prezența lui Dumnezeu și astfel împlinesc promisiunea din primele versete ale cărții de a face din credincioși o împărăție și preoți pentru Dumnezeu Tatăl (1,6). Deși Apocalipsa este un text care exprimă o minoritate persecutată, care se simte înconjurată de un cerc de iudei și păgâni deosebit de ostili, în acest pasaj (ca și în 5,13) există o înțelegere a mântuirii care nu se limitează la un grup mic de militanți care luptă împotriva tuturor și de toate, ci se contemplă posibilitatea unei participări la Împărăție pe scară largă, așa cum o atestă mențiunea unei mulțimi atât de mare încât nu poate fi numărată. Aceștia poartă haine imaculate, albe nu prin sângele martiriului lor, ci prin sângele Mielului, adică al lui Isus, care a murit pentru toți (cf. 2Cor 5,14). Este una dintre numeroasele paradoxuri expuse în această carte, deoarece sângele, în mod obișnuit, nu albește nimic, ba dimpotrivă, este unul dintre elementele care pătează aproape indelebil… Este clar, așadar, că această purificare trebuie înțeleasă în mod simbolic și că în spatele spălării veșmintelor trebuie să înțelegem îndepărtarea păcatelor. Răsplata care îi așteaptă va fi aceea de a fi feriți de tot ceea ce constituie o amenințare în lumea orientală: foamea, setea și soarele care bate cu violență. Cel care va avea grijă de ei, cel care va fi păstor pentru a le satisface nevoile va fi… un Miel! Mielul și Păstorul ne amintesc de dubla natură a lui Cristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, solidar cu oamenii și conducătorul lor. Prin acumularea de elemente simbolice în tensiune între ele, autorul dorește să facă aluzie la complexitatea naturii Fiului lui Dumnezeu, care a împărtășit condiția noastră fără a-și pierde identitatea divină.
EVANGHELIA
Reprezentarea unui lider politic sau religios în hainele unui păstor nu este deloc rară în lumea mediteraneeană antică. Este o metaforă foarte frecventă în cultura mesopotamiană, egipteană și elenistică. Ceea ce se predică despre un puternic pământ provine de fapt din atribuirea la scară umană a acestei sarcini de conducere și ordonare îndeplinite de zeitățile însele. Marea responsabilitate a păstorului în îngrijirea turmei presupunea însă și supunerea deplină a turmei față de voința conducătorului, care putea dispune de ea după bunul său plac. Acesta era modul în care se înțelegea de obicei puterea absolută.
Păstorul și turma sa. Imaginea păstorului care reiese din Scripturi este însă cu totul diferită. Personalități precum Moise sau David s-au pus cu adevărat în slujba turmei și au întruchipat cel mai bine rolul celui care are grijă de oi. Scurtul pasaj evanghelic de astăzi presupune o relație de încredere reciprocă între turmă și păstorul ei. Dar este într-adevăr ceea ce a experimentat Isus în misiunea sa pământească? Evangheliile ne arată că această încredere s-a maturizat doar în unii și cu mari rezerve. În capitolul precedent din Ioan, lungul episod al vindecării orbului din naștere arată marea diferență care există între a vedea și a înțelege: nu toți cei care au văzut semnele săvârșite de Isus le-au înțeles și, prin urmare, nu toți au crezut în El.
Acum, reflecția pare să se mute pe planul auditiv: nu toți cei care au ascultat cuvintele lui Isus s-au lăsat convinși de adevărul lor și, prin urmare, nu toți îl urmează. Cei care îl urmează, însă, devin oile sale și se bucură de beneficiile protecției sale. Aspectul urmării are o importanță considerabilă în această evanghelie. De la început a fost important să-l recunoască pe Isus și să-l urmeze. Cei doi ucenici ai lui Ioan, cărora i-a fost indicat ca fiind Mielul lui Dumnezeu, decid să-l urmeze (1,36). Lui Filip, în schimb, invitația îi este adresată în mod direct: „Urmează-mă!” (1,43). Cu toate acestea, urmarea nu poate fi imaginată ca un drum simplu și întotdeauna practicabil. În cadrul discursurilor de rămas bun, Isus îi spune lui Petru că nu-l poate urma imediat, dar că o va face mai târziu (13,36). Împlinirea acestei promisiuni va avea loc în capitolul final, unde Isus îl întreabă de trei ori pe Petru despre dragostea lui față de El și apoi îl invită să-l urmeze (21,19).
