„Măreția umilinței” – Meditație pentru Joia Sfântă

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

TRIDUUM-UL PASCAL

Postul Mare se apropie de apogeu, de zilele sfinte în care celebrăm patimile, moartea și învierea Domnului Isus. Este o întâlnire care ne așteaptă, an de an, cu relatările și gesturile sale. Călătoria de până acum ne-a trezit inimile și trupurile la o viață nouă, tocmai pentru a putea trăi intens Triduum-ul pascal. Cuvântul ne-a deschis ochii la iubirea lui Dumnezeu și la păcatul nostru. A ajuns la noi o lumină binevoitoare care a luminat zonele întunecate ale existenței noastre și ne-a făcut să tânjim după vindecare. Astfel, am primit milostivirea nemărginită a Tatălui.

Postul și rugăciunea ne-au activat spiritul: am simțit foamea și setea de Prezența sa. Solidaritatea concretă cu cei săraci și suferinzi ne-a condus pe cărările dreptății și fraternității. Acum suntem pregătiți să primim acea veste care ne face să trăim și să sperăm, acele cuvinte care ne prezintă o cale a suferinței și a morții care duce la viață, pe Cristos care se oferă și se frânge pentru toți. Lumina sa va lumina întunericul nostru. Prin focul său ne vom aprinde viețile fragile și vom izbucni în cântecul de Aleluia.

În prezent, ceea ce odinioară se numea „Triduum-ul sfânt” sau „cele trei zile sfinte” este numit „Triduum-ul pascal”. Acesta presupune: în Joia Mare, Liturghia de seară „în amintirea Cinei Domnului”; în Vinerea Mare, după-amiaza, posibil în jurul orei trei, celebrarea Patimilor Domnului; și, în noaptea din Sâmbăta Mare, punctul culminant, adică Vigilia Pascală. 

JOIA SFÂNTĂ

17 APRILIE 2025

MĂREȚIA UMILINȚEI

În acea seară, când, în genunchi, Isus spală picioarele, frânge pâinea și împărtășește potirul, el face gesturi profetice. El deschide un nou orizont, oferă sensul vieții sale și o conduce până la capăt, în perfectă fidelitate față de planul lui Dumnezeu. El acceptă să fie condamnat pentru a trezi pământul la un duh nou. El se pune în genunchi pentru a răsturna temeliile și ordinea lumii. El își dă viața pentru ca Vestea cea Bună să continue să răsune în inimile oamenilor. Dumnezeu își deschide brațele ca un tată sau o mamă, pentru că iertarea învinge orice violență, mila este cheia fericirii, blândețea este beatitudine. Adevărata măreție constă în a te apleca, slujirea este singura cale de a fi mare în fața lui Dumnezeu.

DIFERENȚA…

de Roberto Laurita

În această lume a noastră, liderii nu au lipsit niciodată. De obicei, amintirea figurii lor nu depășește cu mult sfârșitul existenței lor. Popularitatea trebuie să țină cont de uitare, meritele sunt ușor de șters de pe nisipul pe care au lăsat o amprentă aparent indelebilă.

Isus nu a făcut nimic pentru a fi un lider, și totuși, de două mii de ani, duminică de duminică, în toate colțurile lumii, există bărbați și femei care repetă acele gesturi pe care ni le-a încredințat la Cina cea de Taină.

Liderii popoarelor cer adesea viața adepților lor, îi lansează în întreprinderi în care sunt chemați să pună în pericol tot ceea ce au. Isus, pe de altă parte, nu le cere adepților săi să își dea viața pentru el. Nu, Isus își oferă viața pentru ai săi și pentru toți.

La o privire mai atentă, tocmai acest lucru face diferența, o diferență care ne este încredințată pentru a ne ghida calea, alegerile, atitudinile. Face diferența față de atâtea imagini ale lui Dumnezeu care ni-l prezintă ca fiind puternic și puternic, atât de puternic încât să învingă orice rezistență umană.

Nu, în Isus este un Dumnezeu foarte diferit care vine în întâmpinarea noastră: un Dumnezeu care își asumă conotațiile Slujitorului, un Dumnezeu care îndeplinește ceea ce se dovedește a fi o sarcină neplăcută, un Dumnezeu care se apleacă pentru a-l ridica pe om, a cărui libertate o respectă din plin. Este o diferență pentru că modul cel mai autentic și profund de a intra în comuniune cu acest Dumnezeu plin de iubire nu constă în a face fapte eroice, imposibile pentru cei mai mulți, și nici în a se supune unor pocăințe aspre.

Gestul Euharistiei ni-l dăruiește de fapt pe Fiul lui Dumnezeu care se frânge ca pâinea, care își varsă sângele pentru eliberarea noastră. Și mâncând Trupul său, bând din potirul cu vin, participăm la opera sa răscumpărătoare.

