Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

 Noutatea introdusă de inițiativa divină descrisă în prima lectură din Isaia își găsește o aplicație minunată în scena povestită de Evanghelie. Anunțul unui Dumnezeu care nu vrea să condamne, ci să salveze umanitatea se află în centrul misiunii lui Isus, care interpretează într-un mod nou și radical dictaturile legii divine. În mod similar, și Paul (a doua lectură) consideră că orice respectare trebuie să fie subordonată harului pe care l-am primit în Cristos, astfel încât imitarea exemplului său să ia locul unei ascultări formale de reguli, cu efecte vizibile în viața credincioșilor.

CERCUL RUPT

de Roberto Laurita

Legea lui Dumnezeu spune clar: „Să nu comiți adulter”. Faptul nu poate fi negat: este flagrant. Și chiar pedeapsa este deja prevăzută: lapidarea. Să ascultăm acum părerea lui Isus. trebuie să existe o plăcere ciudată în mintea acelor cărturari și farisei care au târât-o pe femeie atât de departe în curtea Templului. Probabil că nu le pasă de ea sau de păcatul ei, dar acesta este un mod de a-l „înscena” pe Iisus. Cum va mai putea el să vorbească despre milă, după ce a pronunțat și el o condamnare la moarte? Și cum va eșua el să aplice Legea lui Dumnezeu într-un caz atât de clar? În jurul femeii se strânge cercul, un cerc amenințător de condamnare și moarte. Isus nu se ferește de provocare, o acceptă, până la capăt. Fără teamă. Dar mai întâi începe să scrie, cu degetul, pe pământ.  Ce scrie? Evanghelistul nu spune. Trebuie să fi fost, totuși, ceva legat de Lege și de păcate. Așadar, dacă este vorba aici de Legea lui Dumnezeu, atunci nu ne putem permite să ezităm. Moise a prevăzut lapidarea. Ei bine, să se facă: „Cel fără de păcat dintre voi să fie primul care să arunce cu piatra în ea”. Tăietura este curată, decisivă: nimeni nu-l poate acuza că a înmuiat Legea lui Dumnezeu: Cuvântul său a fost respectat. Există însă o problemă. Și aceasta se referă la executarea sentinței. Pietrele nu lipsesc, dar cineva trebuie să se gândească de două ori înainte de a o arunca pe a sa. Și pentru că Isus se încăpățânează să continue să scrie. Și ceea ce scrie el trebuie să fie de vreun folos dacă pe rând pleacă. acum cercul este rupt: condamnarea nu a avut loc până acum pentru că nimeni nu a avut chef să arunce piatra lui. A rămas el, singurul care putea să o facă, pentru că nu există păcat în el. Dar el nu vrea să o facă. El a luat Legea în serios și acum poate face milostenie. Tocmai de aceea a venit: să inaugureze un an de har.

„Nici eu nu te condamn; du-te și de acum înainte să nu mai păcătuiești”. Păcatul nu este minimalizat, mai degrabă este considerat în consistența sa obiectivă. Dar Mesia a venit să deschidă o nouă cale și nu se poate merge pe ea decât dacă se primește mai întâi iertarea sa.

PE DRUMUL SPRE JUBILEU

O duminică a speranței

În călătoriile noastre zilnice, nu lipsesc ocaziile în care măsurăm puterea devastatoare a răului, dar și fragilitatea noastră persistentă. Ca urmare, suntem adesea tentați să devenim descurajați, să cădem în pesimism, să ne lăsăm dominați de amărăciune, să aruncăm prosopul. Cuvântul pe care Dumnezeu ni-l oferă astăzi ne cere să ne împăcăm cu slăbiciunea noastră, cu eșecurile reprezentate de păcatele noastre. Dar ne invită, de asemenea, să ne încredem în harul lui Dumnezeu, care este mai puternic decât oricare dintre slăbiciunile noastre. Acesta este motivul pentru care aceasta trebuie să fie o duminică a speranței. Speranța noastră este concretă, are un nume și un chip: numele lui Isus și chipul său, chipul Răstignitului înviat. întreaga bulă jubiliară vorbește despre speranță, o speranță care nu dezamăgește (Spes non confundit) pentru că „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre” (2). „Speranța, de fapt, se naște din iubire și se întemeiază pe iubirea care curge din Inima lui Isus străpunsă pe cruce […]. De fapt, Duhul Sfânt, cu prezența sa perenă în parcursul Bisericii, este cel care iradiază în credincioși lumina speranței” (3). În centrul acestei speranțe se află într-adevăr o certitudine: nimic și nimeni nu ne poate separa vreodată de iubirea divină.

