Colegiul „Sfântul Iosif” din București, reprezentat la Jubileul Adolescenților de la Roma
Întrucât, potrivit calendarului Dicasteriului pentru Evanghelizare, în perioada 25-27 aprilie 2025 era planificat Jubileul Adolescenților la Roma, un grup de 41 de elevi și profesori de la Colegiul „Sfântul Iosif” din București și-a propus să participe la acest eveniment jubiliar.
Pregătirile au început încă din luna decembrie, prin întâlniri săptămânale, în care elevii au aflat despre semnificația și istoria Jubileului, pornind de la originile sale vetero-testamentare până în zilele noastre, dar mai ales au descoperit semnificația spirituală și bucuria participării personale la Jubileu. Totodată, ei au învățat și au cântat Imnul jubiliar. Cei mai mulți dintre ei fiind elevi la specializarea Ghid turism religios și urmând a face un pelerinaj la Roma, au avut propuse pentru fiecare zi itinerarii ce cuprindeau pe lângă porțile sfinte ale celor patru bazilici majore, vizita unor alte obiective spirituale sau laice (Muzeele Vaticanului, misterioasa Biserică a Sfântului Clement, care ascunde în interiorul său un tezaur de cultură și spiritualitate creștină, dar și un templu mitraic, Biserica Sfântul Petru în Lanțuri, cu celebra sculptură Moise a lui Michelangelo, catacombele Commodila aflate lângă Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor, închisoarea antică Mamertine, unde se spune ca au fost închiși înainte de execuție apostolii Petru și Paul, Forul și Columna lui Traian, cu scene din războaiele de cucerire a Daciei, Arcul lui Titus, ce amintește trecătorilor despre distrugerea Ierusalimului, Colosseum, Domus Aurea și Castelul Sant Angelo cu paginile lor de istorie grandioasă, dar și întunecată a Cetății eterne etc.)
Pe lângă aceste vizite, existau și puncte comune de program cu ceilalți adolescenți veniți la Roma din lumea întreagă, stabilite de organizatori și incluse în programul nostru. Adolescenții noștri, împărțiți pe echipe de monitori, aveau datoria să-și ghideze colegii pe traseul prestabilit pentru fiecare zi și să le explice obiectivele vizitate (ce fuseseră deja prezentate prin imagini Power Point în cadrul întâlnirilor noastre anterioare).
Așa ar fi trebuit să se desfășoare cele patru zile de ședere a noastră la Roma. Numai că, potrivit dictonului francez l’homme propose, Dieu dispose, lucrurile au luat o turnură total neașteptată… Moartea Papei Francisc, ce ne-a îndurerat pe toți, a schimbat mult programul pelerinajului nostru. Auzind că sicriul Papei Francisc este depus în acele zile în Bazilica Sfântul Petru, ne-am așezat și noi cuminți încă din prima seară la coadă, alături de întreaga mulțime, care înainta cu pas de furnică, pornind nu departe de stația de metrou Ottaviano, până la altarul central al Bazilicii, unde, lângă marele baldachin al Sfântului Petru, se afla depus sicriul modest al Sfântului Părinte Francisc.
Momente cu o încărcătură maximă pentru toată lumea. Ne-am rugat Rozariul și alte rugăciuni în peregrinarea noastră ce a durat până spre miezul nopții. Fiecare dintre noi avea momente de râvnă și momente de neputință. Ne era sete, ne era foame, picioarele nu ne mai țineau, ne era frică de mulțimea ce ne înghițise și din care, o dată intrat, nu aveai cum ieși. Copiii își sunau părinții, unii cumva mândri că se află acolo, alții plângându-se că ar vrea să renunțe… Am simțit, o dată în plus, cât de adevărate sunt cuvintele Mântuitorului: „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Mc 14,38).
Suferința nu a fost zadarnică. După un lung parcurs, am ajuns la coloanele ce străjuiesc Piața Sfântul Petru, după un alt parcurs, am ajuns la Poarta Sfântă și, în sfârșit, odată intrați, ne-am înscris în linie dreaptă pe covorul ce ducea spre Altarul Sfântului Petru, unde ne aștepta în tăcere Sfântul Părinte. Maiestuoasa biserică, fără scaune și podoabe, era tristă și apăsătoare.