Gest simplu, dar care ne transformă. Gest obișnuit, dar transfigurat de Cel care ne invită să îl repetăm pentru a găsi continuu în el lumină și putere.

PE DRUMUL SPRE JUBILEU

Ce fericire?

„Ce fericire așteptăm și dorim?”, întreabă Papa. Și răspunde: „Avem nevoie de o fericire care să se împlinească definitiv în ceea ce ne împlinește, adică în iubire, astfel încât să putem spune, chiar și acum: «Sunt iubit, deci exist; și voi exista pentru totdeauna în Iubirea care nu dezamăgește și de care nimic și nimeni nu mă poate despărți»” (Spes non confundit, 21). Izvorăște din a ne simți iubiți, pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am putea deveni, cu slăbiciunile noastre și nu doar pentru punctele noastre forte. De aceea avem nevoie de Euharistie, pentru a ne reînvia speranța, pentru a nu pierde certitudinea că „istoria omenirii și istoria fiecăruia dintre noi nu aleargă spre un unghi mort sau spre un abis întunecat, ci este orientată spre o întâlnire cu Domnul slavei” (Spes non confundit, 19)

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Prin ritualul Paștelui, evreii nu își amintesc doar de evenimentele din trecut. Ei intenționează să treacă astăzi de la sclavie la libertate.

Psalmul responsorial: Cuvintele psalmistului exprimă recunoștința noastră. Suntem invitați la masa Euharistiei, pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos.

A doua lectură: A se oferi pe sine pentru ca alții să poată trăi. Aceasta este calea trasată de Isus și repropusă în fiecare Euharistie. Sfântul Paul amintește unei comunități sfâșiate de diviziuni.

Evanghelia: Să spele picioarele ucenicilor săi: un gest care surprinde și scandalizează. Dar valorează mai mult decât multe discursuri.

PRIMA LECTURĂ

Această relatare nu prezintă ce s-a întâmplat în noaptea ieșirii din Egipt, ci modul în care evreii au comemorat-o în liturghia pascală. Există, de fapt, o anumită seninătate care presupune distanța în timp și pacea unei sărbători. Timpul liturgic reunește trei momente din istorie:

– timpul istoric al Exodului, recognoscibil prin referințe geografice (Egipt) și nume (Moise și Aaron). Iată o poveste înscrisă în timp, care ne pune în contact cu ceea ce „a avut loc odată”;

– timpul liturgic, deoarece acest text seamănă cu o colecție de rubrici actuale. El spune ce trebuie făcut, regulile care trebuie respectate: momentul potrivit, tipul de animal, alimentele care trebuie consumate, modul de preparare. Acestea sunt prescripții care trebuie respectate în celebrarea anuală a Paștelui;

– timpul viitor, deoarece numeroasele „viitoruri” pe care le găsim se deschid spre timpul lecturii (al nostru) și al sărbătorilor care vor urma. De fiecare dată când comunitățile evreiești se reunesc pentru a proclama această poveste, ea este reactualizată, împlinită. Momentul sărbătorii devine atunci un moment favorabil în care eliberarea este oferită încă o dată celor care doresc să o primească astăzi. Repetarea cinei pascale în fiecare an înseamnă reînnoirea încrederii în Dumnezeu Mântuitorul.

Paștele este un ritual ancestral. Riturile care includ acțiuni simbolice nu sunt invenții arbitrare, ci au rădăcini adânci. Acest lucru este valabil și pentru riturile religioase, care sunt elaborate lent din obiceiuri populare și încărcate cu noi semnificații.

Semiții nomazi cunoșteau o sărbătoare celebrată noaptea, la luna plină de primăvară, la momentul plecării spre pășunile de vară. Cu azime (ale beduinilor) și ierburi de deșert, se mânca un miel luat din turmă și prăjit în foc. Plecarea spre transhumanță era o zi importantă, dar și una plină de pericole. Pentru a le îndepărta, cuiele cortului erau marcate cu sângele victimei. Legătura cu ieșirea din Egipt dădea un nou sens acestui rit străvechi. De acum înainte, Paștele trebuia sărbătorit ca un memorial al marii intervenții a lui Dumnezeu în favoarea poporului său, în așteptarea lui Mesia. Ritualul meticulos codificat presupunea două ritualuri distincte: azimele și uciderea mielului pascal, amintit de textul nostru. Această lectură este impusă în seara în care biserica celebrează Cina Domnului. Pe de o parte, pentru că acest text a servit drept bază pentru ritualul Paștelui, așa cum era el practicat în vremea lui Isus. Pe de altă parte, pentru că tradiția creștină a văzut în mielul pascal jertifit prefigurarea jertfei Celui pe care Ioan Botezătorul îl desemnase deja drept „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29), formulă reluată la fiecare Euharistie.

