Meditație pentru Vinerea Sfântă

VINEREA MARE

18 APRILIE 2025

Celebrarea din Vinerea Mare se distinge prin sobrietatea și dramatismul său. Ceea ce se relatează este cel mai crucial episod din întreaga istorie a omenirii: în Fiul său, răstignit pe cruce, Dumnezeu dezvăluie o iubire fără margini, atât de mare încât pare aproape imposibilă. Și totuși nu o impune. Fiecare este liber să o accepte sau să o respingă.

PRIMA LECTURĂ

Acesta este textul profetic care este numit „a patra cântare a Robului suferind”. Când îl citim, ne întrebăm cui i-ar putea corespunde acest slujitor misterios. Tradiția creștină a recunoscut de mult timp că doar Isus corespunde în totul personajului despre care vorbește Isaia. Acesta a fost, la urma urmei, pasajul pe care oficialul reginei Candace l-a citit pe drum, când a fost însoțit de Filip: „Vă întreb, despre ce persoană spune profetul acest lucru? Despre el însuși sau despre altcineva?”. Filip, preluând cuvântul și pornind de la acel pasaj din Scriptură, l-a vestit pe Isus” (Fap 8,34-35). De fapt, în ansamblu, trăsăturile Slujitorului le evocă pe cele ale Domnului și, uneori în detaliu, Patimile prin care a trecut. Textul capătă întregul său sens dacă îl citim încet, contemplându-l pe Cel răstignit. Descriind cu mult realism soarta tragică a Slujitorului lui Dumnezeu, acest cântec evidențiază, prin contrast, importanța și consecințele lucrării realizate, precum și gloria la care este înălțat tocmai cel care părea să fie pedepsit, lovit de Dumnezeu, umilit. Dar nu. „El a făcut din viața sa o jertfă ispășitoare […] el va justifica mulțimile”. „Omul durerilor” devine, datorită jertfei sale, conducătorul unei mulțimi de păcătoși răscumpărați prin moartea Celui Drept. oracolul lui Isaia se încheie cu o viziune de pace, de seninătate și de speranță, la fel ca în Psalmul 22, care își schimbă tonul la sfârșit. De aceea trebuie să-l considerăm un psalm de încredere în Dumnezeu și de laudă și nu, ca la suprafață, un strigăt de durere și disperare.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură este ca panoul din dreapta al unui triptic de mari dimensiuni, care are în centru Evanghelia. Oracolul lui Isaia lasă să se întrevadă un misterios Slujitor al lui Dumnezeu care, prin suferința sa, va salva mulțimi și va fi glorificat de Dumnezeu.

Acum, un autor creștin ni-l arată pe cel al cărui nume îl cunoaștem acum și ne dezvăluie misterul ascultării sale față de Tatăl. Misiunea – și patima – sa nu pot fi înțelese decât pornind de la înviere. Prin moartea sa, el a străpuns vălul care separă această lume de sanctuarul care se află dincolo de ceruri, unde locuiește Dumnezeu. El este marele preot al jertfei pe care a făcut-o din el însuși, jertfa perfectă pe care, în persoana sa, continuă să o prezinte Tatălui pentru că trăiește veșnic cu el. El este, dincolo de ceruri, Paștele etern și definitiv, dar nu a renunțat la condiția umană. El rămâne veșnic Cel răstignit, marcat de rănile acum glorioase ale patimilor sale. „Ca și noi, el a cunoscut încercarea supremă” a morții, scandal pentru rațiune și credință: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» (Ps 21,2). Experiența acestei încercări, înscrisă indelebil în memoria și în inima sa, face din Isus un mare preot apropiat de slăbiciunea noastră și plin de compasiune. El ne permite să avansăm „cu deplină încredere” spre Dumnezeul atotputernic care dă har, pentru a obține îndurare și a primi harul ajutorului său.