INVITAȚIE LA ACTUL PENITENȚIAL

Doamne, niciunul dintre noi nu este lipsit de păcat, dar tu nu ești dispus să condamni și să pedepsești. Tu ne oferi mila Ta. De aceea recunoaștem duritatea inimilor noastre. Dumnezeule al blândeții și al bunătății, tu îndepărtezi păcatul nostru de la noi și continui să ne oferi iubirea ta chiar dacă am căzut din nou. Binecuvântat să fii în vecii vecilor.

INVOCAȚII PENITENȚIALE

• Doamne Isuse, în fața ta ne simțim rușinați pentru greșelile noastre. Dar tu nu vrei să ne umilești sau să ne tratezi aspru. Kýrie, eléison!
• Doamne Isuse, suntem scandalizați în fața răului comis de alții. Dar tu ne reamintești apoi de fragilitatea noastră. Christe, eléison!
• Doamne Isuse, pentru tine nimeni nu este pierdut o dată pentru totdeauna. Tu continui să deschizi pentru noi drumul care duce la un viitor diferit. Kýrie, eléison!

RUGĂCIUNEA CREDINCIOȘILOR

Tată, Evanghelia oferă fiecărui om o cale a vieții și a speranței. De aceea, îți încredințăm ție durerile și strădaniile atâtor frați și surori. Fie ca fiecare să găsească în tine lumina și puterea de a continua călătoria. Ție îți spunem împreună:

Renaște speranța noastră!

• Tu ai încredințat bisericilor sarcina de a vesti iubirea ta. Dă-le creștinilor să depășească momentele de oboseală. Fie ca ei să redescopere impulsul apostolilor. Să ne rugăm:
• Ajută-i cu Duhul tău pe cei care poartă o mare responsabilitate. Fă-i să nu se gândească doar la rezultatele imediate. Fie ca ei să se străduiască să construiască un viitor de adevărată bunăstare și concordie. Să ne rugăm:
• Oferă o viață nouă tuturor celor care se scufundă în amărăciune și disperare. Fie ca ei să găsească frați dispuși să le dea o mână de ajutor pentru a ieși din cele mai dificile situații. Să ne rugăm:
• Cunoști cât de solicitantă este calea primirii și a integrării. Răspândește în societate atitudini de apreciere și stimă față de imigranți și asistenți sociali. Să ne rugăm:

Tată, tu îi ceri fiecăruia să facă partea sa pentru a face acest pământ mai drept și mai fratern. Dă-ne să urmăm calea trasată de Isus, cu curaj și hotărâre. El trăiește și domnește în vecii vecilor.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Poporul evreu a cunoscut deja eliberarea din sclavie în țara Egiptului. Dar ceea ce Dumnezeu pregătește este și mai extraordinar: întoarcerea din exil.

Psalmul responsorial: De câte ori a rupt Domnul lanțurile noastre! Să cântăm bucuria de a fi din nou liberi!

A doua lectură: Apostolul își descrie experiența personală. Întâlnirea cu Cristos i-a schimbat viața.

Evanghelia: Cel care este fără păcat nu a venit să-i denunțe pe frații săi. El vrea doar să ierte și să mântuiască.