A DOUA LECTURĂ

În cadrul narațiunii Patimilor, toți evangheliștii au inclus ultima cină pe care Isus a luat-o cu ucenicii săi. Niciunul dintre ei nu are pretenția de a spune totul: este imposibil, la urma urmei, să reconstituim exact desfășurarea acestei cine, toate gesturile și cuvintele lui Isus. Diferențele rămân. Este suficient să spunem că Ioan omite „narațiunea instituțională” (gestul și cuvintele rostite asupra pâinii și vinului), în timp ce plasează în ea scena spălării picioarelor și lungul discurs al lui Isus, care nu apare în sinoptici și despre care Luca oferă doar un ecou (Lc 22,24-34). Totuși, trebuie să recunoaștem că, deși există diferențe, acestea nu constituie divergențe contradictorii. Acestea se explică prin faptul că fiecare evanghelist s-a inspirat din tradițiile anterioare și le-a integrat în opera sa în funcție de obiectivele sale editoriale.

Avertismentul lui Paul către creștinii din Corint este provocat de tulburările care aveau loc în cadrul adunărilor euharistice. Paul le reamintește ceea ce el a „transmis” după ce, la rândul său, a „primit” din tradiție. Citit la Sfânta Liturghie din Joia Mare, acest text este o valoroasă mărturie pe care este bine să o reasculți în seara celebrării Cinei Domnului (1Cor 11,23-26). Paul le amintește astfel corintenilor de ceea ce el a transmis – „tradiția care vine de la Domnul”. Este o relatare a Cinei așa cum s-a perpetuat până astăzi în liturghia euharistică.

Ceea ce facem noi, primii creștini făceau deja în același mod, „în amintirea” Domnului. Secolele au trecut, dar datorită Euharistiei suntem, ca și ei, prin același rit sacramental, contemporani ai lui Cristos, al cărui trup și sânge îl împărtășim. Participăm de fiecare dată la „noul legământ”, pe care l-a anunțat profetul (Ier 31,31-34) și pe care l-a instituit Cristos. Participăm la jertfa răscumpărătoare a „Slujitorului Suferind” (Is 53,10-12). În același timp, Euharistia, celebrată „până va veni”, este speranța în revenirea glorioasă a Domnului. Prin urmare, ea se află în centrul misterului Bisericii și al credinței. Modul în care se celebrează judecă comunitatea, deoarece biserica formează Euharistia. Totuși, în același timp, deoarece Euharistia formează biserica, Euharistia dezvăluie fiecărei comunități bisericești ceea ce este și ceea ce trebuie să devină atunci când celebrează „taina credinței”.

EVANGHELIA

Solemnitatea nu încetează să impresioneze. Ea dezvăluie imediat caracterul excepțional și deosebit de important al celor ce urmează, care este miza reală a scenei spălării picioarelor și, în general, a Patimilor. Ioan subliniază modul în care Isus stăpânește evenimentele („cunoscând”), sensul pe care îl dă acestora („iubindu-i pe ai săi… i-a iubit până la capăt”) și ceea ce se întâmplă cu adevărat în Patimă (lupta dintre Dumnezeu și Satana). Suntem astfel pregătiți să depășim dimensiunea pur anecdotică a evenimentelor pentru a le înțelege sensul profund: din partea Tatălui și a lui Isus, o manifestare a iubirii împinsă la extrem, realizată în deplină conștiință, iar din partea lui Iuda, o manipulare atribuită diavolului.

Scena este dominată de iubire și se adresează discipolilor care au crezut. Și totuși, nu este deloc naivă, deoarece la început autorul introduce menționarea diavolului, care a intrat în inima lui Iuda.

Isus „a iubit până la sfârșit”. Aceasta înseamnă a iubi până la moarte și până la extremele iubirii. Începând cu capitolul 13, el își rezervă iubirea „pentru ai săi” (In 13,34-35; 15,12.17). Aceasta nu este o restricție, ci desemnează iubirea specifică a credincioșilor unii pentru alții, înrădăcinată în iubirea Fiului pentru Tatăl. Introducerea solemnă îl pregătește pe cititor să citească spălarea picioarelor nu ca un simplu gest de ospitalitate, ci ca un gest profetic, care este simbolul iubirii duse până la moarte.

