“Darul lui Dumnezeu este o relație reînnoită” – Meditație pentru Duminica a IV-a din Postul Mare

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Postului Mare. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A IV A POSTULUI MARE

30 MARTIE 2025

DARUL LUI DUMNEZEU ESTE O RELAȚIE REÎNNOITĂ

Tema reconcilierii, centrală în cea de-a doua lectură din scrisoarea către Corinteni, devine o cheie interesantă pentru Evanghelie, cunoscuta parabolă a fiului risipitor. Divizarea fraților, rezultat al unei înțelegeri inadecvate a filiației lor, poate fi recompusă în lumina iubirii paterne care manifestă aceeași afecțiune față de ambii fii ai săi. Sărbătoarea care se celebrează pentru întoarcerea acasă a fiului rătăcitor este, într-un fel, prefigurată de întoarcerea lui Israel în țara promisă (prima lectură), după secole amare de exil într-o țară îndepărtată (Egipt), unde au experimentat greutățile sclaviei și neputința de a dispune de libertatea lor.

O IUBIRE FĂRĂ MARGINI

de Roberto Laurita

Să fim sinceri: acest tată din parabolă ne surprinde de fiecare dată cu comportamentul său total imprevizibil. La întoarcerea fiului care plecase de acasă și își cheltuise jumătate din avere, ne-am fi așteptat cel puțin la o mustrare, la o pedeapsă temporară, la o pedeapsă care să-l facă să-și dea seama de răul pe care l-a provocat prin atitudinea sa. Dar nu! Nici măcar nu-l așteaptă în pragul ușii: aleargă la el și se aruncă la gâtul lui.

Un astfel de comportament – să fim sinceri – este complet nemaiauzit. La fel cum, de altfel, este și comportamentul său cu fiul său cel mare. Din nou, el, tatăl, este cel care se ridică de la masă, care vine în întâmpinarea fiului său, care îi explică motivul gesturilor sale.

Și totuși, Isus pare să țină să accentueze această „ciudățenie” care îl distinge pe Tatăl său și care se află la originea alegerilor sale, alegeri pe care fariseii și cărturarii continuă să le critice. Ei bine, răspunsul este unul singur: Isus adoptă același stil ca Tatăl său și arată astfel, fără nicio umbră de îndoială, această iubire fără margini care spulberă toate așteptările umane.

Oamenilor le este greu să renunțe la logica lor. Mai ales când au ajuns să i le atribuie lui Dumnezeu! Portretul pe care îl fac despre el îl prezintă ca pe un judecător drept, unul care își oferă iertarea doar după ce păcătosul a făcut penitență, unul care îi face să plătească pentru răul pe care l-au comis și care nu uită ușor răutatea creaturilor sale și greșelile lor. Însă Dumnezeu nu este așa.

Nu este o coincidență faptul că această duminică este „Duminica bucuriei” (Laetare).

De fapt, toate lecturile sunt străbătute de tema bucuriei, care își are originea într-o noutate autentică. Este bucuria lui Israel care lasă în sfârșit în urmă sclavia din Egipt și traversarea deșertului și începe un nou mod de viață în țara promisă, pe care Dumnezeu i-a dăruit-o (prima lectură).

Este bucuria tatălui care și-a regăsit fiul care murise și, în timp ce îi redă demnitatea pierdută, merge chiar până la a organiza un banchet festiv (Evanghelia).

Este bucuria celor care se lasă împăcați cu Dumnezeu și acceptă o iertare pe care nu au meritat-o, ci este har pur care cere doar să fie recunoscut pentru a transforma existența (a doua lectură).

La urma urmei, protagonistul – nu putem uita acest lucru – este întotdeauna Dumnezeu: Dumnezeu care își ține promisiunile; Dumnezeu care surprinde prin milostivirea sa; Dumnezeu care nu se lasă biruit de păcatul omului, ci, datorită lui Cristos, vindecă și realizează reconcilierea.

Dumnezeu e atât de milostiv încât pare excesiv. Dumnezeu se bucură când ne întoarcem în casa sa și nu ne reproșează greșelile și condiția noastră nepotrivită. De ce? Pentru că are o inimă bună, incomensurabil de bună, total diferită de a noastră. Aceasta este vestea, relevantă pentru toți, care ne ajunge prin parabola de astăzi.

Ce poate fi mai frumos și mai duios decât această îmbrățișare care ne face să simțim căldura și mângâierea lui Dumnezeu?