PRIMA LECTURĂ                       Isaia 43, 16-21

 Aşa vorbeşte Domnul cel care stabileşte un drum în mare şi o cărare în ape puternice, ¹⁷ care scoate carul şi călăreţul, armata şi pe cei tari: ei zac împreună şi nu se vor ridica; au trecut, s-au stins ca fitilul. ¹⁸„Nu vă mai amintiţi de cele dinainte şi nu vă mai gândiţi la cele din vechime! ¹⁹ Iată, eu fac un lucru nou: încolţeşte, nu-l recunoaşteţi? Voi stabili un drum în pustiu şi râuri în ţinutul uscat. ²⁰ Mă vor glorifica animalele câmpului, şacalii şi puii de struţ, pentru că voi da apă în pustiu, râuri, în ţinutul uscat, ca să dau de băut poporului meu, alesului meu. ²¹ Acest popor pe care l-am plăsmuit va vesti lauda mea”.

Pentru a înțelege textele profetice, trebuie să încercăm să identificăm genul lor literar, deoarece acestea se bazează adesea pe structuri care se repetă într-o formă statică. Pasajul nostru este catalogat drept un „oracol al mântuirii”, adică o proclamație profetică care, în formatul standard, se bazează pe trei momente:- o lamentație a întregii comunități;- proclamarea mântuirii;- o privire asupra rezultatului final pe care îl produce. însă aplicarea acestui tipar nu este mecanică și aici lamentația comunității este înlocuită de amintirea marelui eveniment al eliberării lui Israel din Egipt. În rest, modelul este adoptat cu fidelitate și astfel anunțul mântuirii din vv. 18-19 este urmat de schimbările pe care le va produce (vv. 20-21). Fixarea unui tipar repetitiv servește la izolarea unei teme considerate esențiale, în cazul nostru discontinuitatea puternică dintre cele dintâi și cele noi. Totuși, acest lucru nu înseamnă că lucrurile noi nu își aveau rădăcinile în timpurile străvechi; dimpotrivă, evenimentele glorioase din trecut conțineau deja o promisiune de împlinire care s-a realizat în timp. Profeții sunt foarte atenți să cânte laudele evenimentelor din trecut, fără a se complace într-o idealizare periculoasă care ar putea duce la un regret steril al vremurilor bune de altădată. Pentru profet, brațul puternic care a făcut posibil exodul reproduce intervenția sa pentru repatrierea exilaților în Babilon. Lucrarea divină nu se oprește însă aici, răscumpărarea pe care el intenționează să o realizeze nu se limitează la oferirea unei răscumpărări de la un stăpân străin, ci trebuie să fie o eliberare integrală. Noua inițiativă a lui Dumnezeu se extinde la toate zonele, chiar și la cele mai îndepărtate, cum ar fi deșertul, care este în mod tradițional un receptacul pentru pericole și spirite rele. Chiar și aceste ținuturi pustii sunt chemate să aducă laudă Domnului, la fel și fiarele sălbatice care, de obicei, reprezintă o amenințare pentru om. Prin urmare, dacă acești improbabili lăudători cântă laudele lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să o facă poporul său ales, „poporul pe care Dumnezeu l-a cumpărat pentru a vesti faptele sale admirabile” (1Pt 2,9).

A DOUA LECTURĂ         Filipeni 3,8-14

 Fraţilor, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos ⁹ şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă. ¹⁰ Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea cu pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, ¹¹ doar voi ajunge cumva la învierea din morţi. ¹² Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus. ¹³ Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. ¹⁴ Urmăresc scopul, răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.