Aflat în curgere necontenită, șirul lung al pelerinilor care veneau să-l salute pe Francisc era singura mișcare în acel colos încremenit de două zile în durere. Când am ajuns în dreptul lui, l-am salutat în trecere, căci nu puteai zăbovi. Dar rugăciunile noastre Francisc le-a auzit cu siguranță pe tot parcursul apropierii noastre. L-am rugat pentru țară, l-am rugat pentru lumea întreagă, l-am rugat pentru viitorul acestor tineri care îi plâng plecarea. Apoi am ieșit, tăcuți și răvășiți. Unul dintre elevi, vizibil tulburat, mi-a spus: „Am rămas descumpănit… Omul acela, Papa Francisc, atât de activ, atât de zâmbitor…, era acum nemișcat și adâncit într-un sicriu umil. Nu se poate! Nu cred că e adevărat!”
Când am ajuns la cazare, am constatat că era puțin peste miezul nopții. A doua zi dimineața, întrucât bazilica era aproape de noi, ne-am propus la prima oră să participăm la o Sfântă Liturghie pentru Papa. Astfel am urmat iarăși un parcurs, incomparabil mai mic decât cel din ziua precedentă, și am ajuns, într-un sfert de oră, în fața Sfântului Părinte. Cei care au fost mai iuți de picior am putut intra și la Sfânta Liturghie, care s-a celebrat la altarul din spate, în imediata apropiere a Sfântului Părinte.
După acest moment copleșitor de har și de emoții care ne-a îmbrăcat dimineața, drumurile prin Roma au devenit din ce în ce mai greoaie din cauza mulțimii de pelerini, cei mai mulți copii și tineri. Am reușit să trecem și pe sub Poarta Sfântă a Bazilicii Sfânta Maria Maggiore, cu o zi înainte de înmormântare. Apoi au început să apară delegațiile străine ale personalităților din lumea întreagă ce urmau să asiste la înmormântare. Accesul prin oraș devenise aproape imposibil pentru omul de rând.
Triști că nu am avut acces decât parțial la Biserica Sfântul Clement, în care se împletește parcă istoria Orientului cu cea a Occidentului (nu am avut acces la biserica subterană din secolul al V-lea și nici la templul mitraic), am propus să vizităm Panteonul. Ne-am izbit însă într-un zid de oameni care așteptau trecerea cortegiului spre Bazilica Santa Maria Maggiore, unde sicriul cu trupul neînsuflețit al Papei Francisc urma să fie înmormântat. După mai multe zeci de minute de așteptare, am văzut trecând coloana oficială și sicriul Sfântului Părinte. Era o atmosferă greu de pus în cuvinte. Tristețe adâncă sub un soare strălucitor de primăvară și o adiere ușoară a vântului ce sugera speranță și așteptare.
Ultima zi a pelerinajului nostru fusese consacrată Liturghiei Pontificale de canonizare a tânărului Carlo Acutis. Canonizarea aflasem că se amânase din cauza împrejurărilor triste, dar Sfânta Liturghie Solemnă de încheiere a Jubileului Adolescenților a avut loc. O mare de tineri colora Piața Sfântul Petru și toate străzile laterale, până la Tibru, umplându-le de zarvă și cântec. Odată intrat în mulțime, nu mai puteai nici să avansezi, nici să te retragi. Pentru că fuseserăm direcționați într-o zonă destul de îndepărtată de altar, care făcea imposibilă participarea activă la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Preasfântul Sacrament, ne-am refugiat, ca într-o barcă de salvare, în Biserica Sfântul Mihail, aflată providențial chiar în zona unde ajunseserăm noi. Aici, în comuniune cu Sfânta Liturghie din Piață, trei preoți au celebrat Sfânta Jertfă la care pelerinii români alături de alte două grupuri au participat activ, iar la sfârșit s-au putut împărtăși.
Salutând încă o dată bătrâna bazilică și mulțumind Divinei Îndurări pentru toate harurile primite în aceste zile, ne-am îndreptat grăbiți spre aeroportul din Ciampino, iar spre miezul nopții, am ajuns acasă.
O experiență fără doar și poate unică pentru toată lumea, care va rămâne vie în sufletele tuturor.
Sr. Rodica Miron
Hits: 1286