PE DRUMUL SPRE JUBILEU

„Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu”

„Reticența fratelui mai mare ne-a arătat din abundență că această reconciliere nu este ușoară, deoarece implică o con–versiune: schimbarea propriei viziuni, a modului de gândire și de acțiune. Și asta nu este puțin lucru. Dar nu acesta este scopul Jubileului? „Să deschidă larg Poarta Sfântă pentru a oferi experiența vie a iubirii lui Dumnezeu, care trezește în inimă speranța certă a mântuirii în Cristos” (Spes non confundit, 6). Acest lucru se poate întâmpla dacă există „oaze de spiritualitate unde se poate împrospăta drumul credinței și se poate bea din izvoarele speranței, mai ales prin apropierea de sacramentul reconcilierii, punctul de plecare de neînlocuit al unui adevărat drum de convertire” (Spes non confundit, 5).

Fiecare parohie trebuie să fie capabilă să ofere aceste „oaze”, adevărate puncte de răcorire în mijlocul deșerturilor vieții. Fiecare creștin, în acest sens, se va lăsa transformat puțin câte puțin de cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este povestea mântuirii noastre, în care Isus, fiul cel mai mare, nu a pretins recunoaștere și privilegii. Dimpotrivă, a devenit sclavul nostru, a luat asupra sa păcatele noastre pentru ca viața noastră a tuturor, a fiilor risipitori, să fie transformată, recreată, 

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Dumnezeu și-a ținut promisiunile. Acum poporul evreu intră în țara care i-a fost dată și începe o viață nouă.

Psalmul responsorial: Domnul ascultă rugăciunea celor săraci și nu-i părăsește pe cei care își pun încrederea în El.

A doua lectură: A deveni creaturi noi: imposibil? Nu, doar permiteți-vă să fiți transformați de mila lui Dumnezeu.

Evanghelia: Un tată care continuă să surprindă. Și doi fii care nu l-au înțeles. Această poveste este și povestea noastră.

PRIMA LECTURĂ ​​Iosue 5,9a.10-12

În zilele acelea, Dumnezeu i-a spus lui Iosue: „Astăzi am îndepărtat de la voi ocara Egiptului”. 10 Fiii lui Israel şi-au fixat tabăra la Ghilgal. Au celebrat Paştele în ziua a paisprezecea a lunii întâi, spre seară, în stepa Ierihonului. 11 În ziua următoare Paştelui, au mâncat din roadele ţării azime şi spice prăjite: chiar în ziua aceea. 12 Mana a încetat în ziua următoare Paştelui când au mâncat din roadele ţării; fiii lui Israel nu au mai avut mană. Au mâncat din produsele ţării Canaanului în anul acela.

Pasajul care ne este propus din cartea lui Iosue este considerat de obicei un produs al operei deuteronomiste, adică acel proiect istoric și teologic care pornește de la Deuteronom și cuprinde mai multe cărți istorice ulterioare. Ideea de bază a acestei scrieri gravitează în jurul unui concept de bază: fidelitatea față de legământul cu Domnul va aduce prosperitate și bunăstare țării, în timp ce încălcarea poruncilor sale va aduce ruina. În acest proiect teologic, repetițiile sunt destul de frecvente și servesc drept reamintire a faptului că mântuirea nu constă în evenimente unice din istorie, ci este o călătorie spirituală care reverberează în experiența credincioșilor din diferite generații. Astfel, nu este o coincidență faptul că scena trecerii Iordanului amintește în mod clar de mai celebra trecere a Mării Roșii. Odată ajunși în Țara Promisă, israeliții au făcut un pas decisiv în maturizarea lor, au devenit adulți și responsabili, astfel că darul providențial al manei care îi întreținea în deșert încetează și ei încep să trăiască din roadele pe care țara le oferă.

La fel ca fiul risipitor din parabola evanghelică, care își găsește identitatea după ce lucrează pentru alții, Israelul se înțelege pe sine după anii de sclavie din Egipt și rătăcirile prin deșert. Identitatea și angajamentul sunt cele două teme majore care se desprind din acest pasaj în care circumcizia și Paștele sunt menționate ca evenimente pregătitoare pentru luarea în posesie a țării. Israeliții vor putea locui pe pământul pe care li-l dă Dumnezeu dacă se comportă în maniera demnă care li se cere și vor putea face acest lucru dacă păstrează o memorie eficientă a identității lor ca popor ales de Domnul pentru a fi obiectul iubirii sale speciale.