Limbajul lui Paul este foarte adesea marcat de excesele retoricii. De aceea, nu trebuie să îl luăm întotdeauna în mod literal și să ne gândim că toate privilegiile unei vieți de credință în iudaism trebuie, de fapt, privite ca un gunoi. Dacă ar fi așa, nu am mai putea înțelege alte pasaje din scrisorile lui Paul în care este recunoscută funcția pozitivă a legii iudaice pe care el a urmat-o cu credință în prima parte a vieții sale (cf. 1Tim 1,8). Exagerarea în acest caz are rolul de a evidenția disproporția care există între ceea ce aparține unei perioade circumscrise a istoriei mântuirii și efectele produse de iubirea atât de abundentă a lui Cristos. Limitele și restricțiile neprihănirii oferite de Legea mozaică apar doar în comparație cu viziunea universală a mântuirii. Acum, însă, un astfel de obiectiv necesită un efort continuu din partea credinciosului pentru a nu lăsa să-i scape printre degete premiul promis. Paul pare conștient de faptul că ceva este deja în posesia noastră, dar altceva mai trebuie obținut. Prin botez am obținut beneficii enorme, asociate cu moartea lui Cristos am fost făcuți neprihăniți în fața Tatălui și acest lucru a dus la sfințirea noastră. Cu toate acestea, slava încă nu a venit, deoarece încă nu am înviat, iar viața în această lume necesită un efort continuu pentru a nu recidiva în păcat. În esență, trebuie încă să creștem, iar aceasta constituie calea noastră de progres moral. Apostolul nu se îndoiește că a fost prins de Cristos și, prin urmare, îi aparține, dar adeziunea sa nu este încă pe deplin realizată și nu va fi până când nu va ajunge în cer. El nu găsește o modalitate mai bună de a descrie această situație decât metafora sportivă a alergării, în care toate eforturile sunt motivate și recompensate doar prin atingerea liniei de sosire. După cum observa cu precizie Ioan Crisostom, „alergătorul nu numără câte ture a terminat deja, ci câte i-au mai rămas. La fel și noi nu trebuie să numărăm cât de mult am progresat în virtute, ci cât de departe mai avem de mers’. Premiul este sigur pentru că este garantat de Cristos Însuși, ceea ce nu este sigur este să ajungem să îl luăm. Dar dacă în curse spiritul de competiție îl determină pe unul să vrea să exceleze și să îi considere pe ceilalți alergători drept adversari, în acest caz alergarea împreună devine o colaborare valoroasă pentru a ne sprijini reciproc, deoarece premiul este asigurat tuturor.

EVANGHELIA         Ioan 8,1-11

În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. ³ Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, ⁴ i-au zis: “Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. ⁵ Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?” ⁶ Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. ⁷ Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: “Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” ⁸Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. ⁹ Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. ¹⁰ Isus s-a ridicat şi i-a spus: “Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?” ¹¹ Ea i-a zis: “Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: “Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”

Cazul prezentat lui Isus este destul de complicat și seamănă cu problema plății tributului către Roma pe care o găsim în evangheliile sinoptice (Mc 12,13-17 ș.u.). La fel cum în acea afacere era în joc loialitatea absolută față de Dumnezeu ca unic conducător al Israelului, la fel și aici se pune problema executării unei condamnări la moarte pentru a nu încălca preceptele divine care au sancționat-o în cazul adulterului.

Atunci când citim un pasaj precum sacrificiul lui Isaac din Gen 22, caracterizarea dată acestuia („Dumnezeu l-a pus pe Abraham la încercare”) este fundamentală pentru înțelegerea corectă a poveștii, așa că și aici trebuie să examinăm bine termenii faptei.