„Înainte de sărbătoarea Paștelui”. Ne-am aștepta ca Ioan să descrie, la fel ca celelalte evanghelii, instituția euharistiei. În schimb, întâlnim relatarea spălării picioarelor, realizată de Isus ca un ritual care nu este lipsit de solemnitate. Ritualul pascal nu includea spălarea picioarelor. Mai mult, conform midrash-ului din Ex 21,2, sclavul evreu nu era obligat să spele picioarele stăpânului său. Ritualul este decriptat de Evanghelie într-o manieră meticuloasă, zăbovind asupra fiecărui gest, ca într-o scenă cu încetinitorul dintr-un film, pentru a permite cititorului să asimileze întreaga forță a gestului efectuat de Isus care „își dă jos” hainele și apoi „le ia înapoi”. Cele două verbe grecești fac aluzie la moartea acceptată liber și la înviere. Legătura cu moartea lui Isus este confirmată de rezistența lui Petru.

Lupta de a crede. Petru mărturisește o atitudine tipică dificultății de a crede. În sinoptici, el manifestă aceeași reacție de respingere în fața perspectivei unui Mesia suferind: în Mc 8,33, Isus îl respinge ca pe un satan. La transfigurare, el ar dori să se oprească la viziunea gloriei și să evite trecerea prin patimă (Lc 9,28-36). Petru arată că nu a înțeles: refuzul său, totuși, îl putem înțelege pentru că „va înțelege mai târziu”, după cum îi spune Isus. Subliniind că spălarea picioarelor nu este opțională, ci este condiția pentru a participa la Împărăție, Isus arată clar că acest gest simbolic are valoare mai presus de toate și exclusiv datorită celui care îl îndeplinește: Isus trebuie să realizeze ce simbolizează acest gest, iar Petru trebuie să îl accepte. A fi spălat înseamnă pentru Petru (și pentru ucenic) să accepte acest mesianism al suferinței și să se angajeze cu el pe drumul spre moarte. Această taină va fi înțeleasă de ucenici abia mai târziu, după înviere și darul Duhului. A te alătura lui în moarte face parte din experiența Împărăției.

„V-am dat un exemplu”. Motivul slujirii fraților, imitându-l pe Cristos, își are rădăcinile în actul unic al lui Isus și extrage din acesta o lecție pentru practica creștinilor care sunt chemați să „se spele picioarele unii altora”, adică să se comporte cu umilință așa cum a făcut-o el, Domnul și Învățătorul. Astfel, din spălarea picioarelor se pot desprinde trei interpretări, legate între ele: în primul rând, o trimitere la actul unic al morții lui Isus, reprezentat prin acest gest simbolic; apoi, o aplicare la botez, ca purificare și intrare în comunitatea credincioșilor, chemați să-l urmeze pe Isus; în sfârșit, un apel la imitarea Învățătorului în iubirea și slujirea sa umilă față de frați.

O revelație în acțiune. Ceea ce, potrivit judecății umane, poate părea „mortificant” pentru Isus, este o sursă de beatitudine pentru discipol (In 13,17).

Prin spălarea picioarelor ucenicilor „înainte de sărbătoarea Paștelui”, Isus le-a arătat ce trebuie să facă: „V-am dat un exemplu”. Aceasta este o „revelație în acțiune” a misterului lui Dumnezeu, al lui Isus și al Paștelui său. „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16). Este o definire a lui Dumnezeu care nu este abstractă, ci foarte concretă: „Iată cum am recunoscut iubirea: Isus și-a dat viața pentru noi” (1In 3,16). El a făcut acest lucru în mod liber și în deplină cunoștință de cauză, pentru că a vrut să fie slujitorul semenilor săi. Este ceea ce a vrut să arate spălând picioarele ucenicilor în ceasul în care a trecut din lumea aceasta la Tatăl, în timp ce știa foarte bine cine îl va trăda.

Spălarea picioarelor și Euharistia. Deși termenul nu este folosit aici, pentru Ioan spălarea picioarelor poate fi considerată ca unul dintre „semnele” care marchează Evanghelia a IV-a și ca un „semn” al Patimilor. În ea, de fapt, vedem cum Isus nu s-a dezbrăcat doar de hainele sale, ci de întregul său „eu”, asumându-și „condiția de rob” (Fil 2,7-11). Acolo el apare ca „Domnul și Stăpânul” care îi atrage pe toți la sine (In 12,32). Ioan nu spune acest lucru, dar ascultătorii săi de astăzi știu, atunci când celebrează Joia Sfântă, că în acel moment Isus a instituit Euharistia. Din această perspectivă, spălarea picioarelor exprimă ceea ce spun sinopticii și Paul atunci când transmit narațiunea instituirii. Euharistia este sacramentul iubirii lui Dumnezeu și a lui Cristos și, în același timp, al carității fraterne a creștinilor. Din acest punct de vedere, celebrarea anuală a Cinei Domnului invită la conștientizarea a ceea ce este Euharistia, a ceea ce implică și cere participarea la sacramentul Paștelui și al Noului Legământ.

Hits: 122