Totuși, cel mai interesant aspect al acestui pasaj rămâne concluzia sa, în care se afirmă că intrarea în Țara Promisă coincide cu încetarea darului de mană. Trebuie amintit că, la început, israeliții erau curioși și entuziasmați de această hrană care venea din cer. Într-o etapă ulterioară, ei s-au declarat obosiți și amețiți de o hrană pe care o considerau prea ușoară (Num 21,5). Într-o a treia etapă, mana a devenit un obicei, o provizie convenabilă pentru care nu trebuiau să trudească și care a generat o formă de asistențialism care își avea rațiunea de a fi doar în timpul precarității trăite de nomazi în deșert. Dar acum, când li se oferă șansa de a cultiva pământul, nu mai există scuze și trebuie să se apuce de muncă și de trudă.

A DOUA LECTURĂ ​2Corinteni 5,17-21

Fraţilor, dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi! 18Iar toate vin de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dăruit slujirea reconcilierii, 19aşa cum Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, neţinând cont de greşelile lor şi punând în noi cuvântul reconcilierii. 20Aşadar, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el.

Suntem familiarizați cu refrenul care îl însoțește pe autorul cărții Qohelet: „Nu este nimic nou sub soare” (1,9). Și aici Paul ne surprinde vorbind despre lucruri vechi care au trecut și lucruri noi care s-au născut; cum este posibil acest lucru? Răspunsul este ferm, toate acestea vin de la Dumnezeu. Ceea ce oamenii nu au putut realiza, Dumnezeu a realizat în Cristos. Și, mai presus de toate, a fost peste puterile noastre să fim împăcați. Această expresie trebuie să-i fi frapat pe destinatarii săi, deoarece verbul grecesc katallássō nu aparținea în mod normal limbajului religios și cultic, ci era legat de sfera politică și exprima depășirea unei dușmănii care separase doi oameni sau două popoare. În principiu, se poate fi de acord cu definiția reconcilierii ca refacerea unei prietenii rupte. Cu toate acestea, în afacerile omenești, responsabilitatea de a reconstrui este a celui care a provocat ruptura, în timp ce aici vedem că lucrurile stau altfel și că Dumnezeu este cel care coase ruptura „fără a-i învinui pe oameni pentru greșelile lor” (v. 19). Această reconciliere a început în trecut (după cum implică utilizarea unui verb istoric, „ne-a împăcat”, v. 18) cu evenimentul Cristos, dar încă așteaptă ratificarea sa de către fiecare credincios. Spre deosebire de iertare, care ar putea fi, de asemenea, unilaterală, reconcilierea necesită ca ambele părți să fie implicate în proces, deși nu întotdeauna în aceeași măsură. Exortația lui Paul are sens doar dacă se presupune că eficiența individuală a acestei oferte depinde de răspunsul personal pe care fiecare persoană trebuie să îl dea, un răspuns care nu poate fi doar formal, ci implică un angajament coerent de-a lungul vieții. O posibilă alegere negativă cu siguranță nu poate șterge valoarea a ceea ce Cristos a făcut pentru noi, dar o face nefolositoare în viața individului.

EVANGHELIA ​Luca 15,1-3.11-32

În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. 2 Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. 3 Atunci, le-a spus această parabolă: 11 „Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. 13 Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! 18 Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!’» 20 Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. 21 Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! 23 Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. 25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. 26 Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». 28 Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. 29 El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”

Predica despre parabola fiului risipitor este complexă din mai multe motive, dar cel puțin două nu pot fi trecute cu vederea. Primul este că puterea emoțională a poveștii depășește orice încercare stângace de a o reprezenta publicului, ca și cum comentariul ar putea adăuga ceva important. A doua este că vastitatea ideilor pe care le oferă face imposibilă abordarea tuturor acestora în spațiul scurt disponibil. Trebuie făcute alegeri, iar contextul liturgic al Postului Mare impune un accent prioritar pe aspectul penitențial și de convertire pe care îl sugerează episodul. O mică problemă: pasajul liturgic omite vv. 4-10 din Luca cap. 15, care sunt cele în care apare explicit lexicul penitențial („Va fi bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește…” [v. 7], „există bucurie înaintea lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se convertește” [v. 10]). Extinderea temei convertirii la cea de-a treia povestire devine, prin urmare, mai problematică, chiar dacă este adesea considerată de la sine înțeleasă.