O chestiune legală sau o capcană? Gravitatea faptei comise este incontestabilă. Cartea lui Sirah clarifică amploarea infracțiunii de adulter prin examinarea tuturor dimensiunilor sale. Este o ofensă împotriva lui Dumnezeu, deoarece încalcă legile Sale; este o ofensă împotriva soțului, care, în societatea patriarhală a vremii, este stăpânul ei; și este o ofensă împotriva societății, deoarece amenință certitudinea originii urmașilor (cf. Sir 23,23). Afirmația acuzatorilor că femeia a fost prinsă în flagrant exclude beneficiul îndoielii cu privire la vinovăția ei, astfel încât decizia se referă doar la aplicarea pedepsei. Cu toate acestea, nu trebuie să presupunem că pedeapsa prevăzută de legea mozaică a fost executată automat, deoarece prescripțiile biblice erau destul de stricte și nu puteau fi întotdeauna aplicate la literă. Este rezonabil să presupunem că în multe cazuri se putea închide ochii și poate impune o amendă alternativă, dar acestea erau practici formal ilegale. Ce avea de spus Isus despre aplicarea efectivă (și crudă) a legii? Observăm că întrebarea este foarte delicată, deoarece nu i se cere o opinie personală, ci i se pune întrebarea în calitate de învățător, adică o persoană competentă să rezolve probleme juridice. A autoriza execuția însemna a revendica autonomia legii religioase asupra legii civile, o chestiune foarte delicată dacă declarația autorităților iudaice din In 18,31 („Nu avem voie să omorâm pe nimeni”) trebuie înțeleasă în sens absolut. Dar la fel de periculos a fost să se declare inaplicabil ceea ce prevedea legea lui Dumnezeu, neînțelegând valoarea sa normativă. Există, de asemenea, un aspect empatic care nu trebuie trecut cu vederea, faptul că Isus era cunoscut ca un om milostiv și înclinat spre iertare, astfel încât reputația sa era incompatibilă cu o sentință de condamnare la moarte. Este foarte probabil că, din punctul lor de vedere, mila era o alternativă la dreptate și, prin urmare, se întrebau pe care dintre cele două o va favoriza, o întrebare pe care Toma de Aquino o rezumă bine în Comentariul său la Evanghelia după Ioan: „Dorind să știe dacă s-a îndepărtat de justiție de dragul milei (volentes scire utrum a iustitia propter misericordiam recederet)”. În perspectiva lui Isus, însă, nu există nicio opoziție între aceste două atribute divine. Evanghelistul se străduiește apoi să precizeze cititorilor săi că cazul a fost prezentat în mod ingenios, nu pentru o soluție sinceră, ci „au spus aceasta pentru a-l pune la încercare și pentru a avea motive să-l acuze” (8,6). Aici, de altfel, observăm că, deși pasajul prezintă multe trăsături care nu sunt compatibile cu stilul ioaninic, formula utilizată are un corespondent foarte asemănător într-un pasaj anterior al evangheliei, când Isus îl întreabă pe Filip cum să asigure hrana mulțimii care îi urmărea, iar Ioan explică: „Au spus aceasta pentru a-l pune la încercare” (6,6). Este destul de tipic pentru acest evanghelist să recurgă la comentarii separate care să ajute cititorul în lectura corectă a evenimentelor.