EVANGHELIA

Cu deplină cunoștință. Ceea ce frapează imediat, atunci când citim Patimile după Ioan, este libertatea suverană și încrezătoare a lui Isus. El nu suferă evenimentele, ci le trăiește în deplină cunoștință de cauză: nu este surprins de ele, le vede venind și de aceea le domină. Căci el știe că i-a venit ceasul (13:1), că este pe punctul de a se preda (13:11) și, de asemenea, „tot ceea ce se va întâmpla” (18:4). Această cunoaștere nu generează în Isus un fel de fatalism îndrăzneț. Pentru Isus este „paharul pe care Tatăl i-a dat să îl bea și pe care el nu îl poate refuza” (18:11).Scena arestării este deosebit de semnificativă. Isus înaintează spre detașamentul de soldați care au venit să îl aresteze: „Pe cine căutați?”, „Isus din Nazaret”, „Eu sunt!”. Această de-terminare liniștită și stăpânire de sine îi impresionează pe soldați: toți tresar și cad la pământ. Este necesar ca Isus să intervină din nou pentru ca ei să-și revină (18:4-8) și să-și îndeplinească misiunea. Căci acum a venit „ceasul”, nu ca atunci când alți gardieni s-au întors acasă fără să fi îndrăznit să pună mâna pe cel pe care trebuiau să-l aresteze (7:44-52). Dar prezentându-se soldaților, înainte de a se lăsa luat și înlănțuit, Isus le dă un ordin: „Dacă mă căutați, lăsați-i pe aceștia să plece”. Soldații se supun și nu deranjează pe niciunul dintre ucenici, nici măcar pe Petru, care scosese sabia și îl rănise pe Malhus, slujitorul marelui preot, lovindu-l la urechea dreaptă, violență pe care Isus i-o reproșează: „Pune-ți sabia înapoi în teacă” (18:8-11). Prin urmare, Isus este cel care are inițiativa. însuși Pilat este lovit. Contrar a ceea ce se aștepta, nu el este cel care îl impresionează pe acuzatul pe care îl are în mâini, ci Isus este cel care domină totul. Pilat ar fi vrut să îl elibereze, deoarece i-a inspirat teamă pe măsură ce interogatoriul continua. Și de frică îl abandonează în cele din urmă în mâinile acuzatorilor săi (18.28-19.16). Chiar și pe cruce, Isus rămâne în cele din urmă stăpân pe sine și „își predă spiritul”, „știind că până acum totul fusese împlinit” (19.25-30).

Regalitatea lui Isus. În dialogul dintre Pilat și Isus, regalitatea acestuia este menționată cu insistență: „Deci tu ești rege? Titlul este complet echivoc, deoarece sugerează o putere temporală care ar putea fi pusă pe același plan cu cea a Cezarului și ar putea intra în opoziție cu aceasta (18:33; 19:12). Isus nu își neagă statutul de rege, ci explică în ce sens trebuie înțeles: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta […] nu este din lumea aceasta […] Pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume: pentru a da mărturie adevărului” (18:35-37). Aceste declarații, notează evanghelistul, îl șochează pe Pilat, care este și mai speriat când i se spune că el a pretins că este Fiul lui Dumnezeu (19:7-8). Soldații, la rândul lor, profită de pretext pentru a se deda la un crud „joc al regelui”. Îi pun lui Iisus o coroană de spini pe cap, îl acoperă cu o mantie purpurie pentru a-și bate joc de el și îl lovesc mimând o ceremonie de omagiere (19:1-3). Pilat, care și-a revenit, arată acum că ia în serios regalitatea lui Isus pentru a-i umili pe evreii pe care îi detestă și care continuă să îl pună în situații imposibile (19:4-5, 19-22). evanghelistul relatează toate aceste fapte cu insistență pentru ca noi să înțelegem că Isus este rege, dar că regalitatea sa se manifestă clar tocmai în „ceasul” Patimilor, care este și ceasul în care se verifică autenticitatea credinței noastre în adorarea lui Cristos încoronat cu spini.