Predicatorul se va fi aflat deja în alte împrejurări invitându-și auditoriul să urmeze exemplul tânărului care își revine în fire și decide să se întoarcă în casa tatălui său. Punctul slab al acestei opțiuni este că, în text, elementele care vorbesc în favoarea unei pocăințe reale din partea fiului cel mic sunt foarte puține. Pentru ca cineva să poată vorbi de o pocăință adevărată, ar trebui să existe o denunțare precisă a vinovăției, care să ia în considerare și durerea provocată altora, și un scop solid pentru viitor. Atunci când un penitent se apropie de sacramentul confesiunii, preotul ar trebui să verifice tocmai aceste aspecte înainte de a acorda absolvirea. Dar băiatul nu pare foarte înclinat să se lase judecat: și-a aplicat singur o pedeapsă – reducerea la o stare servilă prin renunțarea la privilegiile sale de fiu – și intenționează să-și pună tatăl în fața faptului împlinit, sperând să calmeze prin această umilință resentimentele previzibile ale unui om a cărui demnitate părintească o consideră ofensată. Chiar și formula pe care o folosește pentru a se acuza sună sinistru de echivoc. Ce înseamnă: „Am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta” (v. 18)?

​Această ipoteză răspunde bine autoacuzației fiului risipitor, care spune că a păcătuit într-adevăr împotriva lui Dumnezeu și împotriva tatălui său. Problema rămâne însă că Luca folosește un limbaj care nu reflectă o conștientizare deplină a acestor obiceiuri. În momentul plecării, tânărul a plecat „adunându-și toate bunurile” (v. 13), o expresie care sugerează o eliminare completă a bunurilor pentru care nu trebuie să dea socoteală. Având în vedere această dificultate de a identifica un păcat anume, se poate emite ipoteza prudentă că tânărul își deduce conștiința de a fi păcătuit din condiția actuală în care se află. Abandonat de toată lumea, înrobit de un păgân care îl disprețuiește, dornic să mănânce hrana animalelor, cine ar putea fi mai rău decât el? Nu reprezintă aceasta pedeapsa pe care Dumnezeu o aplică unui păcătos? Atunci când prietenii lui Iob îl găsesc acoperit cu răni din cap până în picioare, ei trag cu ușurință concluzia că această situație este cu siguranță consecința unui păcat ocult. Dacă acceptăm această soluție, trebuie să admitem că vinovăția este examinată mai mult din punctul de vedere subiectiv al personajului decât din perspectiva obiectivă a poveștii și, prin urmare, nu este punctul ei esențial.

​A vorbi despre „păcatul fiului cel mare” pare nepotrivit, deoarece atitudinea sa disprețuitoare este lipsită de respect față de tatăl său și disprețuitoare față de fratele său, dar nu există o vinovăție obiectivă. La o privire mai atentă, totuși, există precedente semnificative în Evanghelia după Luca care arată comportamente similare în contextul fraternității care sunt condamnate de Isus.

​Primul se găsește la sfârșitul capitolului 10, unde Isus este primit în casa Martei (și este probabil, din cauza acestei expresii, că este vorba despre sora cea mare) doar pentru a fi chemat la mijloc în rezolvarea disputei din familie. Marta, de fapt, îi cere lui Isus să o mustre pe sora ei vinovată – după părerea ei – de nerespectarea îndatoririlor sale de ospitalitate (Lc 10,40). Puțin mai departe (12,13), un bărbat, în acest caz probabil un frate mai mic, cere intervenția lui Isus pentru ca fratele său să poată împărți moștenirea cu el. În ambele situații, Isus refuză să ia partea unuia sau altuia. Confruntați cu dovada unor relații fraterne nesănătoase, singura soluție este de a aduce disputanții față în față cu dovada unei relații care există dincolo de nedreptățile practicate sau primite.

​Figura paternă din parabolă nu întruchipează doar personajul generos care uită răul și ofensa primită, ci și pe cel care lucrează activ la repararea rupturii din relația rănită. Tehnica finalului deschis, adică reticența în a da o concluzie poveștii, lăsând dubla posibilitate de participare la ospăț sau de refuz, ilustrează clar că figura paternă este cea care comandă intriga. Ambii copii manifestă o relație conflictuală între ei, dar și una nesănătoasă cu părintele, mai degrabă înclinată spre o relație servilă decât filială. Adevărata recuperare se produce nu atât prin recunoașterea a ceea ce a făcut cineva, cât a ceea ce este. În mod similar, Isus nu vine să denunțe păcatele păcătoșilor pentru a provoca convertirea lor, ci le amintește de marea demnitate și importanță pe care o au în ochii lui Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie motivația de a elimina din viața lor ceea ce constituie un obstacol în calea trăirii conform voinței divine. Loviturile cu biciul ale profeților au fost înlocuite de mângâierile Fiului Omului care pot obține aceleași rezultate și chiar mai mari.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 565 martie/aprilie 2025 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Textele biblice sunt preluate din „Lecționarul Roman vol II. Timpul Postului Mare și Timpul Pascal”, apărut la Editura Sapientia în anul 2013.

Hits: 122