Isus interpret autoritar al legii. Artificial cum vreți, cazul propus lui Isus necesită un răspuns. Un răspuns care poate să nu fie împotriva legii, dar care dezvăluie o interpretare mai profundă a acesteia și, prin urmare, depășește legea. Apelând la ceea ce afirmă Isus în Mt 5,20, există o dreptate mai înaltă decât cea a cărturarilor și fariseilor și aceasta este ceea ce se cere discipolilor Împărăției, ceva care se distinge de lecturile ipocrite care reduc regulile la cazuistică și încearcă să înțeleagă intenția lor reală. Din moment ce Isus va afirma mai târziu: „Eu și Tatăl suntem una” (In 10,30), nimeni nu se poate lăuda cu o cunoaștere mai bună decât a sa a legii care a fost dată de Dumnezeu lui Israel. Dimpotrivă, interlocutorii săi dezvăluie o lectură superficială și foarte tendențioasă a regulilor divine. Cei mai experimentați predicatori sunt conștienți de imperfecțiunile care însoțesc acuzația adusă femeii și care privesc, în primul rând, absența judecății complicelui la adulter și, în al doilea rând, inexactitatea în a afirma că legea însăși este cea care impune lapidarea, deoarece Lev 20,10 și Dt 22,22 vorbesc doar despre eliminarea vinovatului, dar nu și despre mijloacele prin care pedeapsa trebuie să fie executată, chiar dacă, până atunci, lapidarea devenise cea mai obișnuită practică de execuție, după cum arată cazurile lui Ștefan din Ierusalim și al lui Paul din Listra, așa cum sunt relatate în Faptele Apostolilor. În fața insistenței nerușinate a detractorilor, reiese calmul deosebit cu care răspunde Isus. Acest lucru este important, deoarece, atunci când se pronunță o judecată, nu trebuie să fim orbiți de pasiuni. Dreptul virtual de a executa judecata nu este negat, dar este condiționat de starea de a fi fără păcat. răspunsul lui Isus este pe cât de admirabil, pe atât de deconcertant: înseamnă oare că niciun tribunal uman nu este capabil să judece un caz pentru că păcatul judecătorului face imposibilă condamnarea unui alt vinovat? Doar o persoană integră ar putea aplica pedeapsa? Citită în acest fel, scena este paradoxală, dar poate că există și alte modalități, mai practicabile. Implicit, Isus pare să se refere la motivul pentru care a fost dată legea. Textul care condamnă adulterul în Dt 22,22 și prevede eliminarea celor vinovați prezintă, de asemenea, motivul judecății: „Astfel vei dezrădăcina răul din Israel”. Dacă doar adulterii reprezintă răul, rezultă că suprimarea lor constituie mijlocul de extirpare a răului din Israel. Dar dacă nici măcar acuzatorii lor nu sunt lipsiți de păcat, atunci această măsură este inutilă, deoarece prezența lor prelungește permanența răului în popor. Problema care stă la baza acestei dispute pare să fie relația incongruentă dintre dreptate și milă, o temă care revine frecvent în Evanghelii. Nu se poate cere un exercițiu strict și inflexibil al dreptății în anumite cazuri și apoi să fim mai toleranți în alte circumstanțe. Păcatul de adulter al femeii nu este diferit de orice alt păcat comis de judecători și, prin urmare, nimeni nu poate crede că poate rezolva problema răului prin eliminarea celuilalt.

Nu un judecător, ci un salvator. Dar dacă este adevărat că niciunul dintre ei nu o poate condamna pe femeie, cum rămâne cu poziția lui Isus? Mai mulți comentatori vorbesc despre convertirea ei și despre faptul că a devenit un ambasador al iertării primite, dar trebuie să recunoaștem că nu există nicio urmă a vreuneia dintre acestea în text. Tocmai absența oricărei manifestări de pocăință – spre deosebire de episodul din Lc 7,36-50 – face ca această scenă să fie greu de descifrat. Iertarea lui Isus este necondiționată, iar îndemnul de a nu păcătui din nou nu este o clauză pentru a o face efectivă, ci o invitație de a nu face în zadar ceea ce a fost obținut în condiții disperate. Suntem liberi să credem că soluția lui Isus la problema răului este nesatisfăcătoare, dar ar trebui să ne întrebăm dacă scopul pasajului a fost să abordeze această problemă sau mai degrabă să dezarmeze o utilizare necorespunzătoare și dăunătoare a justițiarismului. Relația dintre dreptate și milă este atât de complexă încât nu poate fi rezolvată într-o singură frază, ci necesită o călătorie răbdătoare prin evanghelii, în care aceasta este o etapă semnificativă, dar totuși o etapă care trebuie comparată cu altele. Va veni o vreme când Isus se va întoarce ca judecător și noi vom fi chemați să dăm socoteală. În ceea ce privește scopul misiunii sale pământești, acesta a fost bine explicat într-un pasaj anterior al acestei evanghelii: Dumnezeu „nu l-a trimis pe Fiul în lume ca să condamne lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Și aici nu putem să nu remarcăm continuitatea cu ceea ce profeții anunțaseră deja, bunătatea unui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească și să trăiască (cf. Ez 18,23).

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian
al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”,
editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Textele biblice sunt preluate din „Lecționarul Roman vol II. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal”,
apărut la Editura Sapientia în anul 2013.

Hits: 147