O posesie neposesivă. Aspectul care ne frapează cel mai mult în acest scurt pasaj evanghelic este frecvența adjectivului posesiv al meu: „Oile mele…”, „ascultă vocea mea…”, „nimeni nu le va smulge din mâna mea…”. Dacă nu există niciun dubiu că aceste oi aparțin lui Isus, este însă legitim să ne întrebăm cum a intrat în posesia lor. În viața de zi cu zi, se poate ajunge să deții ceva în diferite moduri: cumpărând, furând, moștenind sau primind în dar etc. Putem exclude cu siguranță că Isus a furat oile din turmă, definindu-se ca păstorul care se deosebește de hoțul care vine să fure, să ucidă și să distrugă (In 10,10). În teologia lui Paul, ideea de achiziție ar avea o logică, având în vedere că el amintește că credincioșii au fost cumpărați cu un preț scump, cu sângele lui Cristos (1Cor 6,20). În perspectiva lui Ioan, însă, Tatăl este cel care i-a dăruit Fiului această turmă. Oile sunt, așadar, ale Lui în toate sensurile, dar asta nu înseamnă că Isus este despotic față de ele. Modelul pe care îl adoptă este același pe care Petru îl va propune la rândul său conducătorilor Bisericii: „Păstoriți turma lui Dumnezeu care vă este încredințată […] nu ca stăpâni ai celor încredințați vouă, ci făcându-vă modele pentru turmă” (1Pt 5,2-3).
Un nou tip de păstor. Ceea ce ar trebui să reiasă din lectura integrală a capitolului 10 din Ioan este că imaginea păstorului ideal este profund regândită în lumina relației speciale dintre Tatăl și Fiul. Numai când se ia în considerare legătura profundă de iubire care îi unește se înțelege de ce între păstor și turmă există o relație atât de intensă. Eficacitatea rolului jucat de Isus față de ai săi este consecința puterii date de Tatăl. De mai multe ori în aceste versete, el amintește că nimeni nu le poate smulge din mâna lui. Dar cine ar vrea să o facă? Pentru a răspunde, trebuie să ne referim la In 10,12, unde se spune că turma este în pericol când păstorul plătit se retrage, pentru că vine lupul care „le răpește și le risipește”. Din păcate, în traducerea liturgică nu este evident că Ioan folosește același verb (harpázō) care apare în versetele din Evanghelia de astăzi. Amenințarea este întotdeauna lupul, o metaforă în spatele căreia nu este ușor de înțeles cine este indicat. Uneori, de fapt, această fiară sălbatică este un simbol care reprezintă violența conducătorilor (de exemplu, Ez 22,27). Uneori ascunde lăcomia judecătorilor corupți (Sof 3,3). Alteori, chiar și în Noul Testament, amenințarea este internă mediului religios: în Mt 7,15, Isus ne invită să ne ferim de profeții falși, „care vin la voi îmbărcați în piei de oi, dar în interior sunt lupi răpitori!”.
Mâna lui Dumnezeu. În fața acestui risc, devine necesar să ne putem baza pe cineva care să protejeze integritatea celor slabi, iar Isus ne asigură că nimeni nu poate smulge oile din mâna lui. Astfel, se reia tema mâinii lui Dumnezeu, care apare de aproximativ două sute de ori în Vechiul Testament, adesea ca simbol al puterii divine.
Mai ales în psalmi, ea este înțeleasă ca acel refugiu capabil să păzească cu siguranță și care ne îndeamnă să spunem: „Mă înconjuri din spate și din față și pui peste mine mâna Ta” (Ps 139,5) sau „Fie mâna Ta peste omul de dreapta Ta” (Ps 80,18). Ideea este atât de înrădăcinată încât în Evanghelia după Luca, ultimele cuvinte ale lui Isus sunt preluate din Ps 31,6: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul meu” (Lc 23,46), semn neechivoc că el consideră acel loc cel mai sigur dintre toate. Dar aceasta este experiența pe care au trăit-o multe figuri autoritare din istoria sacră, inclusiv Moise, care a fost protejat de mâna lui Dumnezeu pentru a nu fi distrus de gloria lui YHWH care trecea pe lângă el (Ex 33,22). Aceste câteva exemple sunt suficiente pentru a arăta că conceptul de mână (divină) protectoare era destul de comun printre cei care cunoșteau Scripturile și, prin urmare, când Isus recurge la această metaforă, poate presupune cu o anumită rezonabilitate că conceptul este înțeles în mod instinctiv. A fi adevărați păstori înseamnă, așadar, a avea grijă, adică a proteja și a da viața pentru turmă. Este interesant că acest ultim aspect este parțial clarificat deja în capitolul următor, care culminează cu învierea lui Lazăr, căruia Isus îi redă viața (pământească), dar ca garanție a unei alte vieți (veșnice), în virtutea faptului că El este învierea și viața (11,25). Misterul pascal nu va face altceva decât să confirme aceste cerințe ale lui Isus.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 566 aprilie/iunie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Hits: 87