Misterele Calvarului. Începând cu momentul în care Pilat îl predă pe Isus în mâinile acuzatorilor săi, Evanghelia relatează evenimentele referindu-se explicit sau implicit la imagini și simboluri bogate în semnificații. Isus iese în direcția Calvarului în ajunul Sabatului, care era marea zi de Paști, în momentul în care, în Templu, erau sacrificați mieii pascali (19:14, 31). Ca un nou Isaac (Gen 22,6), el poartă lemnele pentru jertfa sa (In 19,17), al cărei mare preot pare să fie el însuși, după cum sugerează tunica sa fără cusături (cf. Ap 1,13). locul unde este răstignit poate fi văzut de mulți, iar sulul pe care Pilat l-a așezat pe cruce este scris în ebraică, latină și greacă (Ioan 19,20), pentru ca toți să poată privi la cel înălțat pe cruce (12,32). Înainte de a fi redat duhului, el se întoarce spre mama sa, noua Eva și mama credincioșilor (Gen 3,20) și spre ucenicul pe care l-a iubit (In 19,26-27), martorul credincios. Trupul noului Adam este îngropat într-un mormânt nou, într-o grădină. Este acesta noul Eden? (Gen 2,8). moartea Domnului duce Scriptura la bun sfârșit (In 19,28), îndeplinind misiunea încredințată de Tatăl (4,34): să manifeste omenirii numele Tatălui. În apa și sângele pe care lovitura de lance le face să țâșnească din coasta lui Isus (19,34), tradiția creștină a văzut sursa sacramentelor.

CRUCEA NU PREVALEAZĂ ASUPRA CRUCIFIXULUI

Mă opresc în fața crucifixului: mă opresc pentru a contempla instrumentul durerii și al morții care este preludiul învierii. Ating lemnul acelei spânzurători pe care a fost înălțat Iisus, lemn scăldat în sudoarea și sângele său. Și mă gândesc că acest instrument al morții, menit să umilească și să provoace suferință, a devenit acum pentru noi toți pomul vieții. Dar ce a provocat o astfel de schimbare inexplicabilă? De fapt, nu crucea este cea care îl face măreț pe cel bătut în cuie, ci Isus este cel care răscumpără și dă sens crucii, astfel încât toți cei care cunosc această situație de suferință și umilință să îl poată găsi pe Isus alături de ei. Într-o lume nedreaptă, cei drepți nu pot fi decât respinși, persecutați, condamnați. Iar Isus, tocmai pentru că a vrut să ia atitudine, să rămână drept, solidar cu victimele, a trebuit să recunoască nedreptatea lumii față de el. învingător, însă, este Cel răstignit. Cel care nu a umilit pe nimeni, nici cu inteligența sa, nici cu ambiția sa, nici cu credința sa pură. Cel care a ascultat cu respect și a dezvăluit ceea ce este admirabil în fiecare. Cel care nu s-a erijat în șeful de necontestat, în fața căruia fiecare cedează, ci a trezit libertatea în fiecare. Cel care nu a căutat primele locuri, ci s-a așezat alături de ceilalți; nu a ridicat pumnul, ci a întins mâna; nu a dat sfaturi, ci a oferit exemple. El nu a strigat pentru a impune respect, ci a adresat cuvântul; el nu a impus un drum, ci a indicat o direcție. El a semănat cu răbdare și discreție pentru că știe puterea irezistibilă a bobului de grâu.

PE DRUMUL JUBILEULUI

Ce se află în inima credinței noastre?

Isus care a murit și a înviat se află în inima credinței noastre. Căci „pentru noi (el) a trecut prin drama morții. Iubirea Tatălui l-a înviat prin puterea Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale eternității pentru mântuirea noastră” (Spes non confundit, 20). Speranța creștină, în cele din urmă, constă tocmai în acest lucru: în fața morții, când totul pare să se sfârșească, primim certitudinea că, datorită lui Cristos, „viața nu este luată, ci transformată” pentru totdeauna. În botez, îngropați cu Cristos, primim în el înviat darul vieții noi, care dărâmă zidul morții, făcând din ea o trecere spre eternitate. Martirii reprezintă, așadar, mărturia cea mai convingătoare a acestei speranțe, cei care, fermi în credința lor în Cristos înviat, au fost capabili să renunțe la însăși viața lor de aici de jos, pentru a nu-l trăda pe Domnul lor.

Hits: 202